Un deceniu exploziv

Ovidiu Pecican



          Vreme de aproape jumătate de secol, datorită dictaturilor comuniste succesive, discuţia critică în jurul României Mari, a celor două decenii interbelice româneşti, a fost amânată, ocultată, „drenată“, când nu s-a putut altfel. Anii 1980, care au lărgit breşa prin care fuseseră recuperaţi – selectiv şi cu multă prudenţă – câţiva cărturari interbelici, de la D. D. Roşca, filosoful Existenţei tragice, la C. Noica (dar nu cu textele de tinereţe, ci cu volume scrise la senectute) şi la Mihai Şora (în ipostaza lui filosofică), au permis reluarea, într-o colecţie specializată, de filosofia culturii, a unora dintre contribuţiile dintre războaie ale unor autori de vârf. Astfel, Tudor Vianu, Mircea Florian, C. Rădulescu-Motru, Gh. I. Brătianu şi alţii au putut apărea, în selecţii atente, la Editura Eminescu, facilitând familiarizarea publicului cititor de la noi cu unele figuri de mare relief din epoca atât de ocultată ce revenea în atenţie. Toate însă erau readuse în atenţie prin selecţii bine sortate şi triate după gustul mai nou, naţionalist, al ideologilor de partid şi de stat; ceea ce, iarăşi, nu avea cum împinge vreo discuţie critică spre evaluări mai îndrăzneţe.
          Tot dinspre poziţiile unei valorificări şi ale unei refutări de stânga a sosit şi prima sinteză istorico-culturală care trecea în revistă, după cel de-al Doilea Război Mondial, dinamica ideologică şi cultural-artistică a extremei drepte româneşti din ultima decadă a intervalului 1919-1941. Aceasta chiar dacă, în 1946, Lucreţiu Pătrăşcanu publicase, de pe poziţiile extremei stângi comuniste, o carte – trecută la index odată cu arestarea autorului şi a membrilor grupului din jurul lui – intitulată Curente şi tendinţe în filosofia românească. Au trebuit să treacă alte patru decenii până când, în 1988, către apusul ceauşismului şi în limite tolerate de acesta, să apară volumul de studii istorice semnate de mai mulţi autori, dar coordonat de istoricul clujean Vasile Puşcaş, Dezvoltare şi modernizare în România interbelică 1918-1939, unde culturii, de altfel, i se acorda un număr mic de pagini, iar analizei extremei drepte chiar mai puţin de atât.
          Schimbarea de regim de la sfârşitul lui 1989 a deschis însă posibilitatea accesului la arhive şi fonduri de carte ori publicistice până atunci tăinuite chiar şi faţă de cercetători. Unul dintre cei mai bine ştiutori în materie de mişcări culturale româneşti moderne, Z. Ornea, s-a putut astfel dedica explorării deceniului al patrulea al secolului al XX-lea şi a extremismelor româneşti de dreapta. Aşa se face că, relativ devreme, dar deja după ce eseul lui Norman Manea despre Felix culpa tulburase apele şi conştiinţele, punând deschis problema legionarismului lui Mircea Eliade (încă prin 1991), noua sinteză a prestigiosului istoric al culturii noastre a apărut, în 1995, cu titlul de Anii treizeci: Extrema dreaptă românească.
          Ulterior volumul, primit cu maxim interes, atât de critica de întâmpinare, cât şi de cercetătorii contemporaneităţii, români şi străini, a cunoscut alte două reeditări: versiunea revizuită, în 1996, şi alta, în 2009. Iar astăzi, Ed. Polirom – Cartea Românească pune la dispoziţie a patra ediţie – a doua postumă –, prefaţată de Marta Petreu (2015, 376 p.), asigurând sintezei o nouă posibilitate de receptare.
          Şocul apariţiei cărţii lui Z. Ornea a fost mare. În paginile ei nu se regăseau doar ideile extremiste ale anilor ’30, împreună cu purtătorii lor, ci şi victimele unora dintre cele mai sonore campanii ale intoleranţei totalitare. Astfel, modul cum a fost terfelit unul dintre cei mai mari prozatori români contemporani, Mihail Sadoveanu, era reconstituit cu fidelitate de cercetătorul culturii noastre într-un dosar memorabil, în cuprinsul ultimului capitol, al VII-lea, al acestui volum. La fel „cazul“ Arghezi, „cazul“ Lovinescu... Prin „ricoşeu“ se conturau deci şi teritoriile contrare totalitarismelor brune avute, în principal, în vedere, putându-se aproxima, indirect, şi o hartă a democratismului românesc din deceniul al patrulea al secolului al XX-lea.
          Rămâne totuşi de spus că nu toate forţele – ideologice sau culturale – care s-au opus extremei drepte interbelice au fost, cum s-ar fi putut crede, democratice. O prezenţă consistentă, deşi insidioasă, datorită împrejurărilor, pe scena epocii au înregistrat-o opţiunile în favoarea extremei stângi. Abilitatea lui Stalin de a pune în operă un front antifascist şi antihitlerist a adus adeziuni importante şi din partea unora dintre scriitorii români, mai ales a celor tineri şi mai ales dintre minoritarii etnici. Dacă s-ar face, astfel, o istorie politică a avangardei s-ar putea constata că destui dintre promotorii acesteia s-au afiliat, într-un fel sau altul, politicilor promovate de Uniunea Sovietică, devenind, voluntar sau involuntar, după caz, agenţii acesteia. Stelian Tănase a publicat un dosar de documente revelatoare în această direcţie. Or, totalitarismul roşu nu era cu niciun chip preferabil celui brun, deşi o vreme naivii au putut crede asta. Românii nu aveau, în orice caz, motive să pretindă că nu s-a ivit prilejul să o înţeleagă, dacă ţinem seama că Panait Istrati a publicat, destul de timpuriu, mărturia lui dezamăgită despre URSS şi despre stalinism, Spovedania unui învins, parte a trilogiei Vers l’autre flamme (1929). În română cartea apărea în 1938 şi putea trece pe la toţi cei care căutau o soluţie antifascistă în afara celuilalt totalitarism. Nu este mai puţin adevărat că, tocmai atunci, democraţiile europene se clătinau mai tare decât oricând sub presiunea ascensiunii puterii naziste, a propagandei fasciste italiene şi a propriilor ezitări şi conciliarisme. Z. Ornea nu se ocupă de punerea în balanţă a celor două extremisme. Dar analiza pe care o face permite înţelegerea unora dintre confuziile şi alunecările epocii, lăsând loc şi altor documentări şi completări valoroase. Unele dintre ele au şi apărut, şi nu sunt deloc de trecut cu vederea (studiile lui Florin Müller, ale Martei Petreu şi ale deja pomenitului Stelian Tănase fac parte dintre acestea).
          Astăzi se cunosc mai bine împrejurările din deceniile trei şi patru ale secolului al XX-lea, dar în deblocarea discuţiei despre ele un rol eminent a jucat cartea lui Z. Ornea, scrisă cu limpezime, pe baza unei documentaţii copioase şi structurate în jurul câtorva puncte-cheie în înţelegerea epocii şi a tendinţelor ei de extremă dreaptă. De la întâiul ei capitol, cel care înregistrează criza democraţiei şi a raţionalismului, temele de reflecţie aduse în prim-planul analizei incită la continuări şi aprofundări. Nu avem nici astăzi, când o asemenea criză pare, în pofida declaraţiilor de principiu, din nou vădită – prin ponderea ocupată în spaţiul public de preocupările pentru discursul preoţesc, prin interesul pentru ocultismul de duzină (vrăjitoria şi exorcismul de cartier) şi prin atenţia acordată mai degrabă ritualurilor premoderne (conferirea sanctităţii unor personalităţi istorice prestigioase sau unor particulari mai mult sau mai puţin anonimi) – o explicaţie de lung parcurs şi de adâncime a prea micii încrederi în raţiune care traversează ciclic viaţa colectivă a românilor. În pofida modernizării iniţiate de paşoptişti şi promovate chiar şi de unii adversari ai acesteia (junimiştii, de exemplu), gândirea raţională, propusă încă de maeştrii vechii Elade, de Socrate, Platon şi Aristotel, celebrată vizibil până şi în reprezentarea murală a acestora prin mănăstirile noastre din modernitatea timpurie (Hurezu, Suceviţa etc.), cultivată intens în Apus şi adusă la apoteoze indiscutabile prin Descartes, Kant şi atâţia alţi gânditori moderni, nu a găsit un sol foarte prielnic în viaţa publică şi în gândirea românească. Şi asta după ce, prin programele ei şcolare, educaţia din România, încă din vremea lui Spiru Haret, a propus formarea unor inşi instruiţi în exerciţiul analizei critico-sintetice, adoptând modele apusene şi adaptându-le după nevoile socotite importante ale propriei societăţi.
          De unde etern redescoperita atracţie a tenebrosului, a „vocilor“ care vorbesc subconştientului, a misterului proclamat a fi de nedesluşit, în detrimentul abordării calme, luminoase şi a rezolvării punctuale, pas cu pas, a problemelor cu care ne confruntăm? Avem oare un instinct al prestidigitaţiei ideatice şi procedurale? Suntem inapţi pentru jocurile inteligenţei, crezând mereu doar în inspiraţie, în manipulările transcendenţei, în conspiraţii celeste şi terestre? Nu cumva şcoala românească îşi face insuficient datoria? Sau poate avem mereu cetăţeni insuficient pregătiţi intelectual?
          Dincolo de ceea ce spune frontal, cartea lui Z. Ornea vorbeşte şi „lateral“, aducând în atenţie asemenea probleme, de mare actualitate, nerezolvate nici în trecutul mai îndepărtat, nici acum. Să ne mai mirăm că se reia la infinit, în dezbaterea publică de la noi, chestiunea sincronizării cu lumea înaintată tehnologic a Vestului şi chestiunea elanurilor autarhiste? Să ne întrebăm cum de apostolii ortodoxismului nu văd în această tendinţă o cale prin care interbelicii au atras biserica majoritară în jocuri politice compromiţătoare şi nici modul cum „a treia Romă“, Moscova, se erijează prin aceasta automat în centrul spiritual al românilor, dincolo de orice discuţie?
          Cartea lui Z. Ornea despre Anii treizeci poartă deci în direcţii divergente, către regândirea opţiunii „roşii“ şi către reconfigurarea oricărei ideologii bazate pe religia strămoşească; spre reconsiderarea avangardei interbelice şi către mai buna cunoaştere şi înţelegere a ideologiilor extremiste brune. Aşezată la o răscruce bibliografică, ea îl păstrează pe autor în prima linie a analiştilor ideologiilor moderne şi contemporane din ţara noastră.

Ovidiu Pecican

Un deceniu exploziv (Z. Ornea, Anii treizeci: Extrema dreaptă românească)

» anul XXVII, 2016, nr. 2 (309)