Despre zbor şi rădăcini

Irina Petraş



          Prozatoare şi eseistă, poetă şi traducătoare, absolventă de Filosofie, dar şi sociolog specializat în sociopsihologia imigraţiei, Monica Săvulescu Voudouri s-a născut în România (1942), iar din 1985 trăieşte în Olanda, apoi în Grecia. Bine situată pentru a-i lua în seamă meditaţiile sale despre lumea contemporană, a semnat, după 1989, volume precum Tată, suntem lunateci, Daţi-mi un alt glob, În Europa, în Europa!, Diaspora, rădăcinile mele, Mediteraneea, Balkania – veşnica noastră întoarcere, România din afara României – „Avem!“, Fetele Nikas în lumina zilei, mare şi albă, Vă scriu din Atena, în anii crizei.
          Cartea cea nouă a Monicăi Săvulescu Voudouri, Dacă treci podul Soweto (Bucureşti: Tracus Arte, 2015, 192 p.), este, la prima vedere, una despre exilaţi, despre diaspora. Spun la prima vedere, căci ea nu e atinsă de stereotipiile acestui gen de literatură-mărturie. Nu priveşte înapoi cu condescendenţă, de pe poziţia celui care se crede vindecat de toate relele ţării de origine doar fiindcă a luat distanţă, şi nici nu se lamentează pe tema suferinţelor celui plecat departe şi a dorului de ţară, pentru a scuza decizia, firească în cele mai multe cazuri, de a rămâne departe şi după 1989. E o carte lucidă, expresivă, echilibrată. Tot la prima vedere, povestea spune perindarea prin mai multe ţări (Olanda, Grecia, Africa de Sud) a unei femei, Marisa, şi a fiicei sale, Nadia, o poveste acoperind mai multe decenii. Vom afla despre lagăre pentru transfugi, despre aziluri, despre umilinţă şi despre insuportabila milă, despre omenie şi dispreţ, despre situaţii-limită şi rezolvări miraculoase.
          Cartea mi-a adus în minte romanul Scrisori către Monalisa al Anamariei Beligan. În drumul spre Australia, unde trăieşte azi, autoarea a traversat experienţa azilanţilor din Germania. Ca şi în cazul Monicăi Săvulescu Vouduri, pentru cei plecaţi în căutarea unui loc pe măsura proiectelor personale, e urgentă construirea uitării şi a unei noi identităţi. Existenţa lor e una suspendată, între. Viaţa cotidiană deprinde gesturi noi, o altă libertate şi o altă anvergură, dar interiorul continuă să lucreze fără pământare, cu fire greu de rupt şi legături greu de ignorat. Relaţiile interumane ard ca nişte firave artificii, apartenenţele sunt fluctuante, uniunile, înşelătoare. Azilul/lagărul e un fagure ciuruit în care personajele încearcă în van să secrete noi certitudini. Oameni de toate soiurile în ţara nimănui mocnesc gânduri rele pentru ţara din care au plecat, căznindu-se să vadă lucrurile bune din ţara visată. Iluzii înşelate, limitări angoasante infantilizează periculos omul lumii contemporane. Dezrădăcinaţii deprind o altă perspectivă asupra lumii şi impun o reconsiderare a identităţii însăşi: „Meseria mă poartă dintr-o parte în alta a lumii. Asemenea multora din generaţia mea, experienţele mele s-au derulat departe de locul în care m-am născut. Am plecat în necunoscut. Trăiesc pe teritorii străine […] Legături temporare. Un prezent continuu. Început, ca o a doua naştere, într-o altă ţară decât a mea“. E o nouă generaţie care şi-a câştigat mobilitatea, dar se întreabă acum, îndoită, care a fost preţul. Marisa e dintre cei care îşi fac probleme şi pun la suflet, ea încă mai are amintiri („Mirosul de fân cosit mă învăluie, trezindu-mi, deodată, amintirea tinereţii“). N-a dobândit indiferenţa fiicei, pentru care totul e să fii fericit în clipă, atât: „Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să mă adaptez unei lumi, aşa cum e ea […] am realizat la un moment dat că există şi o altă lume […] Şi-am încercat să-mi găsesc locul. Mi-a reuşit“. Marisa, inteligentă, cultivată, ştie şi ea că „orice perspectivă schimbată asupra vieţii, până la urmă, îmbogăţeşte“, dar se întreabă, în gol, „oare cum se poate împleti plecatul în lume cu rămasul pe loc? Unde e creşterea? Care e pierderea? Ce mai avem – cei plecaţi, cei rămaşi – în comun? […] Cine îmi va putea şterge din minte prima perioadă de după emigrare, şocul, inadvertenţa dintre aşteptări şi realitate, poate neşansa unei adaptări în sincope, poate şansa de-a vedea viaţa şi dintr-o altă perspectivă decât cea prin care eram pregătită să o privesc?“ Copilă fiind, s-a dovedit a fi dintre lucizi, dintre cei pentru care e obligatoriu să înţelegi adânc sensul gesturilor tale existenţiale. Pentru că „nu se lasă manipulată. Nu poate participa la un lucru în care nu crede“, este îndepărtată de la o reprezentaţie de circ. Ea vede imediat înşelătoria, trucurile.
          Relativismul extrem al existenţelor călătoare creşte preţul ficţiunii, al fantasmei, al cuvântului, căci ele sunt ceea ce par. O violentă criză a identităţii şterge graniţe şi diferenţe, amestecând totul ca într-un purgatoriu degradat colcăind de resentimente, nesiguranţe, planuri mari şi izbânzi mărunte. Căci nu e nimic de ispăşit, vina e a tuturor şi a nimănui, iar paradisul, un vis hărţuit de coşmaruri.
         Dincolo de toate astea, tocmai fiindcă autoarea, exploatând experienţa de sociolog, nu scapă frâiele din mână, ba chiar îşi îngăduie punctări eseistice, comentarii concluzive, panoramând situaţii, tema cea mare care stăruie până la capăt e aceea a mişcării omului contemporan într-o lume care şi-a pierdut ori ignoră marile ingrediente ale staturii umane tradiţionale: vatră, neam, limbă, rădăcini de familie şi etnie, legături cu un anume trecut şi cu o anume traversare a realităţilor sociopolitice. În România din afara României – „Avem!“ se spune:

Se naşte sub ochii noştri un om de o factură deosebită, transnaţionalul, care nu mai are nevoie să fie reprezentat de nimeni şi el, la rândul lui, nu mai e dispus să reprezinte pe nimeni? Probabil. Dacă acest lucru este spre binele sau spre răul cuiva, nu reuşesc să îmi dau seama. Doar că sociologii spun că omul va fi salvat din punct de vedere moral numai prin sentimentul lui de apartenenţă la o comunitate… Cine a făcut mai multe migraţii, aşa cum mulţi dintre noi am trăit şi vom mai trăi încă din cauza vremurilor care se anunţă, cel care a făcut deci „emigraţia în lanţ“ (cum spun sociologii), spune că prima este, de fapt, cea mai grea. După aceea… După aceea, nu mai eşti cine eşti. Dar atunci cine?

„Zborul“ omului de astăzi care îşi ignoră, vrând-nevrând, „rădăcinile“ este o lebădă neagră, cum spun sociologii: adică un eveniment/un fenomen neprevăzut care are un impact extraordinar, cu efecte negative sau pozitive, şi care dobândeşte sens şi logică doar la o privire retrospectivă.
          Romanul e construit din secvenţe, fiecare fragment fiind introdus cu nume propriu şi cu o tentativă netă de recuperare ori de afirmare a identităţii: Eu, Marisa, Eu, Nadia, Eu, Jurrian, Eu, Piet, Eu, Mamphela şi aşa mai departe. Povestea fiecărei voci are o doză de autism, de ambiguitate, de ceaţă. Fiecare voce vede şi descrie doar o parte a lumii graţie enciclopediei personale. Deşi nu e ruptă de celelalte, legăturile sunt firave, şi nu de profunzime. Canonul vocilor se cântă a cappella, cu mici refrene prin care se vede dincolo, înspre ceilalţi, fiecare însă lucrând cu nuanţe personalizate. O anume suspendare a eroilor într-o dimensiune a general-umanului, dincolo de timp şi de spaţiu, face ca deschiderile cărţii să fie valabile. Nu se judecă regimuri, ci se descriu sumar şi cu multe nuanţe de gri, nu în alb-negru. Nu se judecă decizii, căci nu mai funcţionează vechiul instrumentar axiologic. Marisa a pierdut ceva ce funcţiona în ţările din Estul Europei: „Omul de cultură avea cel mai mare atu pe care îl poate avea cineva într-o societate: respectul de sine“, dar a câştigat libertatea de mişcare, un nou înţeles al responsabilităţii şi o diversificare a unghiurilor de vedere. Uneori, ceea ce câştigă e strident de lipsit de valoare: „Doamne, Dumnezeule, oare ce-am făcut eu? s-a întrebat năucită Marisa. Ce caut eu aici? Oricât de grea ar fi fost situaţia, o porţie de cartofi prăjiţi aş fi fost în stare să-i ofer fetei mele, totdeauna, şi în România“. Încă nu e gata să accepte fără frământări şi nelinişti că lumea e formată şi din scamatorii. Toată cartea e construită pe această tensiune a alterilor, pe confruntare de feţe disjuncte, pe o anume dimensiune schizoidă, în ruptură. Bărbatul fără nume, care apare şi dispare din viaţa Marisei, e un personaj scindat, disputat între alteri neintegraţi. Fetiţa de altă rasă, Mamphela, e un copil adoptat, cu o apartenenţă imponderabilă, dar şi reprezentantă a unei generaţii viitoare, gata să reinstaureze relaţia simplă şi directă între oameni, pur şi simplu, „fericirea simplă, omenească, la îndemână“ dincolo de semnalmente limitative.

Irina Petraş

Despre zbor şi rădăcini (Monica Săvulescu Voudouri, Dacă treci podul Soweto. Bucureşti: Tracus Arte, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 2 (309)