Exerciţii de trecut

Iulian Boldea

          Poezia Ioanei Nicolaie a fost definită de critica literară fie prin apelul la forţa sa de rememorare, prin capacitatea de restaurare a unor lumi abolite de trecerea timpului („Misterul, viziunea, ca şi forţa, de altfel, provin din faptul că amintirile nu au simplă valoare ilustrativă, de poze într-un album, ci ele mijlocesc interiorităţii să se limpezească, să-şi cristalizeze propriile obsesii“, scrie Sanda Cordoş), fie prin rafinamentul cu care este configurată o întreagă atmosferă lirică, de precisă şi originală forţă sugestivă („O autoare sobră de un subtil rafinament, ale cărei legături subterane dezvăluie o sensibilitate atipică pentru timpurile noastre, de o originalitate frapantă“ – Andrei Bodiu).
          „Amărăciunea impetuoasă“ (Dan C. Mihăilescu) a Ioanei Nicolaie se străvede cu aplomb – cum altfel? – în antologia Lomografii (Editura Humanitas, 2015). Secţiunile cărţii (Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Autoimun) accentuează dominanta confesivă a acestei poezii ale cărei energii sunt dictate de mecanismele trăirii, de dinamismul anamnezei sau de fulguranţele unei interiorităţi ce se hrăneşte din treptele şi vârstele unei biografii neromanţate. De altfel, titlurile unor poeme sunt sugestive, în privinţa unei astfel de construcţii identitare alcătuite din fragmente de memorie şi de timp, abia retuşate de focalizările prezentului  (Iată-mă, Amintindu-mi, Eu cred că, Eu ştiu, Vom sta, Iunie 1983 etc.). Neostentative, discrete, refuzând mutaţiile drastice de umoare şi stil, accesoriile sau excesele şi mizând pe consecvenţă a adevărului propriu rostit până la capăt, poemele îşi suspendă adesea pragul tensionat al ornamentului liric, adoptând scenografiile narativităţii, într-o descindere în arheologia vârstelor şi a unei temporalităţi fluctuante, în care desenul copilăriei e inventariat ca sumă de detalii, notaţii şi gesturi adesea anodine („Mii de zile identice,/ cu sarafane, şorţuleţe,/ containere lustruite sub resturi/ din acuarela întărită a norilor,/ mânecile de stambă ale fiecărei deşteptări,/ falca de bandaje a lunii/ spălând streaşina,/ trăistuţele brăzdate de vie uscată// fetiţelor li se deşirau rochiile/ oasele se-ntăreau dedesubt/ ca nişte bârfe bine înfoiate/ şi de nezdruncinat/ pe strada Republicii, pe strada principală// ştiam că la întoarcere/ unele pentru altele mă vor părăsi:/ un cântecel azvârlit în curtea evreicei,/ porcăriile desenate/ pe peretele auriu din faţa muzeului“). Alteori, timpul îşi estompează timbrul şi conturul, eul regresează în căutarea propriului trecut, într-un rezumat al metamorfozelor trăirilor de altădată, ce se întâlnesc, în fermă consonanţă, cu emoţiile de azi („Am cinci ani sau poate patruzeci./ Am scris paginile acestea din teamă./ Am visat că escaladez pe lamelă,/ Iar ochiul nepământesc de deasupra/ Mă zăreşte sub marea lentilă./ Nu văd, deşi sunt încă în viaţă./ Întrerupătorul e alb,/ Smuls din firele de susţinere,/ Fiindcă aidoma unui fulger/ În curând va strălumina./ Nu înţeleg, dar sunt încă în viaţă./ Am treisprezece ani sau poate optzeci./ Am scris totul cu dragoste./ Am umblat cu tălpile goale,/ Sperând că voi putea cândva să încalţ/ Bocancii pe care timpul nu îi mai poartă“).
          Într-o încercare de definire a propriilor poeme, Ioana Nicolaie aminteşte caracterul lor confesiv, vertebrarea epică, dar şi revelaţiile fiinţei prinse în arhitectura labirintică, insidioasă a propriilor obsesii, fantasme, rememorări şi reverii:

Cărţile mele de versuri sunt poveşti. Au crescut pe un schelet narativ, s-au vertebrat epic, deşi formal s-au folosit de artificiile stilistice ale poeziei. În Poză retuşată am încercat să fixez contorsiunile unei poveşti de dragoste, în Nordul am vorbit despre copilărie, şi trauma, şi sentimentul de minoritar în  ultimul deceniu de comunism, în Credinţa am încercat să-mi înţeleg mai bine trecutul faulknerian şi convulsiv, iar în Autoimun am vorbit despre boală, maturitate şi implacabil. Fiecare poezie e, de fapt, un fragment al istoriei pe care o subîntinde. Prin urmare, orice antologare e aproape imposibil de făcut. Am operat totuşi o selecţie pe primul volum, căruia i-am adăugat şi câteva texte inedite, pe când Autoimun, de pildă, este inclus integral. Celelalte două cărţi reiau antologia Cenotaf, apărută în anul 2006.

E dincolo de orice îndoială că volumul Lomografii poate fi privit şi din perspectiva modulaţiilor unor scenarii existenţiale în care perspectiva întregului e dictată de dinamismul punctelor de fugă, de tectonica detaliilor, concentrate în notaţii aparent disparate, în secvenţe ce deconstruiesc continuităţi şi identităţi, fizionomii şi antinomii, dar în care, pe de altă parte, înaltul şi căderea, înăuntrul şi exterioritatea comunică între ele şi-şi răspund, în ecouri ale sinelui şi ale memoriei („Caldarâmul avea feţe nenumărate/ gene întoarse, părul vopsit/ şi era vară, vară,/ o vară zornăind în buzunare/ în aluniţele pielii/ şi-n piept// a fost apoi seară/ dar nu de-a binelea,/ deşi chioşcurile erau cadrilate/ iar fustele luceau la terase// a fost o altfel de seară/ cu buzele strânse/ privind un tramvai fără şine/ făcându-ţi totuşi cu mâna/ ca de pe un trotuar liber/ spre şoseaua-n construcţie/ ca de pe un coridor/ fără uşi/ spre ce mereu e-n afară// ca dinspre mine tânără/ spre un afiş de metrou,/ în care, pentru o clipă,/ mi-ai semănat“).
          Un poem de dragoste precum Sfârşit de seară cu tine e relevant pentru surprinderea intimităţii sentimentului, pentru conturarea unei ambianţe specifice şi a jocului ritualic al gândurilor, emoţiilor şi secundelor din care e alcătuită arhitectura sinuoasă a iubirii: „Dacă uneori resturile/ par un filament de veioză/ te rog să mă ierţi/ căci încă nu ştiu/ să-mi modelez/ altă viaţă// dacă trupul uneori/ e gata să plece de pe balcon/ de vocea ta am nevoie,/ de zâmbetul tău încurcat,/ de după-amieze lungi,/ de nesfârşite ore cu tine…// în albume vechi te mai caut/ îţi caut uimirea de copil târât de mama la piaţă// cu nervii deschişi de tot caut,/ căci sunt singură,/ şi-apoi, când e vremea,/ te conduc întruna la lift“. La fel în Poză peisaj, în care imaginile singurătăţii, developate cu graţie himerică („singură-n filmul foto voalat,/ singură ghemuită lângă telefonul/ din care uneori apari/ e adevărat că rar şi numai atunci/ când eşti sigur că ai un motiv greu/ să ridici receptorul“), se profilează pe fundalul unui Bucureşti impregnat de prezenţa fiinţei iubite („pe ecranul tv iau pagini la rând/ până lângă coperta/ în care dorm şi trăiesc alături de poza ta// dar nu scap de tristeţea de-a nu face totul,/ de-a nu mă trăda…/ căci tu încă nu ştii cum asfaltul din faţa blocului/ ţi-a împrumutat vocea“).
          Expresivitatea acestor poeme rezultă din filonul lor narativ, dar şi din punerile în scenă ale unor fantasme sau ambianţe, prin care se produce întâlnirea materialului şi a imaterialului, a inefabilului şi a detaliului cotidian, într-o reverberaţie stilistică de indiscutabil efect. În acest fel, mişcarea încremeneşte tandru în câte o metaforă fericită, abolindu-se curgerea clipelor sau revelându-se ascunzişurile şi fulguranţele emoţiei cu durată incertă („cerul spart de deasupra/ precum cimbrul s-a fărâmat“, „şi-n ce loc singurătatea/ nu e doar sfâşierea îngheţată/ a unui fular mult prea gros“, sau „ca sufletul ce nu mai poate să se bată/ căci basculanta a ieşit din carieră/ şi deja şi-a răsturnat bolovanii,/ ca un munte, pe el“). Pe ruinele timpului trecut, eul îşi alcătuieşte un edificiu al amintirilor, gesturilor şi ritualurilor de trecere, de la o vârstă la alta, de la un spaţiu la altul, de la o trăire la alta, depăşind bariere şi limite sau ispăşind ultragii neştiute: „Cine să se suie astăzi în pod/ Cu valiza proaspăt făcută?/ Cine să-şi mai aducă aminte/ Că n-a apucat să pună nimic/ În singura ladă de zestre/ Ce i s-a dat?/ E un zgomot continuu/ Mamele se trag tot mai în spate,/ Dar micuţilor nu le mai ajung/ la genunchi/ Căci bariera-i aici,/ niciodată blocată// Chiar dacă umăr la umăr/ Nu vrem să ne-atingem/ de ea“.
          Acesta e timbrul autentic al vocii poetice a Ioanei Nicolaie: evocator şi melancolic, cu reverberări de emoţii şi fulgerări de trecut, cu ironii şi subînţelesuri, cu note acute reprimate nostalgic şi cu bemolul unei iubiri ce alcătuieşte chiar fiinţa de carne şi himeră a lirismului.

Iulian Boldea

Exerciţii de trecut (Ioana Nicolaie, Lomografii. Editura Humanitas, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 1 (308)