Note de călătorie

Alexander Baumgarten

          Am citit şi prima carte de memorii a lui Paul Diaconescu (Carnetul unui Pierde-Ţară, 2014); am parcurs acum Memoriile unui Pierde-Ţară (Cluj: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015). Şirul scurtelor reportaje, scrise tihnit, trecând aproape insesizabil de la raze de scurtă lumină proiectată peste oraşe ale Mediteranei hispanice spre episoade autobiografice, îmi ridică o problemă de stil şi tematizare a scriitorului care nu se lasă uşor dizolvată cu instrumentarul modest al criticului educat în teoria literaturii moderne. Descopăr apoi, subit şi bucuros, soluţia.
          Memoriile alcătuiesc acum o carte aparent autobiografică, unde primele note de călătorie ale cărţii prefaţează şi dau tonul unui sentiment menit să însoţească, de fapt, lectura unei cărţi în care autorul culege episoade de copilărie şi adolescenţă pentru a recupera un sens dintre dărâmăturile mutilante ale socialismului obsedantului deceniu: o copilărie în praful ars al Dobrogei, succesive mutări sub presiunea războiului şi a primilor ani care i-au urmat, dar unde toate episoadele sunt tot atâtea istorii iniţiatice şi poartă – dulce-amar şi elegant scriitoricesc – doar numele străzilor pe unde autorul ajungea să petreacă scurte perioade, apoi evocarea celebrei Şcoli de Literatură „Mihai Eminescu“ de pe Kiseleff şi atmosfera redacţiilor de poezie proletcultistă, foşti colegi sau maeştri (între care Gabriel Dimisianu sau Lucia Wald), viaţa de corespondent de presă şi, în fine, fuga suedeză. O carte cusută din asemenea episoade care îşi mărturisesc sensul punând mereu faţă în faţă, cu o simplitate proprie deja primului volum evocat al lui „Pierde-Ţară“, un flash finit al unei existenţe comune a acelei perioade a istoriei noastre cu un sens infinit, construit discret, care pune mereu în discuţie graniţa, timpul, moartea, tot ce poate fi vizat ca dincolo, dar care nu se rosteşte niciodată explicit în aceste proze scurte, ci ne este mereu reamintit la capătul lor printr-un început de frază care se opreşte în faţa tăcerii, făcută adesea dintr-un singur cuvânt, ca un arătător spre ceea ce nu e cazul să se spună tocmai datorită unei prezenţe fireşti, inevitabile, calme şi acceptabile. Liniştea adolescentului care explorează ascensorul primitiv al unui stabiliment „modern“, ştiind că Tatăl învârte o manivelă la ultimul etaj, proiecţie mai mult decât discretă a universului teologic al lumii mecanicismului modern? Pentru că nu ni se lasă, aruncată la întâmplare, nicio cheie, interpretarea noastră ar putea fi cu uşurinţă taxată drept o simplă năzbâtie hermeneutică. Şi totuşi, ceva dintr-o remarcă privind starea afectivă pe care o construiesc ambele volume ale lui Paul Diaconescu ne încurajează sensul acestei interpretări.
          Niciunul dintre episoadele invocate nu era orientat în volumul anterior spre patria „pierdută“, ci toate construiau această evocare căutând universalitatea acestei pierderi într-o detaşare blând amuzată de prezentul Vestului european. La fel, în noua carte, niciunul dintre episoadele care invocă România adolescenţei – în şirul ingenioaselor „glorii“, tot atâtea rituri de trecere ale vieţii lui Paul Diaconescu – nu trimite spre reconstituire, ci spre semnificări detaşate ale unei constante vremelnicii în care percepţia eternităţii îi dă celei dintâi semnificaţie şi plăcere de a fi povestită.
          Cu o asemenea dispunere a memoriei, proza lui Paul Diaconescu nu este nici melancolie, nici nostalgie: autorii lumii moderne, o ştim, au inventat aceste sentimente ca pe o platoşă a omului modern, iar ele mărturisesc de obicei stările afective ale unui timp care are o singură direcţie. Dimpotrivă, un cuvânt vechi, principial intraductibil, ar putea fi o bună oglindire a ceea ce ne comunică discretele capitole ale acestei cărţi: compunctio. Un cuvânt destul de frecvent în literatura Părinţilor, pe care îl reiau canonic şi îl îmbogăţesc medievalii latini: de la Augustin la Grigore, el apare de multe ori, reluat apoi de Hugo şi de Richard. Un cuvânt care nu înseamnă „dor“, pentru că nu trimite nici măcar la un obiect nedeterminat, nu e nici saudade, pentru că nu exprimă niciun angajament cu universul dat, nu e nici nostalgia, pentru că nu opreşte trecutul în trecut. Grigore cel Mare îl pune, în Dialogurile sale, la interval de câteva fraze, să exprime simultan dorinţa de patrie trecută şi apoi de cea viitoare, suspendând de fiecare dată importanţa obiectului la care se referă, dar îngroşând mereu subiectul ca loc al acestor experienţe afective. Compunctio cordis este ceea ce expresia spune: o înţepătură a inimii, despre care numai în dialog cu aceasta poţi şti de unde vine şi spre ce trimite. Iar când proza simplă şi caldă a memoriilor descoperă un asemenea uriaş îngropat al spiritului premodern, o salutăm cu bucurie şi foarte mult respect.

 

Alexander Baumgarten

Note de călătorie (Paul Diaconescu, Memoriile unui Pierde-Ţară. Cluj: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015)

» anul XXVI, 2015, nr. 12 (307)