De ce am scris cartea Evreii din Hârlău



Carol Iancu

Domnule Preşedinte al Academiei
Române,
Doamnelor şi Domnilor Academicieni,
Doamnelor şi Domnilor colegi universitari,
Doamnelor şi Domnilor,

          Îmi este agreabil să-mi exprim recunoştinţa faţă de conducerea Academiei Române, care mi-a permis să iau cuvântul în incinta acestei prestigioase instituţii, lăcaş ilustru al ştiinţei şi culturii.
          În cele câteva minute care îmi sunt puse la dispoziţie, doresc să explic de ce am scris cartea care este astăzi premiată.
          Scrierea ei a constituit pentru mine o datorie morală faţă de comunitatea din care am făcut parte până la vârsta de 17 ani şi care astăzi nu mai există, evreii din Hârlău fiind împrăştiaţi în întreaga lume şi în special în Israel.
          Am scris această carte şi ca un omagiu pe care am simţit nevoia să-l aduc oraşului meu natal.
          Dacă există o relaţie între destinul unei vieţi şi locurile natale, pot afirma că angajamentul meu în domeniul istoriei a fost determinat de ambianţa Hârlăului, unde se întâlnesc amintiri istorice şi dilemele convieţuirii. Aici unde am văzut lumina zilei am fost marcat atât de ruinele palatului domnesc al lui Ştefan cel Mare de lângă frumoasa biserică Sfântu Gheorghe, cât şi de superba Sinagogă Mare datând din anul 1814, care se află astăzi în faza de restaurare prin grija Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România şi a preşedintelui ei dr. Aurel Vainer, deputat în Parlamentul României.
          Aici am primit bazele intelectuale, dragostea de carte, o etică şi o morală care m-au călăuzit pretutindeni în lumea universitară în Israel şi în Franţa. Aici am primit totul de la foştii mei dascăli, în acel univers al Hârlăului îmbălsămat de lilieci şi flori de tei, înfrumuseţat de dansurile ţăranilor duminica, dar şi de muzica sinagogală, impregnat de memoria unui popor bătrân care a dat lumii monoteismul şi Biblia.
          Această întâlnire unică între cultura română primită la şcoală, pe de o parte, şi cea evreiască primită acasă şi la sinagogă, pe de altă parte, acest microcosmos al Hârlăului de altădată, unde români, evrei, germani, ţigani, lipoveni şi alte neamuri au trăit şi convieţuit în armonie, a creat, fără îndoială, condiţiile propice pentru dezvoltarea spirituală a unei întregi generaţii din care fac parte.
          Domnule Preşedinte, Doamnelor şi Domnilor Academicieni, dacă Secţia de istorie a distinsei Dv. instituţii a decis să-mi decerneze Premiul „A. D. Xenopol“ este fără îndoială pentru că a estimat că studiul ştiinţific consacrat unei mici comunităţi este demn de interes ca şi cel consacrat marilor sinteze.
          Dacă acest premiu constituie o recunoaştere a contribuţiei mele la cercetarea istorică, el trebuie considerat şi ca o recunoaştere a contribuţiei comunităţii evreieşti la propăşirea oraşului Hârlău.
          În ce spirit am redactat aceasta lucrare?
          Trecând de la marea istorie, de la sintezele pe care le-am consacrat trecutului evreilor din România şi României contemporane, la microistorie, m-am străduit să fiu consecvent principiului sine ira et studio. Datorită unei vaste documentaţii culese în arhivele din România, dar şi din Franţa şi din Israel, am reuşit să creeez o „bancă de date“ privind aspectele demografice şi onomastice, un veritabil memorial care salvează de la uitare peste 4.000 de nume. Universul religios şi cultural, şcoala israelito-română, mişcarea sionistă, tragedia Şoahului, adică a Holocaustului, exodul comunităţii sub noua stăpânire comunistă, ataşamentul faţă de locurile natale al evreilor hârlăuani, iată principalele subiecte pe care le-am tratat cu rigoare şi pasiune, ca şi întreaga mea operă istorică.
          Hârlăul, străveche vatră de spiritualitate românească, a fost timp de peste 250 de ani şi leagănul unei importante comunităţi evreieşti. Dacă evocarea istoriei ei a fost pentru mine o „datorie a memoriei“, ea a fost şi o necesitate ştiinţifică. Iată de ce ceremonia de astăzi reprezintă pentru mine un eveniment deosebit, extrem de important, dar el constituie un eveniment cu adevărat istoric pentru comunitatea căreia îi aparţin.
Astăzi, în special datorită Hârlăului – şi ţinând seama că sunt plecat de peste o jumătate de secol – pot afirma: dacă ţara mea natală nu-mi este şi o patrie, îmi este cel puţin o matrie care niciodată nu m-a părăsit.
          Dedic acest premiu memoriei lui Herşcu Moscovici, bunicul din partea mamei, care a fost unul dintre numeroşii eroi de la Mărăşeşti, al cărui nume se află în Monitorul oficial, lui Haim sin Iţic Iancu, bunicul din partea tatălui meu, mort în Primul Război Mondial, soţiei acestuia, Zelda Iancu, văduvă de război care a fost ucisă în perioada celui de-al Doilea Război Mondial de aviaţia germană care a bombardat Hârlăul în aprilie 1944, regretaţilor mei părinţi Clara şi Iţic Iancu, care, orfani din Primul Război Mondial, nu au putut învăţa la şcoală decât patru şi respectiv două clase primare, soţiei Danièle şi copiilor Sarah şi Michael. De asemenea, instituţiilor pe care le reprezint, Universitatea Paul Valéry din Montpellier şi Şcoala de Înalte Studii ale Iudaismului (Ecole des Hautes Etudes du Judaïsme) din Franţa.
          Mulţumind pentru această distincţie, permiteţi-mi să prezint Academiei Române, Doamnelor şi Domnilor Academicieni, urările mele în limbile latină şi ebraică, ale căror fundamente le-am învăţat la Hârlău şi pe care le-am aprofundat la Ierusalim:
          „Vivat, crescat, floreat,
          Haţlahot ad mea ve-esrim!“ („Succese până la 120 de ani!“).

Discurs pronunţat vineri, 18 decembrie 2015, în Aula Academiei Române, cu ocazia decernării Premiului „A. D. Xenopol“ 2013, pentru cartea Evreii din Hârlău: Istoria unei comunităţi (Iaşi: Ed. Universităţii „Al. Ioan Cuza“, 2013).

Carol Iancu

De ce am scris cartea Evreii din Hârlău

» anul XXVII, 2016, nr. 1 (308)