„Iubirea nebună e o tulburare obsesiv-compulsivă“
Un dialog între Florence Noiville şi Ian McEwan

A fost marele maestru al lui Lacan. Eminent psihiatru al începutului de secol XX, Gaëtan Gatian de Clérambault a jucat un rol important în înţelegerea delirurilor pasionale. La moartea sa, în 1934, scriitorul Joseph Kessel spunea că au existat două persoane-cheie pentru explicarea vieţii psihice: Freud, pe de-o parte, şi Clérambault, pe de altă parte. Aruncând punţi între literatură şi neuroştiinţe, scriitorii Ian McEwan – Délire d’amour, Gallimard, 1999 (titlul original: Enduring Love, 1997; în versiune românească, la Polirom: Durabila iubire) – şi Florence Noiville (L’Illusion délirante d’être aimé, Stock, 2015) explică fascinaţia lor romanescă pentru „sindromul Clérambault“ – numit şi erotomanie – şi actualitatea acestuia în era reţelelor de socializare, într-o societate a supravegherii şi a fanatismului religios.  

Florence Noiville: E uimitor cum, după apariţia romanului [L’Illusion délirante d’être aimé, Stock, 2015], am primit mărturii – de la profesori, medici, dar nu numai – care îmi spuneau „şi eu am fost hărţuit de cineva care făcuse o fixaţie pentru mine“. Până la urmă, e un lucru destul de comun. Cu toate astea, astăzi, Clérambault şi sindromul său au fost aproape cu totul daţi uitării.

Ian McEwan: Ceea ce toată lumea îşi aminteşte e, poate, că, într-o zi din 1934, s-a postat în mansardă, în faţa unui dulap cu oglindă, şi şi-a tras un glonte în cap…

F. N.: Cred că publicul larg l-a uitat. Dar rămâne acest sindrom care îi poartă numele şi pe care l-a descris atât de bine, iluzia delirantă de a fi iubit, adică o convingere de nezdruncinat că eşti iubit de o persoană care, în realitate, nu simte nimic pentru tine. Această obsesie maladivă, regăsibilă în grade diverse, este captivantă pentru un romancier.

I. McE.: Fiindcă există, într-adevăr, un ungher „de nespart“ în această închisoare mentală. Am citit despre un caz tipic în care o femeie era convinsă că un preot o iubea. În plus, el o suna tot timpul, dar într-o manieră specială: telefonul nu suna, dar ea ştia că el îi trimite mesaje telefonice. Nu era nevoie nici măcar să ridice receptorul. Ştia. A fost pusă sub tratament. Ceea ce se spune în engleză în termeni destul de siniştri „a gentle changing therapy“ [terapie blândă de schimbare]. A avut oarecare efect. Când era întrebată dacă preotul mai era îndrăgostit de ea, zicea: „Începe să-i treacă…“ Chiar şi în cazul unui deznodământ relativ fericit, închisoarea subzistă. Blindată. Imposibil de deschis.

F. N.: Mai e şi povestea Leei, caz emblematic al lui Clérambault. Lea era o franţuzoaică, din Bourges, vorbea bine, era inteligentă şi absolut convinsă că regele Angliei, George al V-lea, era nebuneşte îndrăgostit de ea. Şi-a cheltuit o parte din avere pe călătorii la Londra, stând la nesfârşit în faţa grilajelor de la Buckingham, iar când vreo draperie a palatului se mişca însemna că regele îi trimite un semn…

I. MCE.: Totul face semne la bolnavii lui Clérambault. Dispunerea norilor ori a frunzelor moarte, vreun trecător care fluieră o anume arie. Totul are sens. Într-un fel, e reconfortant, sindromul Clérambault este un lucru foarte omenesc. Face parte din tendinţele noastre fundamentale de a atribui cauze evenimentelor. Cum se întâmpla în era preştiinţifică – tunetul era manifestarea unui zeu mânios. Până la urmă, Clérambault ne întoarce foarte departe în căutarea noastră de sine.

F. N.: Totuşi e o psihoză deplină…

I. MCE.: Absolut. La fel de „reală“ ca un picior rupt… Dar e şi o boală care-şi merită statutul aparte şi numele de „erotomanie“. Fiindcă e incredibil de aproape de experienţa pe care o avem cu toţii în legătură cu dragostea. Imposibilitatea de a gândi la orice altceva. Ideea că, dacă persoana spune cutare cuvânt ori bea din cutare pahar, asta are o semnificaţie anume. Convingerea că această relaţie va duce la ceva atunci când nu e deloc aşa… Toate astea fac să merite să-l aducem la lumină pe Clérambault. Mai ales că există toate nuanţele spectrului. Şi că, fără a fi psihotici, putem cădea cu toţii în stări destul de asemănătoare…

F. N.: Suntem cu toţii, de fapt, „(pre)ocupaţi“ de gânduri, spaime, pasiuni…. Dar ce ştim despre mecanismele obsesiei? Care e drumul unei gândiri care întoarce asupră-şi, în buclă, fără a mai putea să iasă de pe şinele sale? În cursul cercetărilor mele pe lângă specialişti în neuroştiinţe şi psihiatri, am descoperit că mecanismul care se declanşează atunci este asemănător celui din TOC, tulburarea obsesiv-compulsivă – când un bolnav se spală şi iar se spală pe mâini fără încetare ori se întoarce minut după minut să verifice dacă a încuiat bine uşa… Dar am impresia că sindromul Clérambault merge şi mai departe. Cel mai fascinant e jocul de oglinzi care se instalează: obsesia „prădătorului“ devine obsesie a „prăzii“. Sfârşeşti prin a fi obsedat de obsesia celuilalt. E poate un caz unic de maladie psihologic necontagioasă care poate face mai multe victime.

I. MCE.: Cu atât mai mult cu cât aceşti psihopaţi evoluează în preajma noastră fără să fim puşi în gardă. În aparenţă, sunt fermecători, simpatici. Îmi place nespus fraza lui Kafka: „O colivie mergea în căutarea unei păsări“. Cineva care suferă de sindromul Clérambault va sfârşi prin a izbuti. Colivia va găsi o pasăre. Nu contează care.

F. N.: Asta m-a frapat de îndată când am citit Délire d’amour. Faptul că acest sindrom e impermeabil la orice raţionalitate. Că nici măcar limbajul nu mai e operant. E, poate, lucrul cel mai destabilizant. Fiindcă am crescut în familiaritate cu Descartes, avem tendinţa de a gândi că decidem în cunoştinţă de cauză, că toate comportamentele noastre sunt mai degrabă raţionale decât iraţionale şi că „eşti ceea ce vrei să fii“.

I. MCE.: În multe dintre romanele mele, arăt, dimpotrivă, că există o altă manieră de a ne considera comportamentele şi emoţiile. E suficient să stai de vorbă cu specialiştii în neuroştiinţe. Liberul arbitru e o iluzie. Adevărul e că ne cunoaştem foarte puţin. În nenumărate cazuri, habar nu avem de ce acţionăm cum acţionăm. Conştiinţa noastră e o parcelă atât de mică din ceea ce se petrece în minţile noastre, încât îndemnul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“ pare o imposibilitate biologică. Totuşi, avem nevoie de iluzia liberului arbitru. Fiindcă avem nevoie să credem că indivizii sunt răspunzători de alegerile lor. Altminteri, ideea însăşi de personalitate sare în aer.

F. N.: Aşadar, ce se întâmplă cu statutul personajului în roman? Dacă le sunt legate comportamentele de cauze care le scapă, mai poate romancierul să scrie: „În acel moment, personajul meu a decis să facă asta“? E dătător de vertij, fiindcă asta repune în chestiune noţiunea însăşi de identitate. Există o frază în Sartre: „Sunt ceea ce fac din ceea ce vor ceilalţi să facă din mine“. De fapt, pentru a fi cu adevărat completă, ar trebui să sune aşa: „Sunt ceea ce fac din ceea ce vor să facă din mine ceilalţi, eu însumi, trupul meu şi creierul meu!“ Fără a merge atât de departe, savanţii ne spun că atunci când un cimpanzeu se află în prezenţa unui alt cimpanzeu care bea, acest simplu spectacol îi activează arii cerebrale care îi trezesc pofta de a bea şi el. Simplu mimetism biologic. Aşa stând lucrurile, ce sens mai are să scriu că personajului meu îi e sete? Iar cititorul meu în ce măsură îl poate crede pe personajul care spune că-i e sete? Pe scurt, mi se pare că aruncarea de punţi între literatură şi neuroştiinţe conduce inevitabil la o chestionare radicală a romanului şi a adevăratei marje de manevră a romancierului…

I. MCE.: În ce mă priveşte, una dintre posibilităţile pe care le deschide romanul este aceea a „naratorului nedemn de încredere“, unreliable narrator. Dacă bolnavul e cel care narează, el a construit o lume în interiorul altei lumi. O colivie în care s-a închis el însuşi… Vorbeaţi de TOC. Persoanele atinse de TOC ştiu că sunt bolnave şi li se întâmplă să ceară ajutor. Nu e cazul cu sindromul Clérambault. Dacă eşti locuit de o iubire ori de o iubire-ură pentru cineva pe care trebuie să-l iubeşti de departe şi vine un al treilea şi zice: „Ia medicamentul ăsta, o să treacă“, sunt toate şansele ca bolnavul să spună: „N-am nevoie de medicamentul ăsta. X este raţiunea vieţii mele, de el am nevoie“. Acelaşi lucru în cazul unuia care îl adoră pe Isus şi e dispus să sufere pentru asta. Imaginaţi-vă că-i spuneţi: „Ia medicamentul ăsta şi vei deveni ateu…“

F. N.: E amuzant ce spuneţi fiindcă la finalul romanului meu sugerez că anumite forme de religiozitate te pot face să te gândeşti la Clérambault. Îmi amintesc că la înmormântarea bunicii mele se cânta un imn punctat de acest refren: „O mare iubire mă aşteaptă“… Gândindu-mă la această afirmaţie care revenea ca un laitmotiv, n-am putut să nu fac o paralelă între delirurile pasionale şi psihozele de masă la care te trimit cu gândul religiile când arată ce au mai rău în ele. Unul dintre personajele mele – mexican – pune problema în aceşti termeni: Îmi spun că această certitudine pe care o au unii că Dumnezeu îi iubeşte, un Dumnezeu pe care nu l-au văzut niciodată, o abstracţiune pe care ei înşişi au creat-o… şi faptul că această certitudine le orientează întreaga viaţă… ar putea fi asemănată cu o vastă „iluzie delirantă de a fi iubit“. Un fel de sindrom Clérambault uriaş care a durat secole şi care v-a condus, pe voi, europenii, la a nega, a chinui, a tortura… în numele unei orgolioase construcţii a imaginaţiei voastre. O ficţiune colectivă devenită dominantă până-ntr-atât că nimeni, nici măcar astăzi, nu se mai miră de ea.

I. MCE.: Nu-s sigur că un credincios ar fi de acord cu asta…

F. N.: Altceva mă frapează. C., personajul meu psihotic, e convinsă că Laura o iubeşte. Ea ştie asta. Ca şi cum ar citi în creierul Laurei. Ca şi cum ar cunoaşte-o mai bine pe Laura decât se cunoaşte Laura însăşi. Or, acest demers care constă în a dori să citeşti gândurile şi intenţiile celuilalt îmi pare tipic pentru o epocă în care hackerii pătrund în computere, sparg coduri, spionează conversaţiile şi viaţa intimă… Când această fantasmă colectivă de a citi gândurile celuilalt nu se alătură altor preocupări… Luaţi de pildă neuromarketingul. Anumite firme utilizează imageria cerebrală pentru a prezice, după activitatea cerebrală, cutare sau cutare comportament al cumpărătorului. Şi aici Clérambault ne duce departe într-un joc de oglinzi între delirul individual şi fantasma colectivă…

I. MCE.: Şi, totodată, ceea ce m-a frapat în timp ce scriam Délire d’amour este cât de puţin ştiu încă savanţii în chestiunea creierului. S-ar putea face o analogie cu istoria naturală când te mulţumeai să descrii fără a putea pune în relaţie animalele ori plantele. Aici, te plimbi într-o grădină plină de plante ciudate – probleme, crize, disfuncţionalităţi, suferinţe mentale… – fără a fi cu adevărat în stare să legi unele de altele efectele şi cauzele.

F. N.: Într-adevăr… Această terra incognita este un teren de joc formidabil pentru toţi cei care au drept profesiune invenţia. Creierul însuşi e o enigmă poliţistă. Ceea ce mă miră e că nu sunt mai mulţi scriitorii care să se preocupe de asta. În cele din urmă, emoţiile, amintirile, comportamentele, visele… sunt îngrăşământ esenţial pentru literatură. Şi chiar dacă nu se ştie totul, s-a progresat mult. Până-ntr-atât încât mă întreb cum se mai poate încă, astăzi, să narezi o poveste de dragoste, de depresie nervoasă ori de nebunie fără a ţine seama şi de – nu spun doar, ci şi de – acest aport… Unii îmi zic că nu e poetic. Nu sunt de acord. E poezia trupului.

I. MCE.: O poezie misterioasă, da. Căci există şi lucruri pe care crezi că le ştii şi care deodată par perimate. Se credea, de pildă, că sindromul Asperger este o formă uşoară de autism. Ei bine, în ultimul DSM [The Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders], lucrare americană care repertoriază bolile mentale, Asperger nu mai există. Deodată, afecţiuni, patologii sunt radiate din carte. Psihiatria îmi pare a fi ramura ştiinţei care va avea, curând, cel mai mare număr de concepte perimate. Un adevărat depozit de gunoaie. Precum cimitirele de carcase de avion pe care le găseşti în plin deşert.

F. N.: Şi Clérambault?

I. McE.: La ora asta, e unul dintre aceste vechi avioane… Dar merită să-l facem să zboare din nou!

Ian McEwan a publicat de curând la Gallimard L’Intérêt de l’enfant (în engleză, The Children Act, roman apărut la Polirom cu titlul Legea copiilor). Florence Noiville este autoarea volumului L’Illusion délirante d’être aimé [Iluzia delirantă de a fi iubit], apărut în august la Stock.

În româneşte de Irina Petraş

 

Un dialog între Florence Noiville şi Ian McEwan.

„Iubirea nebună e o tulburare obsesiv-compulsivă“

» anul XXVI, 2015, nr. 12 (307)