Frondă şi sentimentalism

Constantin Cubleşan

Elegantă reverenţa pe care o face Gabriel Nedelea în faţa unuia dintre poeţii reprezentativi ai generaţiei şaizeciste, Virgil Mazilescu, alcătuind o antologie, ce se vrea exhaustivă, din creaţia acestuia (Opera poetică, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gabriel Nedelea, Craiova: Editura Aius, 2013, Colecţia „Poesii“). Cu atât mai mult este demnă de tot interesul, cu cât o face unul dintre scriitorii ce s-au impus în anii din urmă, reprezentând astfel, vreau să cred, o atitudine de apreciere şi de asumare a valorilor unui trecut (totuşi) nu prea îndepărtat, de către scriitorii mai tineri. Pentru că luând seama la tăcerea cu care sunt înconjuraţi, pe nedrept, desigur, mulţi dintre cei care în acele momente au însemnat, în opinia critică şi publică deopotrivă, puncte de reper, această restituire poate să vorbească elocvent despre calitatea şi puterea de a răzbate în timp a unei lirici deloc uşor de evaluat. Dacă e să ne referim la unii dintre cei cu care a pornit în literatură, după dezgheţul produs în urma debordării metodei realismului socialist, marcând cote de nouă altitudine estetică – Grigore Hagiu, Dan Laurenţiu, Dumitru M. Ion, Damian Necula, Marius Robescu, Romulus Guga ş.a. –, trebuie să admitem că Virgil Mazilescu, iată, se bucură azi de o apreciere normală, într-o cultură modernă.
Considerat ca aparţinând grupului oniric (Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov, Vintilă Ivănceanu, Emil Brumaru, Daniel Turcea ş.a.), poezia perioadei de început a lui Virgil Mazilescu este mai degrabă una ce decurge din experienţa suprarealistă a avangardei începutului de secol douăzeci, înrudită printr-o căldură afectivă de subsol cu lirica lui Gellu Naum. Dar ea frizează mai degrabă absurdul („ar fi din ce în ce mai greu/ să spui am o cheie am un lacăt/ aici au fost bune câmpuri de vânătoare/ ale strămoşilor totuşi plec/ eu sunt vezi bine ciclistul de toţi recunoscut/ cu universul în ceafă sunt poetul scafandrul cel cuminte/ celui care pleacă la ora când noi mai dormim/ omului care se duce şi se tot duce înfăşurat în sunete/ să-i iertăm umbra/ vezi bine nu e a lui/ limba i-ar fi umilă/ iată şi-ar depune şi unghiile pe/ masa veche“ – ar fi din ce în ce mai greu). Aderând la o mişcare literară ce nu era controlată de autorităţi, Virgil Mazilescu nu făcea decât să-şi urmeze vocaţia boemă, temperamental fiind un nonconformist, un frondeur la o adică, neacceptând în niciun fel vreo sugestie tematică, inspiraţia sa având cu totul alte imbolduri, lăuntrice, strict personale, exprimarea lirică construindu-se într-o gramatică aparent lipsită de reguli academice. „Singur am inventat poezia“, scria într-un poem din volumul Va fi linişte va fi seară, după ce în Prefaţa la acelaşi volum declarase: „am inventat poezia într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe“. Avizul la actualitatea în care libertatea de exprimare ţinea de domeniul clandestinităţii era evident. Dar Virgil Mazilescu se simţea şi se comporta ca un creator cu totul independent. Lirismul său avea filoane ideatice absconse, de reflecţie asupra vieţii şi morţii, cu melancolii existenţiale ce nu se lăsau descifrate decât atunci când luai în vedere întregul poeziei sale, fiecare poem având calitatea unei particularităţi dintr-un ansamblu ce friza parabolicul, metafora şi anecdotica alegorică: „pisica va deschide iar fereastra/ pisica verde şi proaspătă ca iarba/ şi în odaia pustie se va strecura/ şi la picioarele stăpânului se va încolăci// dormi dormi somnul te duce de pe lume/ te spală şi te piaptănă şi te împarte/ copiilor săraci te-am şi uitat// şi ploaia va deschide fereastra/ ploaia verde şi proaspătă ca iarba/ şi în odaia pustie se va strecura/ şi la picioarele stăpânului se va încolăci// dormi dormi somnul te duce de pe lume/ te spală şi te piaptănă şi te împarte/ copiilor săraci te-am şi uitat// şi moartea a deschis încet fereastra/ moartea verde şi proaspătă ca iarba/ şi în odaia pustie s-a strecurat/ şi la picioarele stăpânului s-a încolăcit“ (prima poveste pentru ştefana). Virgil Mazilescu poetizează atitudini, stări emoţionale duse la limită, reflecţii nostalgice în faţa unor imagini pe care le inventează după natură şi în care însuşi descinde ca un veritabil magician: „aici lângă dunăre mă înconjoară păsări de tot felul/ vrîbii gâşte sălbatice specii rare de cocostârci/ şi iubirea mea pentru ele se deschide/ ca un port ospitalier – poate să vină iarna scitică/ voi exista mai departe şi voi călători mai departe“ (mi-am uitat casa şi numele). Universul poetic în care trăieşte, în care îşi concepe existenţialitatea, se animă de un sentimentalism erotic discret, intelectualizat, de o rară puritate afectivă: „te rog beatrice să ne întâlnim/ te rog şi n-ar trebui să te rog/ mâine seară în steaua vega// îmbrăcată cu o haină albă simplă uşoară/ fără să-mi amintesc/ versuri sau alte lucruri frumoase din naştere/ simplu pe măsura hainei mele/ voi coborî din tramvaiul 709/ cu o floare la butonieră/ cu un pui de şopârlă în palmă/ să mă poţi recunoaşte imediat// te rog beatrice te rog beatrice te rog/ la ce oră omenească vei vrea/ mâine seară în steaua vega“ (te rog beatrice să ne întâlnim).
Cel mai adesea plonjează în poetizarea derizoriului („destinele sunt de lemn vopsit“), cu voluptatea unui contemplativ cinic, uneori chiar înclinat spre macabru („un anumit fel al tău femeiesc de a putrezi“), compunându-şi o biografie de poet damnat: „am vrut/ să trec neobservat, sacru, nădăjduisem o clipă“, copleşit de tumultul trăirilor diurne, visătoare totuşi: „sunt puţin obosit de o mare fericire ce-mi va veni/ şi iată mă adulmecă din platani din asfalt din arama/ revărsată pe marile edificii“ (mai eşti oraşul în care descifrez străzile).
Imaginaţia sa necenzurată şochează prin recompunerea de tablouri insolite ale lumii pe care o receptează în propria ei poeticitate, cu o dramatică nostalgie: „demult (alaltăieri) cu ce paşi am pornit/ să calc iarba şi dreptatea greierilor şi ajung tocmai/ acolo unde se războieşte luna cu pruncii// după această magazie vopsită-n galben/ se sfârşeşte încă un oraş iubito poţi să rămâi: tu/ cuvintele prietenului nostru mai stăruie-ntr-un vârf/ de plop alb doar pentru mine// cineva totuşi luminează/ poate cu nouă şerpi sub limba abia născută/ şi hai să credem că mai are/ importanţă doar faptul/ că cineva luminează totuşi în largul nopţii“ (demult /alaltăieri/ cu ce paşi am pornit).
Cinismul cu care contemplă lumea înconjurătoare îl face să evoce în linii groteşti un univers artificial, amintind oarecum de procedeul urmuzian al descopunerii elementelor vitale: „cântă cocoşii. se apropie zorile. umil/ guillaume va ajunge din nou în pântecul mamei sale./ guillaume printre flori sălbatice. o mică reverenţă/ şi un pumn de bomboane pentru guillaume. o bicicletă// ne prevenise de multă vreme: se apropie zorile vin zorile./ stătea în poziţie de drepţi cu mâna înfiptă la chipiu. subalternul/ nostru guillaume. copilul guillaume. bestia asta/ fără scrupule. şi acum zboară cu aripile noastre. cu/ bicicleta noastră“ (opinii despre guillaume). Anecdoticul unei factologii diurne, banalizate printr-un periferic al propriilor manifestări, poetizat însă în metaforicul său subiacent, dă naştere unui fabulos lirism al derizoriului (pe linia căruia se va înscrie, mai târziu, Ion Mureşan), impunând alte aliniamente lirismului său ce refuză morga prozodiei tradiţionale. Vezi întregul ciclu Guillaume poetul şi administratorul: „transportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasă/ de ce mă frământă în ultima vreme/ atât de mult – doar prevăzusem totul/ până în cele mai adânci amănunte// «până la limita peste care nu se mai poate trece»// creierul şi tufa de mărăcini din fundul grădinii/ mătasea verde şi loveşte porcul drept în scăfârlie!/ lacul şi cohorta de închipuiri sumbre: animalice/ dragostea mea// pentru că de frig de foame şi chiar de glonţ/ nu se mai poate muri – totuşi transportul/ unui dulap din sufragerie pe terasă/ şi pragul tocit zâmbetul pe cale de a se coagula/ şi piciorul retrage-ţi piciorul şi întâmpină zeii// am prevăzut totul până în cele mai mici amănunte/ transportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasă/ viaţa mea“ (administratorul explică în ce constă de fapt viaţa lui).
Citită azi, poezia lui Virgil Mazilescu apare la fel de proaspătă ca şi în momentul zămislirii sale. Mai mult însă, ea a acces într-o anume tradiţie a liricii noastre actuale, deschizătoare fiind a unei maniere de exprimare poetică, dintr-un pre-postmodernism, dacă nu forţez cumva prea mult termenii, pe care au continuat-o şi au diversificat-o cu folos nu puţini dintre tinerii scriitori de acum.

Constantin Cubleşan

Frondă şi sentimentalism

» anul XXVI, 2015, nr. 12 (307)