Farmecul îngemănării

Irina Petraş

          Scriind în urmă cu câţiva ani despre două cărţi ale lui Ion Horea (Scribul, Târgu-Mureş: Editura Ardealul, 2011, şi Psalmi şi rugăciuni, Cluj-Napoca: Editura Dacia XXI, acelaşi an), treceam în revistă câteva dintre comentariile critice la poezia sa (Al. Cistelecan îl recepta ca „ardelean definitiv“, Nichita Stănescu descifra „verticalitatea scoarţelor olteneşti“, iar Ion Pop argumenta situarea pe linie neotradiţionalistă, prin Ion Pillat şi B. Fundoianu) şi interpretam „puternicul sentiment al peisajului local“ despre care vorbea I. Negoiţescu mai degrabă ca pe un construct, o aură perfect întreţinută. Ion Horea îmi apărea ca poet al locuirii definitive, marcat nu de plecări şi exiluri, ci de întoarceri şi recuperări calm-obstinate ale rădăcinii („Chemaţi-mă, oricând, la orice oră,/ şi vin, oriunde-aş fi în clipa ceea“; „vorba se repetă, gândul meu la fel“); fără nostalgii, fiindcă nu se îndepărtează niciodată de locul poetic al câmpiei mureşene şi nici de timpul nu neapărat al amintirii, cât al activării asidue a unei stări cvasiparadiziace („dac-am plecat ori de-am rămas e-o altă/poveste…“). Cum prolificitatea înseamnă acumulare în straturi ivite unul din altul, nu experiment ori modificare de drum sau cale poetică („Voi repeta aceleaşi cuvinte pân’ la moarte“), poemele sale îşi răspund unul altuia în canon – căci decurg unul din celălalt, îşi ţin isonul şi modulează, cu o imaginaţie verbal-ritmică inepuizabilă, aceleaşi teme. Esenţială şi definitorie mi se părea nu graţia „reveriilor campestre“, căci ritualul anamnetic – asumat, încorporat – informează toate cotloanele clipei, carte după carte, cât diversitatea uluitoare a ritmurilor care îmbracă numărul relativ redus de elemente/substanţe din compoziţia artei poetice. O redundanţă extrem de eficientă în ordinul mesajului şi al particularităţii vocii, îngreunată, acum, doar de „mirarea puterii de-a mai fi“. Metaforele sale obsesive încetează a fi obsesive. Dacă Ion Pillat oscilează între exod şi înrădăcinare, Ion Horea poartă cu sine rădăcinile, ca instrumentar existenţial predilect, şi le asistă instalarea în existenţa sa citadină, faţă de care îşi îndeplineşte, senin şi fără traume, ardeleneşte, datoriile.
          Noua sa carte – Cât a trecut, Târgu-Mureş: Editura Ardealul, 2015, 98 p. – nu contrazice schiţa de portret desenată atunci. Ion Horea este încă o dată, cu proaspătă şi chiar jucăuşă insistenţă, un maestru al formei, cu plăceri euritmice şi eufonice („ureche muzicală absolută“, zice N. Manolescu). Poemele se scriu acum sub şi mai dramatica „tremurare a unui gând“, confruntarea cu propriul trup şubrezit şi crepuscular e mulcomită iarăşi prin arii combinatorii cu efect de descântec, probând rezistenţa vorbelor şi forţa lor sonor-conotativă. Dumnezeu însuşi e asimilat angoasei crepusculare, ca un alter misterios, reticent, dar şi apropiat, căci congener. Locuirea definitivă îşi sublimează reperele concrete, acestea devin metafore tainice, aproape criptice ale încă legăturii cu locurile tot mai tulburate de înstrăinări ţesute de prelungi umbre de dincolo: „Mai scriu, mai şterg, mă-ntunec, mă-nsenin,/ Şi parcă-aş fi alături de-un strein/ Al cărui gând în gândul meu se-ascunde“; „De casă te-ai legat ca de-un butuc./ Dar amintiri prin zile lungi de vară/ Pe drumuri transilvane te mai duc.// Cu ei trăieşti, cu cei care plecară/ Pe-un drum pe care toţi, pe rând, se duc“. Sau un aproape descântec precum în Vis: „Ajuns la vamă, zăbovesc puţin/ ’Nainte de-a intra în ceaţa deasă,/ Făcându-mă că de nimic nu-mi pasă/ Prin umbrele ce-n juru-mi se aţin.// O linişte ciudată mă apasă,/ Cobor, şi de nimic nu mă mai ţin,/ Ca pe gruieţ, cândva, prin bortoţin,/ Când adormeam sub nuc, dinsus de casă.// Un gând al meu, şi parcă nu-i al meu,/ Dacă sunt eu ori dacă nu sunt eu,/ Băteam de unul singur apa-n piuă,// Şi neştiind de sînt ori nu mai sînt,/ În faţa mea, nici cer şi nici pământ…/ Când m-am trezit, se lumina de ziuă“.
          Volumul debutează cu O samă de rondeluri. Forma fixă are rol cel puţin dublu: ea încropeşte o încă ordine în universul în destrămare al fiinţei şi introduce nota ludică a seninătăţii, atenuând angoasa: „Cât a trecut, nici nu mai ştiu/ Şi nu-mi dau seama nici acuma/ Ce mă-ndemna să nu mai fiu,/ Să caut negura şi bruma.// Dar astăzi totul e târziu/ Şi zilele s-au stins ca spuma./ Cât a trecut, nici nu mai ştiu/ Şi nu-mi dau seama nici acuma.// De-aceea mai încerc să scriu/ Şi poate mă întrec cu gluma,/ Să mai răzbun din ce-a fost viu/ Şi tot mai zace-n mine-acuma –// Cât a trecut, nici nu mai ştiu“; „Dintru amurg întru amiază/ Parcă te mână şi te cheamă/ Şi-n tine se insinuează/ Un fel de gol, un fel de teamă.// De vrei să înţelegi, cutează!/ Îţi stau aproape. Strigă! Ia-mă!/ Dintru amurg întru amiază/ Parcă te mână şi te cheamă.// Aşa pândeşti cu mintea trează/ Şi te întrebi: – E moartea? Ea mă/ Ademeneşte dintr-o rază/ Pe care eu n-o bag în seamă,// Dintru amurg întru amiază?“
          În armonia bine ţinută în frâu a poemelor, încap evocări nostalgice, fin senzualizate („Acum adunaţi-vă, Iele/ De unde vă ştiu, de neunde,/ Mi-e dor cineva să mă-nşele,/ Să văd cum ceva mi se-ascunde.// Închise-n ocol de nuiele/ Ori în băltărişuri imunde,/ Acum adunaţi-vă, Iele/ De unde vă ştiu, de neunde.// Norocul în zilele mele/ Cărór întrebări mai răspunde?/ Să-mi spuneţi, în nouri, în stele/ E-ascuns, ori în piatră, în unde?// Acum adunaţi-vă, Iele“), dar şi tropotiri de nord, cu alunecări de sensuri omonimice: „Lumea-i o mare/ Necunoscută,/ Valuri amare,/ Zări de cucută.// Nici o chemare/ Nu te mai mută./ Lumea-i o mare/ Necunoscută.// Din depărtare,/ Ca o redută,/ Ori mi se pare,/ Noaptea pierdută,// Lumea-i o mare“. Jocurile incantatorii rotunjesc o artă poetică discretă, căci „idei şi rime se repetă,/ Îngemănarea-i doar secretul“. Îngemănarea e chiar instrumentul predilect al perspectivei poetice. Ipostaze succesive ale existenţei devin gemene privite fiind din unchiul panoramic al senectuţii; tot astfel, eul şi lumea, locul şi timpul, viaţa şi moartea, trecerea şi durarea, naturalul şi livrescul, trecutul şi prezentul, lumina şi întunericul („mă-ntunec, mă-nsenin“). Iată un Sonet din cel de-al doilea ciclu al cărţii (Cât a trecut): „De-atâtea gânduri încă ne-nţelese/ De câte-au fost, de câte-au mai rămas,/ Îmi aflu leacul noaptea, când mă las/ Hotarului de grâne şi ovese.// Atunci îmi pare că aud un glas/ Şi-l scriu mărunt în rânduri tot mai dese,/ De câte-ar fi să-mi pese-ori să nu-mi pese/ Când o să-ajung la ultimul popas.// Să fie doar foşniri de cucuruz/ Ce se întorc şi-mi stăruie-n auz/ Din nopţi cu lună când păzeam la vie// Ori în ogradă, ei, ce nu mai sînt/ Se-ncredinţează baterii de vânt/ Să-i mai aud, ori ce-ar putea să fie?“
          Secţiunea secundă reproduce multe File de jurnal, tot atâtea fluxuri şi refluxuri ale poftei şi voinţei de viaţă sub pânda inexorabilă a sfârşitului: „În lume-s petreceri,/ Prohoduri şi nunţi./ Rob al aceleiaşi treceri,/ De ce să renunţi?// Dar viaţa-i răsadul şi bruma,/ Câmpii revărsate sub munţi,/ Aceeaşi, de-atunci şi de-acuma,/ De ce să renunţi?// În lume sunt datini/ De care asculţi,/ Prin care te-nalţi ori te clatini,/ De ce să renunţi?// Dar viaţa luminile-şi cerne/ Şi umbrele-n gânduri sub frunţi,/ Aceleaşi, în jocuri eterne,/ De ce să renunţi?“ Îngemănările lucrează la toate nivelurile de sens, sonoritate, aluzie, meditaţie, aşa încât simfonia răzbate deasupra dizarmoniilor înregistrate asiduu.
          Octogenarul Ion Horea are încă suflu şi forţă, proiecte şi îndrăzneală: „Încerc să ştiu ce nimenea nu ştie,/ Să văd ce nimeni n-a văzut vreodată/ În viaţa asta scurtă ce ni-i dată/ Cât firul de nisip într-o pustie.// Oricum, e-o încercare cam ciudată/ Să ispiteşti un petic de hârtie“. Peticul de hârtie i se supune şi consimte nu doar la scrijelituri ale timpului care trece, ci şi la incuri pline de un haz amar, aruncând în derizoriu muritudinea însăşi: „Imaginează-ţi cum ar fi să vină/ Ca din senin, o lege, bunăoară/ Ca tot ce-i viu în veci să nu mai moară,/ O lege dreaptă, crâncenă, divină?// Oricâte-ai sta să duci şi să te doară/ Şi tot ce-n carnea ta se învenină/ Să nu mai aibă capăt, ca o vină/ De-a fi trăit a nu ştiu câta oară.// Ar fi un preţ de pulbere şi iască,/ În veci ca tot ce-i viu să nu mai nască/ Fiinţă din fiinţă, vai, Pământe!// Dar numai gândul că în loc de sfeşnic/ La capul meu voi fi eu însumi, veşnic,/ Prin univers, şi stă să mă-nspăimânte!“
 

Irina Petraş

Farmecul îngemănării (Ion Horea, Cât a trecut. Târgu-Mureş: Editura Ardealul, 2015)

» anul XXVI, 2015, nr. 12 (307)