Eugenia Sarvari


În hohote, de-a rîsu’- plînsu’

          Scrisă în 1909, piesa Liliom de Ferenc Molnár a cunoscut numeroase puneri în scenă şi ecranizări. Andrei Şerban, acompaniat de constanta şi fidela sa colaboratoare Daniela Dima, a făcut o adaptare a textului, pornind atît de la piesa scriitorului ungur, cît şi de la filmul lui Fritz Lang din 1934 şi de la cel al lui Richard Borzace. Carousel a avut premiera la Teatrul „L. S. Bulandra“ din Bucureşti, la jumătatea lunii octombrie 2015.     
          Conceput ca muzical, spectacolul debutează în foaierul teatrului. Un labirint de oglinzi desenate cu siluete ale personajelor şi un podeţ plasat la intrare, peste care sîntem îndemnaţi să trecem de actorii răspîndiţi printre spectatori, ne introduc în atmosferă. Este muzică, antren, dans, bună dispoziţie. Urcat pe o estradă, Liliom (traducere: crin, care încîntă şi îmbată femeile cu vorbe dulci) cîntă şlagăre franţuzeşti şi italieneşti din anii ’30-’40, îndemnînd lumea să se prindă în joc.
          Arhitectul Octavian Neculai a refăcut „puntea istorică“ din Iulius Cezar, spectacolul de debut al lui Andrei Şerban, inspirată din teatrul kabuki, construind pe turnantă diferite spaţii de joc – sîntem, doar, la carusel. Printr-o simplă răsucire, apar diferite lumi: bîlciul cu căluşei şi acrobaţi pictaţi pe pereţi, o cameră sărăcăcioasă, un atelier foto din vremi apuse ori un birou cu pereţi înalţi. Toate aceste locuri sînt separate prin misterioase culoare de trecere. O poartă, pe frontonul căreia stă scris „CAROUSEL“, constituie „rama“ istoriilor, ducînd spre lumea iluziei.
          Totul începe în parcul de distracţii, cu căluşei şi lumini stroboscopice. Pe puntea suspendată năvălesc în scenă doamna Muskat, Iulia şi prietena ei, Maria. Starea conflictuală dintre patroana caruselului şi Iulia are o cauză precisă: Liliom, care intră nonşalant pe acordurile muzicale deja cunoscute. Încă din romantica scenă dintre Liliom şi Iulia, ceva ameninţător pluteşte în aer. În spoturi de lumină apar doi poliţişti înveşmîntaţi în lungi lodene gri, cu ochelari negri şi rîs sardonic, venind parcă dintr-o altă lume, de unde răzbat pînă la noi sunete stranii. Decorul se roteşte şi ne duce în camera mizeră unde cei doi îşi beau cafeaua. Scena se va regăsi într-o filmare comandată de îngeri, în care gîndurile ascunse ale lui Liliom vor ieşi la suprafaţă, în protestele acestuia.
          Comisariatul unde ajunge Liliom în urma altercaţiei cu Holzinger este un spaţiu kafkian, cu pereţi cenuşii luminaţi din interiorul coridoarelor. Sîntem conduşi şi prin atelierul fotografic al mătuşii lui Liliom, care mai tot timpul îl bombăne pe neisprăvitul ei nepot, timp în care din off răzbat cătcodăceli de găini şi lătrat de cîini. Doamna Muskat – în veşmînt sîngeriu, decoltată, provocatoare, într-un puternic contrast cu Iulia, îmbrăcată într-o rochie ponosită, oarecare, cu un şorţ imens înfăşurînd-o aproape cu totul, cu ciorapi din bumbac căzuţi peste pantofii scîlciaţi – vine să-i propună lui Liliom să se întoarcă în vîrtejul caruselului. El aproape acceptă, cînd, deodată, vestea că Iulia aşteaptă un copil îl transformă cu totul; emoţia şi duioşia le îngropase adînc sub masca durităţii, a nepăsării şi a grosolăniei. În acea clipă, în minte îi încolţeşte ideea obţinerii unui cîştig rapid. Flăcări roşietice luminează scena în care prietenul Albert îl atrage în planul ticălos de jefuire a lui Linzmann, proprietarul fabricii. Este momentul cînd pe puntea-kabuki intră un personaj misterios – Ascuţitorul de cuţite (interpretat în filmul lui Fritz Lang de Antonin Artaud). Cu haină neagră, lungă, cu glugă şi o maşinărie grozavă prevăzută cu roată imensă, el seamănă foarte bine cu Moartea, venită să-şi „culeagă“ muşteriii, dar şi cu Turnătorul de nasturi al lui Ibsen. Şi tocmai cînd latura de om cumsecade a lui Liliom ieşea la suprafaţă, acesta moare. Un spot de lumină urmăreşte mişcarea foarte înceată a lamei cuţitului sinucigaş; un altul, figura de efigie încremenită, cu mîna în dreptul inimii, a Iuliei.
          Marea artă a lui Andrei Şerban se arată iarăşi cu asupra de măsură prin alăturarea, punerea în imediata vecinătate a lacrimii şi a comicului colosal. În episodul dramatic al morţii lui Liliom se află în scenă toate cele care l-au iubit. Şi Maria, hazliu apostrofată de Wolf, între timp devenit soţ cu drepturi depline. Cutremurătoare este scena în care Iulia, citind Fericirile, îşi plînge iubitul, îl mîngîie îndelung, îi şopteşte la urechea de-acum inertă dragostea ei. Dar imediat, pentru a nu adăsta prea mult în starea riscînd să cadă în patetic, vine contrapunctul comic: Strungarul. El îşi iţeşte capul de după uşă, iar în mînă are un trandafir roşu – semn al iubirii pentru Iulia. Replicile ce urmează, scurte, seci, categorice şi neîndurătoare, sînt astfel rostite încît nu prea ştim ce să facem, continuăm să plîngem sau rîdem în hohote?
          Sfîrşitul primei părţi se concentrează pe o imagine de sfîrşit/început de lume: o pînză albă acoperă totul, inclusiv mormîntul lui Liliom. În marea de alb, pata de culoare este Iulia, în rochia de culoarea sîngelui închegat, aşezată în genunchi lîngă locul de veci, strîngînd la piept şi legănînd duios copilul ce va să vină.
          Partea a doua a spectacolului, într-o secvenţă brechtiană, debutează cu vocea regizorului citind cuvintele lui Molnár Ferenc. Sîntem în Purgatoriu. În cer, ca şi pe pămînt, birocraţia este atotputernică. În cer, ca şi pe pămînt, Liliom se situează tot la margine. Aici, comisarii-îngeri „analizează“ trei cazuri de sinucidere, incluzîndu-l şi pe Liliom. Cei trei plecând în „mare grabă“, se decide retrimiterea lor pe pămînt pentru o zi, cu scopul de a duce la bun sfîrşit o problemă apăsătoare. Liliom, precum pe pămînt, a rămas la fel de teribilist, lăudîndu-se că nu a făcut nicio faptă bună. Dar îngerii, cunoscători ai cotloanelor sufleteşti, dau în vileag ceea ce el refuză cu înverşunare să recunoască: comportamentul violent ascundea, de fapt, neputinţa de a-i arăta Iuliei iubirea. Însoţit de muzica stranie, va reveni pe pămînt după şaisprezece ani, iar Iulia, presimţind oarecum cine se ascunde sub chipul necunoscutului, îl priveşte speriată şi intrigată, neîndrăznind să dea crezare şoaptei inimii. Şi Liliom, cu infinită tandreţe, săvîrşeşte scamatoria cea mai spectaculoasă din întreaga lui carieră, la care contribuie cosmosul însuşi, dar fiica lui, din impuls copilăresc, îl trimite la colţ, iar el o loveşte peste mînă, fără ca fata să simtă durere. Un cerc s-a închis. „Mîna care loveşte ar vrea, de fapt, să mîngîie.“ Cadrul alb, stilizat, loc de servire a mesei pentru cele două, dispare încet printr-o mişcare abilă a bufonului tragic, timp în care iubitele lui, într-un tic-tac al lingurilor lovind farfuria – acelaşi fond sonor a însoţit şi trecerea lui Liliom dincolo –, par a spune „Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire –, şi totuşi te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea“.
          Costumele Liei Manţoc definesc perfect personajele, conferindu-le cînd fluiditate de felină, cînd o trecere de la lipsa de griji şi jucăuşenie la apăsarea vieţii plină de nevoinţe, cînd eleganţa nepăsătoare, transformată în ponoseală deşirată, ori bunăstarea „umflată“ a burgheziei.
          Andrei Zavodsky, zis Liliom, în interpretarea lui Vlad Ivanov este eteroclit: năvalnic şi reţinut, sentimental şi rece, arogant şi cuminte, înfumurat şi smerit. Tulbură ordinea prin discordanţa elementelor reunite. Şi nu-l pîndesc excesele. Poate doar acela al talentului. Talantul primit ştie să-l pună desăvîrşit în valoare cu fiecare apariţie. Alexandra Fasolă, în Iulia, ne duce gradat în labirintul de stări ale personajului. La început copilă inocentă, apoi soţie prăbuşită în griji şi nelinişti îngrozitoare provocate de iubitul nărăvaş. Încremenirea din clipa morţii lui ori bocetul fantastic ne urmăresc multă vreme. În acelaşi rol, Ana Ularu este mult mai reţinută, pe alocuri mai copilăroasă, rămînînd uneori la suprafaţa lucrurilor. Doamna Muskat (şi Comisarul) a Rodicăi Lazăr este rece şi alunecoasă ca un şarpe, Maria Obretin imprimînd aceluiaşi personaj un plus de pasiune perfect controlată. Cătălin Babliuc, în Albert (şi Ştefan Kadar), pe lîngă faptul că are o voce fermecătoare, este de o mobilitate remarcabilă, insinuant şi mefistofelic. Silvana Negruţiu şi Ana Covalciuc, în Maria, reflectă două faţete ale personajului: frusteţea şi neghiobia, dublată de bunăstarea dobîndită alături de un soţ descurcăreţ. Soţul, Wolf Beifeld (Inspectorul şi Linzmann), Radu Iacoban, este la început un nerod supus, apoi un descurcăreţ omenos, dar ferm, chiar dur în relaţiile maritale. Mirela Gorea demonstrează că are ştiinţa de a face din roluri reduse ca întindere (Mătuşa Fotografă, Dr. Reich) mici bijuterii. Adela Bengescu (Luiza, Ascuţitorul de cuţite, un Poliţist din cer) este fiica-steluţă a lui Liliom, dar şi terifiantul personaj înveşmîntat în negru, la trecerea căruia se simte un enigmatic suflu îngheţat. Şerban Gomoi (Hozlinger, Poliţist pe pămînt şi în cer, Strungarul) trece prin registrele mai multor personaje, inducînd acestora fie doza de stranietate cerută, fie duioşia statorniciei. Andrada Corlat şi Simona Pop (Nepoata fotografei, Poliţist din cer), umbre pe pămînt şi poliţişti cu aripioare albe în cer, întregesc atmosfera. Raul Kusak, parte integrantă în spectacol, prin muzica sa compusă din nuanţe şi tonalităţi neobişnuite, sporeşte misterul spectacolului, ca şi coregrafia cîntecelor lui Arcadie Rusu şi efectele de magie ale lui Marius Drăguş.
          Spectacolul este un imn adus iubirii infinite, întrucît din cele trei, „credinţa, nădejdea, dragostea“, „mai mare între ele este dragostea“. Iar faptul că la aplauze actorii lui Andrei Şerban se deplasează într-o mişcare de ralanti ne îndeamnă, parcă, să nu ne mai rotim în caruselul agitat al vieţii, ci să cugetăm o clipă la liniştea şi pacea de dincolo, pe care le putem gusta puţin aici, cu condiţia să ne oprim din alergătura bezmetică.
 

Eugenia Sarvari

În hohote, de-a rîsu’- plînsu’ (Piesa Liliom de Ferenc Molnár; Teatrul „L. S. Bulandra“ din Bucureşti; Regizor Andrei Şerban; octombrie 2015 )

» anul XXVI, 2015, nr. 12 (307)