Agora, cetatea şi supermarketul

Oana Presecan

          Fiecare scriitor simte sau a simţit la un moment dat nevoia să-şi definească şi să-şi descrie urbea. Londra malefică şi obscură a lui Dickens, Moscova păcătoasă a lui Bulgakov, precum şi oraşele fantastice şi invizibile ale lui Calvino ne fac să credem că literatura este de fapt o consemnare a tuturor cetăţilor posibile, cu ceea ce s-a petrecut sau se va petrece între zidurile lor, ziduri care au, mai mereu, un centru şi o periferie. S-ar putea crede că despre oraşe s-a scris tot ce se putea scrie şi că nu mai încape nicio filă în plus. Dar volumul de proză scurtă al tânărului scriitor Mihai Murariu dovedeşte tocmai contrarul, fiindcă abordarea lui face parte dintr-o constelaţie mai rară.
          De loc din Banat, dar cu studii încheiate la Cluj şi cu şcoala doctorală în ştiinţe politice pe cale de a o absolvi la Münster, în Germania, Mihai Murariu este de vocaţie scriitor, finalizând manuscrisul primului său roman, întâmpinat elogios de critică, înainte să împlinească 25 de ani. Iar faptul că pendulează de mai mulţi ani între două culturi europene s-a concretizat în colecţia intitulată Agora, alte povestiri (Ed. Eurostampa, 2013), care reflectă ambele lumi, cea a patriei vechi şi cea a patriei de adopţie, fără a cosmetiza realitatea şi fără a menaja presupuse sensibilităţi. Este o carte dedicată cetăţii şi istoriei sale, locuitorilor şi cotloanelor ei întunecate, în care naratorul consemnează detaliile minuţios, asemeni unui scenarist atent să redea parfumul epocii căreia doreşte să îi dea viaţă pe ecran. Rezultatul este o colecţie de splendide scurtmetraje, unele dintre ele în stil minimalist, altele cu iz apocaliptic, iar o parte cu substrat fantastic, care se leagă într-un road movie deloc comod, căci contestă letargia ce a pus stăpânire pe urbe puţin câte puţin, transformând-o într-un ţinut cufundat în ceaţă, din care se mai fac auzite abia câteva voci stinse.
          Căutarea autorului e ferventă, fiecare povestire deschizându-se într-un cadru diferit. Mai întâi, se traversează etapa inocenţei, în care idealul mai pare posibil, fie printre pietrele domului din Aachen, fie în curtea unei biserici vechi din Banat, unde naratorului îi iese în cale chipul unei madone care schimbă totul şi se confundă cu istoria artei. Se pătrunde apoi, episodic, în lumea autistă a muncii, în care tineri educaţi şi cu talent muncesc în baruri sau aleargă de la un interviu la altul, de la un training aseptic la altul, mereu cu căştile în urechi. Scenariul ne duce însă repede mai departe, pe tărâmul sacru promis încă din titlu, şi anume în agora. Dar acest tărâm aproape că a dispărut, el mai putând fi atins abia în perioadele festive, cu tradiţiile lor străvechi, care, în mod surprinzător, nu au căzut (încă) victimă vreunei mişcări de corectitudine politică. Identitatea cetăţii este diluată, iar centrul este smuls – voit –, făcut bucăţi, fiind înlocuit de agora zilelor noastre – supermarketul, mallul, aeroportul – spre care nu numai că nimeni nu se îndreaptă ca să discute despre binele cetăţii, ci în care se şi evită ritualic până şi cea mai discretă apropiere de celălalt. Scriitorul nu are nicio intenţie însă de a ne linişti şi ne oferă în continuare un text cutremurător despre singurătate, intitulat Samhain (numele unei sărbători celte), ce surprinde o zi de singurătate din viaţa unei urbe de oriunde, cu oameni „transformaţi, curbaţi, pierduţi, răstălmăciţi pe dinăuntru, cu ochi absenţi sau, dimpotrivă, prea agili“.
          Marca scriiturii lui Mihai Murariu este, de bună seamă, erudiţia. Printre descrieri de tip broderie, istoria devine fluidă, iar filosofia politică se împleteşte cu studiul mentalităţilor în chip firesc. Scurtmetrajele ne oferă deliciul unui salt ludic de la povestirea-poem Cuştile – o rescriere a istoriei oraşului catolic Münster – la reflecţii asupra folclorului istroromân, fără vreo ruptură aparentă între epoci şi fără să lipsească fondul de culoare, de melodicitate ori aburii de pâine caldă din brutăriile germane, obligatorii în orice abordare filmică.
          Inevitabil, agora contemporană, cu centrul ei diluat şi adâncită în letargie, îl dezamăgeşte pe prozator, îndepărtându-l până dincolo de zidurile ei, unde acesta îşi găseşte refugiul în lumea fantastică, singura lume în care creativitatea mai este salutată fără reţineri. Proza scurtă ce alcătuieşte a doua parte a volumului este şi cea mai valoroasă sub aspect literar, cea mai inventivă. Acoperişul oferă o versiune (post)modernă a Fetiţei cu chibriturile, iar Pata este un basm în care elementele clasice – bătrâna vicleană, casa din inima pădurii, copila neştiutoare – se îmbină într-o formă cu totul nouă: „Văzu întâi săculeţele. Mici pungi de piele maronie, înşirate pe câte o aţă subţire. Nume şi cifre ciudate erau cusute în materialul întunecat“. Cântecul de lebădă al volumului poartă titlul, foarte inspirat, Cântecul. Şi aici întâlnim un personaj copil, ultimul inocent într-o lume decăzută: „Băiatul auzise odată o servitoare şoptind că negreala din sufletul ei [al mamei] e întrecută doar de misteriosul lichid al marelui cazan de bronz pe care îl ţinea zi şi noapte sub foc fierbinte“. Copilul se scufundă mereu după perle preţioase, iar într-o seară întâlneşte sub ape o morună bătrână, „cu trup nesfârşit“, care îi dezvăluie numele ascuns de mama lui la naştere.
          Astfel se prezintă acest road movie fascinant, în care trecutul şi prezentul se confundă, în care istoria e un fluviu curgător, în care călătorul-scenarist caută mereu urmele sacrului şi un centru de greutate, oprindu-se abia departe, la capătul lumii: „Rămânem rezemaţi printre pietre şi ştim că dincolo de prăpastie, dincolo de văi, dincolo de munţii care ne înconjoară există, singur, de necuprins, capătul lumii“.

 

Oana Presecan

Agora, cetatea şi supermarketul (Mihai Murariu, Agora, alte povestiri. Ed. Eurostampa, 2013)

» anul XXVI, 2015, nr. 12 (307)