Poeme
de Adrian Alui Gheorghe


Destine

Ai ajuns la poezie
cînd poezia
era pusă să îşi scrie
cu sînge propriul act de deces
(eventual cu stil,
eventual recunoscîndu-şi eşecul)

te-ai născut într-o literatură
care e un fel de mamă
care-şi sufocă pruncii la naştere,
cu perna,
pentru că nu are cu ce să îi crească


O proiecţie oarecum dramatică

Poetul era bufonul regelui
dar şi regele era bufonul poetului
cum şi bufonul era poetul regelui
dar şi regele era poetul bufonului

bucătăreasa care făcea papanaşi cu brînză
pentru rege
fura de fiecare dată cîte o bucată
pe care o strecura bufonului
care pentru asta îi compunea o poezie
la care poetul făcea un rictus
de dezaprobare
care plăcea foarte mult regelui
vai, ce bufon, striga regele
şi aplauda
şi după el aplauda şi bucătăreasa
care a doua zi dădea prăjitura poetului
care îi mulţumea făcînd o rostogolire stîngace
precum făcea altădată bufonul
vai, ce metaforă, striga regele
şi aplauda
şi după el aplauda şi bucătăreasa

ah, doar puterea ta ne face să fim poeţi
şi bufoni
spuneau poetul şi bufonul
numai că bucătăreasa face papanaşi cu brînză
atît de buni
că unii ar intra şi la balamuc
pentru o bucăţică

dar bucătăreasa mai avea o prăjitură
ascunsă între sîni
pe care nu se decidea cui să o dea
bufonului sau poetului
şi atunci grădinarul, haţ!, smulse prăjitura
din mîna bucătăresei
şi ea plecă să vadă ce şi cum
să vadă cum şi de ce
şi nu s-au mai întors niciodată

vai, vai, vai, ce ne-am mai distrat
spunea regele aplaudînd
şi aplauda pînă cînd mîinile obosite
îi cădeau moarte;
cineva intra grăbit în scenă
le culegea de pe jos
şi le arunca la coş


Cîinele galben

Sînt cîinele galben
pot părea o ciudăţenie în cartier
am ochii galbeni
am inima galbenă
sîngele meu lasă dîre galbene pe zăpadă
cînd mă sfîşii cu alţi cîini

Locuiesc într-o bucată de pîine
– destul de confortabil, de altfel,
doar dimineaţa văd dinţii celorlalţi cîini
cum clănţănesc
lîngă obrazul meu

Toţi aleargă după mîncare
oameni şi cîini
de dimineaţă pînă seara
îi urmăresc cu privirea mea galbenă
precum un fascicul de raze
pe o scenă

Sînt cîinele galben
şi puricii din coadă îmi sînt galbeni
oamenii care mă mîngîie devin galbeni
ca şi cum şi-ar pune singuri
pistolul la tîmplă
de asta, ca să nu-mi fie frică
murmur cu ei cîntecul
care pare un lătrat
îngînat de tot universul:

hei, hei,
lupii se mănîncă între ei,
noi ne hrănim cu idei,
Dumnezeu e sus, Dumnezeu e jos,
oamenii? vai de ei...!


Însemnări din subterană

Tocmai îmi ratez viaţa
şi pe lîngă ea o mulţime
de poeme care mi se gudurau
la picioare.
Cred că aşa se întîmplă
şi cu popoarele
de microbi
care ne locuiesc
pielea
intestinele:
sîntem un teritoriu
fără nicio perspectivă.
Pe cer luna trece
aşa
sfîntă
şi
clară.


Din volumul Poezii cu final neaşteptat, în pregătire

 

Adrian Alui Gheorghe

Destine; O proiecţie oarecum dramatică; Cîinele galben; Însemnări din subterană.

» anul XXVI, 2015, nr. 12 (307)