Profesorul care ştia să-şi poarte pălăria



Ovidiu Ghitta

          Am întrebat la un moment dat o fostă studentă dacă a mai apucat să-l aibă profesor pe cel comemorat acum. Răspunsul afirmativ a fost însoţit imediat de un surîs ce trăda o plăcută aducere aminte şi, apoi, de un comentariu: De fiecare dată cînd se întîlnea cu noi, domnul profesor ne saluta ridicîndu-şi pălăria. Preţ de cîteva secunde am rămas contrariat. Asta să fie oare amintirea cea mai pregnantă pe care Profesorul Pompiliu Teodor a lăsat-o în mintea unei domnişoare care i-a audiat cursurile? Nu-i prea puţin pentru un dascăl atît de îndrăgit şi de preţuit? Să rămînă în memoria cuiva în primul rînd printr-unul dintre gesturile sale reflexe...
          Mi-am dat însă rapid seama cît de încărcată de semnificaţii şi de frumoasă era de fapt acea amintire. Obiceiul elegant al profesorului nostru de a-şi ridica pălăria în semn de salut era într-adevăr unul definitoriu, exprima un fel de a fi, o filosofie de viaţă. În condiţii de normalitate comportamentală, gestul n-ar fi trecut drept memorabil, ci pur şi simplu ca unul înscris în ordinea firescului. Or, el ajunsese, iată, să-l particularizeze, să-l distingă, ca şi cum ar fi fost vorba de adeptul unui ritual pe cale de dispariţie, dintr-o cu totul altă lume; un ritual ce continua totuşi să impresioneze, să flateze, să atragă atenţia. Practicîndu-l cu naturaleţe, Profesorul Teodor îşi trăda, în esenţă, opţiunile culturale. Îşi dezvăluia ataşamentul faţă de codul tradiţional de conduită, faţă de sistemul de valori în care fusese educat în copilărie şi în adolescenţă, de familie în primul rînd, dar şi de şcoala de atunci. Nu doar prin modul în care-şi purta pălăria, ci şi prin felul în care se îmbrăca, se îngrijea, vorbea şi se comporta în lume, Profesorul Teodor întruchipa buna creştere. Era expresia vie a ceea ce trebuie să fie un adevărat Domn; manierat, afabil, generos. Prin asta a impresionat şi a fascinat generaţii întregi de studenţi, atrase, în egală măsură, şi de tipul de reflecţie intelectuală cultivat de Domnia Sa de la catedră. A fost un model uman şi intelectual într-o lume destul de săracă în astfel de exemple. A fost un fel de vestigiu, plin de vitalitate însă şi cu forţă de seducţie, prin care tinerii au avut şansa de a înţelege pe ce repere valorice şi paradigme comportamentale s-a clădit societatea românească ardeleană de dinaintea instaurării regimului comunist.
          Gestul ridicării pălăriei n-ar fi rămas probabil memorabil dacă în spatele lui nu s-ar fi aflat şi altceva decît dovada unei bune creşteri. S-a fixat adînc în amintirea foştilor studenţi deoarece exprima pe de-a-ntregul respectul Profesorului Teodor faţă de ei, faţă de cei pe care i-a numit mereu colegi şi i-a tratat ca atare; chiar şi atunci cînd îi pica la examene sau îi trecea prin caznele verificării orale ce urma după o neconcludentă probă scrisă. Asprimea sa proverbială la examene l-a făcut şi mai mult să fie de neuitat. Cîte legende nu s-au ţesut în jurul întîlnirilor nefericite cu exigentul examinator, mai cu seamă în legătură cu „tangoul“ din anul II, de la Istoria medie a României? Cît de dulce era în schimb, în atari condiţii, gustul succesului, al reuşitei ce îţi deschidea drumul spre examenul de licenţă! Cît de mulţumit şi de împlinit te simţeai cînd reuşeai să-i satisfaci aşteptările! Exigenţa sa dătătoare de frisoane era înţeleasă şi repectată deoarece consona perfect cu seriozitatea cu care-şi pregătea şi ţinea cursurile, cu senzaţia pe care ţi-o transmitea, că-şi ia foarte în serios rolul de dascăl. La toate astea se adăugau căldura şi solicitudinea cu care-şi trata studenţii, indiferent de performanţele lor din timpul sesiunii. A fost mereu dispus să dialogheze cu tinerii săi „colegi“, să-i stimuleze şi să-i ghideze pe calea performanţei intelectuale, animat de spiritul universitar originar, corporativ, bazat pe respect reciproc, pe colaborarea magiştrilor şi discipolilor. A fost iubit şi fiindcă a ştiut mereu să păstreze măsura în lucruri, neadmiţînd să se confunde alegoria cu filigoria (după cum îi plăcea să spună). Nu a lăsat ca exigenţa profesională să degenereze în obtuzitate, şi nici dialogul colegial în camaraderie groasă. Avea, cu alte cuvinte, har. Era făcut pentru această meserie delicată şi pretenţioasă, profund vocaţională. S-a achitat exemplar de rolul său, cu multă distincţie, naturaleţe şi umor. Să te mai mire atunci că o fostă studentă şi-l aminteşte în primul rînd ca fiind profesorul care îşi ridica pălăria în faţa discipolilor? Era omul care ştia, în general, să-şi poarte pălăria.

Ovidiu Ghitta

Profesorul care ştia să-şi poarte pălăria

» anul XXVII, 2016, nr. 1 (308)