An nou, probleme noi?

 

Marta Petreu

          Nu chiar, îmi şopteşte daimonul la ureche. Am sfîrşit anul 2015 – eu zic că, născută fiind într-un an cu 5, 5-ul îmi poartă noroc... – ca anul de dinainte şi ca mulţi ani de dinaintea acestuia: în criză de bani. La Apostrof, fireşte, la care, oricît îmi propun să nu, tot mă gîndesc ca la propria-mi piele. La Apostrof, unde, precum absolvenţii de drept care-şi plătesc locul în biroul de stagiatură, am pus şi noi – adică „şefii“ cum ar veni, numai pentru noi înşine, pentru Lukács József şi cu mine – un bir, o taxă pe dreptul de-a lucra aici: aducem bani de-acasă ca să ne plătim locul de muncă. Nu vreau să spun public suma pe care am adus-o de-acasă... e derizorie, pentru un bogat, e enormă, pentru nişte oameni care trăiesc din salarii... Bani pe care urmează să-i recuperăm cîndva, fireşte, nu ştiu cum... dacă şi atunci cînd o să intre lucrurile în normal. O, normalul românesc, îmi vine să suspin: cîtă vreme pentru o revistă anul financiar, cu cheltuieli eligibile la decontare, începe în 12 august, cum s-a întîmplat în 2015, dar revista apare cu regularitate din ianuarie, nu prea văd în ce mileniu o să intrăm şi noi în normalitate. Sînt însă optimistă şi n-am lăsat orice speranţă la poartă...
          Cine-i de vină? S-o spun clar: nu Uniunea Scriitorilor. Şi nici eu. Vina pluteşte în aer ca materia neagră în cosmos şi se află în însuşi sistemul de finanţare a culturii din România, sistem graţios şi prompt ca o uzină metalurgică românească de pe vremea răposatului regim, căreia îi vedeai fumul, dar nu-i puteai cuprinde cu mintea nici ţevăria, nici deşeurile. O mare parte din cultura scrisă a României se sprijină financiar şi astăzi, ca pe vremea Junimii, pe umerii – pardon, pe punguţa cu doi bani – celor care o şi creează.
          Legea 136/2015 privitoare la finanţarea revistelor ANUC există, numai Normele de aplicare, cu N mare, lipsesc. La noi există legi, dar nu sînt aplicate, constat eu pentru a nu ştiu cîta oară. Şi mă abţin de la alte comentarii.
          Ce-o să fie anul ăsta cu finaţarea? Cu finanţările? Stăm în omăt ca avionul care a aterizat la Cluj la cîţiva, nu mulţi, metri de pista înzăpezită. Şi, optimistă din fire cum sînt, îmi aduc aminte că anii care se termină cu 6 nu-mi poartă noroc.


                                                            *
          De la Uniunea Scriitorilor, cuvîntul de ordine este: pe loc repaus, suspendaţi, rămîne cum ne-am înţeles la întîlnirea Comitetului Director şi a redactorilor-şefi din 27 ianuarie 2015. Şedinţă la care am aflat unde anume şi cine e piedica. Şi nu mă pot împiedica să observ ce uşor este să blochezi o bună parte din cultura naţională vie! Iată, sîntem la început de februarie, lege de finanţare avem, bani deloc.
          Drept care acest număr nu va fi tipărit. Sau: nu prea curînd.


                                                            *
          Lumea academică, aceea de pretutindeni, nu de la noi, se-ocupă de centenarul teoriei relativităţii generalizate. Se împlineşte un secol – pămîntesc, nu unul dintr-o stea neagră – de cînd Einstein şi-a susţinut, în patru comunicări succesive (din 4, 11, 18 şi 25 noiembrie 1915), în Academia de la Berlin, teoria relativităţii. Varianta scrisă a apărut în martie 1916. Articolele prin care e celebrat au de toate, arhiva Einstein, aflată la Ierusalim, duduie de muncă, iar fizicienii cei mai cutezători încearcă să gîndească ceea ce Einstein, spre sfîrşitul vieţii sale, a enunţat ca ipoteză, recunoscînd că n-o ştie formula coerent, ba chiar nici măcar nu ştie de unde s-o înceapă: o teorie a lumii fără spaţiu şi timp.
          Apropo de teoria relativităţii şi de una dintre previziunile ei validate, adică stelele negre, aceea din centrul Căii Laptelui, vizibilă în Săgetător, aflată la numai 27 000 ani lumină de noi, emite de ceva vreme raze gamma: semn că s-a trezit şi că, înfomentată, absoarbe ca un aspirator corpurile cereşti ce cad sub streaşina forţei ei gravitaţionale – şi le înghite. Asta, în timp ce universul – e sigur, s-a dat şi Nobelul pentru demonstraţie! –, şi-a accelerat, conform forţei repulsive pe care o conţine, fuga spre roşu: dilatarea.

                                                            *
          Vestea bună este că, în curînd, vom fi şi veşnic tineri, şi nemuritori. Am aflat, deci spun cui mă citeşte: pe frumosul nostru pămînt nemurirea şi tinereţea fără bătrîneţe (aproape) există. Ca dovadă, o meduză pitică originară din Caraibe, pe numele ei Turritopsis nutricula, trăieşte practic etern, printr-un mecanism biologic de invidiat: cînd atinge maturitatea sexuală, întinereşte subit şi inexplicabil şi o ia de la capăt; un exemplar capturat în 2006 şi datat după metoda carbonului 14 este născut în anul 1499, deci are 517 ani. Iar şoricelul african numit Heterocephalus glaber trăieşte neatins de nici o boală 30 de ani (raportat la om, asta ar da cam 600 de ani!) şi moare în plină sănătate.
          For ever, ca încurcăturile de finanţare a culturii naţionale în România.

                                                                                                                               Luni, 1 februarie 2016, orele 15




 

Marta Petreu

An nou, probleme noi?

» anul XXVII, 2016, nr. 1 (308)