Un bildungsroman memorialistic

Adrian Papahagi

          Cea mai frumoasă carte citită în ultima vreme este Despărţirea de Bucureşti (Humanitas, 2015) a lui Victor Ieronim Stoichiţă, povestea copilăriei şi adolescenţei sale în anii ’50-’60.
          Niciun tânăr n-ar trebui să rateze acest bildungsroman memorialistic. Aş introduce mâine cartea în programa şcolară, alături de Amintiri din copilărie şi Romanul adolescentului miop.
          Memoriile lui Stoichiţă sunt în primul rând o şcoală a eleganţei stilistice: deşi e tradusă din franceză (de impecabila Mona Antohi), cartea pare scrisă în română. În chip firesc, „dinţii de metal care muşcă voios din cincinal“ din cântecul comunist al anilor lui Gheorghiu-Dej şi multe asemenea sună mai autentic în originalul românesc decât în versiunea franceză.
          Dincolo de jubilaţia permanentă a contactului cu un spirit nobil şi un stil impecabil – ironic, detaşat, arareori sentimental, niciodată încrâncenat moralizator –, adolescenţii care vor citi cartea se vor mai alege cu ceva. Vor descoperi o lume dispărută, dramatică, dar fascinantă, aflată la intersecţia agonizantă a interbelicului cu plumbul comunist. Autorul surprinde zenitul lumii bunicilor săi, în care până şi personaje ridicole şi sterile ca unchiul Octav îl citeau pe Aristotel în greacă şi îl adnotau pe Spengler în germană, lumea în care mătuşile străbăteau oceanele pe Queen Mary, Martha Bibescu locuia încă la Mogoşoaia, iar marii medici, ca bunicul Papilian, scriau literatură şi patronau filarmonica. Această lume se transformă, sub cizma sovietică, într-un imens gulag, în care doctorul Papilian este evacuat în câteva ceasuri din casă, iar Ghiculeşti evocaţi aluziv înfundă puşcăria sau îşi vând galéurile ca să poată supravieţui. Lumea orelor private de muzică, de engleză şi de germană se întâlneşte cu cea a muncii patriotice, în care violoncelistele şi cititorii de Panofsky mai mult încurcă decât ajută pe şantierele patriei. Bunicile austro-ungare şi unchii princiari coexistă cu tovarăşul Costel, securistul îmbrăcat cenuşiu, care purta ciorapi verzi, cu tovarăşa Iacob şi cu profesorul care îl înfierează pe protoreacţionarul Tomakvinski (Toma din Aquino pentru profani).
          În casa burduşită de „foşti“, un soi de komunalka în care supravieţuiesc cu chiu cu vai mai multe generaţii şi aripi ale unei fascinante familii moldo-vlaho-ardeleneşti, creşte tânărul Victor, obligat în copilărie să înveţe scrierea gotică germană şi vioara, pentru care nu avea nicio înclinaţie, şi îndrăgostit în adolescenţă de canotaj, Beatles, scufundări şi arheologie submarină.
          Delicioase toate personajele cărţii, de la Omama Agripina, cu al său „grijim“ ardelenesc, la mama devotată, marianică, hematologă cu voce de soprană; de la tanti Margot, prietena Marthei Bibescu, prin care „aproape l-a cunoscut pe Proust“, la unchiul Octav, comunist care nu a reuşit niciodată să-şi încheie doctoratul la Paris; de la verişoara Clarisa, prinţesa care visa că se va muta înapoi în palatul de pe Calea Victoriei, la fratele rebel, Adrian (de fapt romancierul Alexandru Papilian). Spre deliciul cititorilor atenţi, apar episodic în carte, fără să li se menţioneze numele real, Lucian Blaga, îndrăgostit dar respins de o bunică a autorului, Petru Creţia, pierdut în Norii săi, Andrei Pleşu, tânăr cu sprâncene groase, şi Culianu, contracandidaţi pentru o bursă la Roma.
          Cartea se opreşte în toamna lui 1968, pe fundalul sfârşitului Primăverii de la Praga, în avionul care îl duce pe tânărul istoric al artelor la Roma (unde avea să fie coleg de cameră cu tatăl meu). Dar despre acea vreme aş da orice să pot citi un nou volum, dacă va fi să fie.

Adrian Papahagi

Un bildungsroman memorialistic (Victor Ieronim Stoichiţă, Despărţirea de Bucureşti. Humanitas, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 1 (308)