Istorie literară în portrete
(II) 

 

Ovidiu Pecican

          Pe de altă parte însă, acelaşi comentator al cărţii observa că „în panorama lui Holban nu au intrat [...] nici nouăzeciştii şi douămiiştii, probabil consideraţi de critic cu o operă încă nu îndeajuns de concludentă, de consolidată“. Lucrurile devin acum mai clare, cele aproape două sute de portrete fiind galeria de chipuri literare contemporane datorată unui artist mai mult empatic şi mai puţin critic. Există totuşi o evidentă şi inevitabilă atitudine critică „bazală“ în selecţia operată. Cei despre care nu se vorbeşte în această carte nici nu există, ceea ce înseamnă ori că Ioan Holban nu le-a constatat existenţa artistică, ori că, luând aminte la ea, aceasta nu i-a oferit suficiente motive pentru a intra în suita tablourilor sale. În multe cazuri, această impresie – lipsită de confirmări exprese venite din partea autorului – lasă un gust amar. Sunt nume care s-au evidenţiat de-a binelea în câmpul literelor active din ţara noastră, pe parcursul ultimelor decenii, după cum sunt şi altele care, existând dinainte, într-un soi de penumbră, au dobândit un plus de recunoaştere şi de strălucire după căderea comunismului, în noul context literar. A nu li se face loc într-o panoramare de asemenea anvergură pare mai mult în paguba celui care o semnează decât a lor. Însă, la urma urmei, ce retrospectivă critică este lipsită de riscuri şi cine poate cuprinde tot ce este fremătător şi semnificativ din punct de valoric într-o singură privire? Ioan Holban cade prizonier tocmai propriei aşezări latifundiare, căci să fi fost proprietăţile lui funciar-literare mai restrânse, caracterul restricţionant al tentativei lui, în privinţa unor literaţi conaţionali, s-ar fi înţeles.
          Într-un fel, se poate spune că Literatura română de azi: Poezia, proza parcurge jumătate din drumul care face trecerea de la un dicţionar – precum, să zicem, cel de odinioară, dedicat de Marian Popa scriitorimii române, sau ca şi acela, coordonat de Ion Pop, în mai multe volume, dedicându-şi vocile celor mai bune texte din literatura română – înspre o istorie literară. Ceea ce îi lipseşte pentru a deveni racursiul care ordonează după criterii valorice nume şi opere pe o scară cronologică este tocmai simţul istoricităţii. Monadele lui Ioan Holban plutesc în acelaşi lichid amniotic, marcându-şi traseele cu propria strălucire, mai accentuată sau mai discretă, ca şi cum nu ar avea o genealogie literară şi nu ar fi doar un crâmpei dintr-o literatură ale cărei urmări se succed cu destulă repeziciune şi prolificitate, de la o zi la alta. Pare o exemplificare a cântecului: „Am o salbă de mărgele.../ Şi-acum ce-am să fac cu ele?“ Când, poate într-o ediţie viitoare, autorul va şti în mod evident pentru toată lumea ce să întreprindă cu frumoasele mărgele pe care le-a făurit, înşiruindu-le, mai simplu sau mai sofisticat, pe o salbă, adică folosindu-le într-o construcţie (şi nu într-o adiţie), lucrurile vor dobândi mai mult din greutatea în aur pe care sugerează că ar merita-o.
          Comentând volumul de portrete literare din 2003, Tudorel Urian spunea pe atunci că „În absenţa unui program clar definit este greu de bănuit cum vor arăta viitoarele volume ale acestei Istorii a literaturii române, mai ales în condiţiile în care primul volum pune multe întrebări şi în privinţa modului în care a fost operată selecţia scriitorilor antologaţi“. Un deceniu mai târziu, noua lucrare, chiar şi după remaniere şi în pofida menţiunii exprese că ar reprezenta o ediţie definitivă, rămâne marcată de aceleaşi neajunsuri. Deocamdată, ar mai fi destule de făcut. Bine spunea acelaşi Tudorel Urian că „El [I. Holban] abordează fiecare operă oarecum independent de contextul epocii şi chiar de cel al ansamblului creaţiei scriitorului respectiv. Analiza este făcută de cele mai multe ori de la nivelul textului, fără perspectiva ansamblului şi a eventualelor filiaţii“. Contextualizarea l-ar scoate pe criticul şi istoricul literar laborios şi aplicat din confortul unei reţete reluate cu consecvenţă, silindu-l la măsurători, analize transversale şi comparaţii mai puţin parmenidiene, suspendate în aerul rarefiat al laboratorului propriu, îmbogăţind substanţial ansamblul. Mai completă şi mai aplicată, formula nu pare însă convenabilă pentru autor, poate şi pentru că ar scoate tablourile din galeria cărora le-au fost destinate, scoţându-le în aerul liber şi tare de afară.
          După cum spunea autorul la o întâlnire cu cititorii organizată la Brăila, în octombrie 2015,

Literatura română azi, ea urmăreşte, în sinteză, istoria literaturii române contemporane – poezia şi proza, deocamdată –, care începe la 1950 şi se termină ieri, adică în zilele noastre. E adevărat că mi-am asumat foarte multe riscuri, iar primul e legat de faptul că e o perioadă de mişcare, mulţi dintre autorii din carte trăiesc, scriu şi nimeni nu poate să spună că nu va fi o capodoperă la anul, de exemplu, iar această capodoperă lipseşte din sumar. Am pus la cale însă şi o continuare a acestei istorii, într-o altă formă.

Volumul de faţă va avea deci şi urmări, aduceri la zi, ajustări. Este bine că un critic de vocaţia şi de seriozitatea lui Ioan Holban le intenţionează. Va fi minunat când le vom avea. Dar până atunci cartea dedicată poeziei şi prozei – aşadar unei cuprinderi sectoriale, cum era istoria literaturii SF a lui Mircea Opriţă ori cea despre literatura dramatică a lui Mircea Ghiţulescu – rămâne un reper semnificativ pe harta receptării abundentei producţii literare din a doua parte a secolului al XX-lea şi din primul deceniu al veacului actual.
          Poate că tocmai explorarea bogăţiei unei literaturi pe liniile ei de forţă, şi nu purtat de iluzia ecumenicului, va fi, pe mai departe, opţiunea structurantă pentru noua vârstă a istoriei literare româneşti. O anunţa, încă din anii ’80, istoria poeziei noastre în elaborarea prea timpuriu dispărutului Mircea Scarlat. Un monografism parcelat, o exploatare intensivă a anumitor fonduri literare, pe genuri, pe specii sau după alte criterii, ar putea schimba faţa disciplinei, dându-i atât posibilitatea cuprinderii confortabile a unui ansamblu, cât şi pe aceea a coborârii recuperatoare până la detaliul relevant. Nu se poate ignora faptul că am intrat deja, după toate semnele, mai mult sau mai puţin programatic şi conştient, în această nouă vârstă. Iar pasul înainte făcut astfel, fără a fi necesarmente semnul unui progres, după cum nu este în sine nici un neajuns, aduce în prim-plan, dintr-un alt unghi decât ne-am aştepta, chestiunea specializării istoricilor literari. Ioan Holban se dovedeşte ataşat beletristicii, aşa cum Dan C. Mihăilescu apărea ca un campion al memorialisticii româneşti. Ne-am putea bucura de toate acestea dacă, dincolo de vârfurile incontestabile ale clasamentelor interne, s-ar regăsi şi eşalonul secund în topurile mai multor critici şi istorici literari. Acolo însă lucrurile sunt mult mai puţin simple. Aşa se face că, răsfoind şi apoi citind intrigat paginile holbaniene poţi da de nume pe care, deşi trăitor întru literele noastre de o viaţă, este prima oară când le auzi. Fenomenul ar fi grav dacă nu ar fi hilar. El presupune ori că Ioan Holban ştie mai bine decât oricine altcineva palierul al doilea de literaţi şi de opere, ori că face o încercare – sortită dinainte eşecului, ca una ce vine dinspre o singură voce, fie ea şi autorizată – de a propulsa pe lista canonică oameni pe care îi creditează şi în scrisul cărora crede, dar care se desprind cu greu, dacă o chiar fac, din eşalonul provincial.
          Cu bune şi cu rele, cu rezerve şi cu motive de satisfacţie, Literatura română de azi. Poezia, proza merită să fie citită şi apreciată. Este, oricum am lua-o, un vot de încredere şi un dar pe seama literaturii române din ultimii şaptezeci de ani.

Ovidiu Pecican

Istorie literară în portrete (II) (Ioan Holban, Literatura română de azi: Poezia. Proza. TipoMoldova, 2013)

» anul XXVII, 2016, nr. 1 (308)