Federico García Lorca
                                       în traducerea lui Ion Vianu


Romanţa lunii, lună
        Conchitei García Lorca

Veni luna la forjă
cu turnura ei de nard.
Copilul o priveşte, priveşte.
Copilul stă privind-o.
În aerul zbuciumat
îşi mişcă braţele luna,
îşi ascunde, lubrică şi pură,
sânii ei de cositor.
Fugi, lună, lună.
De vor veni ţiganii,
vor face din inima ta
colane şi ineluşe albe.
Copile, lasă-mă să joc.
Când vor veni ţiganii,
te vor găsi pe nicovală
cu ochişorii închişi.
Fugi, lună, lună
că-ţi aud caii.
Copile, lasă-mă, nu păşi
pe albeaţa mea albăstrită.
Călăreţul se apropie
lovind uşor tamburul câmpiei.
Înlăuntrul forjei copilul
stă cu ochii închişi.

Prin măsliniş sosesc,
de bronz şi vis, ţiganii.
Cu capul sus
şi ochii întorşi.

Cum mai cântă pasărea,
ah, cum mai cântă în arbore.

Prin cer umblă luna
cu un copil de mână.

În forjă plâng,
slobozind strigăte, ţiganii.
Aerul o veghează, veghează.
Aerul stă veghind-o.


Preciosa şi văzduhul
        Lui Dámaso Alonso

Sub luna de pergament
Preciosa se apropie sunând din tocuri
pe cărarea de cristale şi lauri, amfibie.
Liniştea fără de stele
fugind de orice murmur
cade unde marea bate şi cântă sub noaptea plină de peşti.
Pe vârfurile muntelui
carabinierii dorm
păzind albele turnuri
unde trăiesc englezii.
Iar ţiganii de lângă apă
ridică pentru a-şi trece timpul
chioşcuri de melci
ramuri de pin verzi.

Sub luna de pergament
Preciosa sună din tocuri.
S-a ridicat vântul,
vântul ce acuma doarme.
Sfântul Cristofor despuiat
plin de limbi de foc cereşti
priveşte copila făcând să răsune
dulcele cimpoi absent.

Copilă, lasă-mă să-ţi ridic,
să-ţi răsucesc rochia.
Să deschid cu bătrânele-mi degete
roza albastră a pântecului tău.

Preciosa îşi saltă curişorul,
fuge fără să se oprească,
vântul bărbăţoi o urmează
cu spada lui fierbinte.

Freamătă zgomotul pe mare,
măslinii pălesc,
cântă flautele a întunecare
şi gongul neted al zăpezii.  

Fugi, Preciosa, fugi
că te ridică vântul verde,
cată de unde vine!
satir de stele joase
cu limbile strălucinde.

          *

Preciosa înfricoşată
intră în casa de deasupra pinilor
a consulului englezilor.

Speriaţi de strigăte
vin trei carabinieri
cu mantalele strânse şi bonetele pe tâmple.
Englezul îi dă ţigăncii
o cană de lapte călduţ
şi o ceaşcă de ghimbir
(pe care Preciosa nu o bea).

Şi pe când povesteşte păţania
lumii ce s-a adunat
vântul muşcă furios
în ţiglele de ardezie.


Caft
        lui Rafael Méndez

La mijlocul vadului,
bricele de Albacete,
mândre de sânge potrivnic,
strălucesc ca peştii.
O lumină crudă de carte de joc
decupează în câmpul verde
cai ce se-nfruntă,
profiluri de călăreţi.
În cupa unui măslin
două muieri bătrâne plâng.
Taurul bătăii
se urcă pe ziduri.
Îngeri negri târâie
batiste negre, apă de zăpadă,
îngeri cu aripi mari de bricege din Albacete.
Juan Antonio cel din Montilla
rostogoleşte la vale
trupu-i de stânjenei roşii
şi o rodie în tâmplă.
Acum urcă o cruce de foc
Pe cămaşa morţii.

          *

Judele cu garda civilă
soseşte printre măslini.
Sângele curgând geme
mută cântare de şarpe
– Domnilor din garda civilă,
aici trecură de-o veşnicie,
aici au murit patru romani
şi cinci cartaginezi.

          *

Seara nebună de smochini
şi de şoapte fierbinţi
cade leşinată în muşchii
răniţi ai călăreţilor.
Iar îngerii negri zboară
prin văzduhul amurgului.
Îngeri cu cozile groase
şi inimile de ulei.


Romanţă somnambulă
        Gloriei Giner şi
        lui Fernando de los Ríos


Verde, cât te plac eu, verde.
Verde, vânt. Verzi, ramuri.
Barca pe mare.
calul pe munte.
Cu umbra la cingătoare
ea visează-n pălimar
verde carne, o păr verde
cu ochii de argint rece.
Verde, câte te plac eu, verde.
Sub luna ţigănească
toate lucrurile o priveau,
Ea nu le putea privi.

Verde, cât te plac eu, verde.
O ce stele mari de brumă
vin cu paşi de umbră,
cum deschid zorilor calea.
Smochinul vântul răzuieşte
cu şmirghelul ramurilor,
iar muntele ca o nevăstuică
îşi zbârleşte agavele acre.
Când vei veni? Şi de unde?
Ea priveşte din pălimar
carnea verde, părul verde
răsunând în marea amară.

– Cumetre, cât să schimb
calul meu pe casa ta,
şaua mea pentru oglinda-ţi,
cuţitu-mi pe manta.

– Cumetre, mă apropiu sângerând
de la Puertos de Cobra.

– Da, am putea, băiatule,
să încheiem înţelegerea,
dară eu nu mai sunt eu
şi nici casa-mi nu mai mi-e casă.
– Cumetre, cât ca să mor
curat în patul meu
de-ar fi să fie de-oţel
cu aşternuturi de olandă.
Nu vezi rana ce o port
din piept până-n gâtlej?
– Trei sute de roze negre
stau pe pieptaru-ţi alb,
sângele-ţi curge şi se-ncheagă
în jurul brâului tău,
dară eu nu mai sunt eu
şi nici casa nu mai mi-e casă.
 – Lasă-mă să urc măcar
pân’ la ’naltul pălimar,
lasă-mă să urc! Lasă-mă
pân’ la verzile pălimare,
pălimare ale lunii
pe-unde se revarsă apele.

          *

Urcară cei doi cumetri
până la ’naltele pălimare
lăsând o dâră de sânge,
lăsând o dâră de lacrimi.
Tremurau pe coperişuri
lămpaşe de tinichea,
mii de clopoţei de cristal
răneau dimineaţa.

Verde, cât te plac eu, verde.
Verde vânt, verzi ramuri.
Cei doi cumetri se ridicară,
iar vântul cel rar lăsa
’n gură un gust rar
de fiere, mentă, busuioc.

– Cumetre, spune unde eşti.
Unde ţi-e copila-mară.
De câtă vreme te aştept!
De câtă vreme te-aştepta
scumpa proaspătă cu părul negru
p-acest verde pălimar.

          *

Chiar pe marginea fântânii
se legăna ţiganca.
Carne verde, păru’ verde,
cu ochii de argint rece.
Un sloi de lună
o ţine deasupra apei.
Noapte se făcu, intimă
’ntocmai ca o piaţă mică.
Gărzile cercetau beţi
Şi loviră tare-n uşă.
Verde, cât te plac eu, verde.
Vânt verde şi ramuri verzi.
Barca pe mare
şi calul pe munte.

Federico García Lorca în traducerea lui Ion Vianu

Romanţa lunii, lună; Preciosa şi văzduhul; Caft; Romanţă somnambulă

» anul XXVII, 2016, nr. 1 (308)