Înotul împotriva curentului literar

Anca Chiorean

         Eugen Negrici este autorul mai multor volume despre literatura română veche, contemporană şi apoi  semiotică. În critica românească, Eugen Negrici se înscrie într-o direcţie de abordare a literaturii şi a artelor plastice ca ramuri interconectate ale gândirii creative, direcţie  abordată şi de critici precum Mircea Muthu sau Liviu Maliţa. Volumul Emanciparea privirii: Despre binefacerile infidelităţii (Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2014) reia şi aprofundează un studiu teoretic din 1977 al autorului asupra actului receptării şi semiozei. Titlul volumului anunţă intenţia principală a autorului prin acest studiu, anume  de a dinamita sistemul de coordonate după care se ghidează receptarea fidelă textului „privit“.
          Critica în calitate de re-scriere sau de re-creaţie, deşi intens contestată, pare să aducă mai multe beneficii decât cea calmă, clasică. Re-scrierea este acum abordarea cea mai politically correct, lipsită de preconcepţiile induse de canon sau de propria cultură şi este una dintre puţinele metode de a oferi actualitate operelor care, la timpul lor, au trecut deja printr-un filtru de receptare modelat de momentul lor istoric. Dacă metoda de abordare propusă de Eugen Negrici ar deveni una dintre regulile de bază ale codului literar de bune maniere critice, în dosarele de receptare, indexate după anii şi epocile întocmirii, s-ar afla istoria lecturii ca ilustrare a mentalităţii umane de o sinceritate aproape brutală.
          Volumul de faţă pledează pentru formarea unei noi identităţi a lectorului – coautorul: „nimic nu ne obligă să rămânem fideli intenţiei textului (intentio operis) sau intenţiei auctoriale (intentio auctoris)“. Opera se află într-un continuu proces de creaţie, iar „coautorul“ lui Eugen Negrici transformă textul în pretext şi se foloseşte de propriul imaginar critic pentru a da operei o nouă profunzime, fie că e vorba despre arta clasică, naivă sau ready-made.
          Miza studiului este de a încuraja cititorul sau privitorul operei de artă să se desprindă de paradigmele şi de preconcepţiile propriei culturi, pentru a avea o contribuţie activă în procesul de creaţie care reprezintă opera: „să îndrăzneşti să lupţi cu habitusul, deci cu structurile signifiante de felul codurilor deprinse prin învăţare-automatizare“, utilizând diferite tehnici, precum intertextualitatea, tehnica „sfumato“ („a formei pe jumătate ghicite“) etc.
          Volumul tratează, la nivel teoretic, formarea unei noi atitudini de cititor. Începând de la aplicarea ludicului în lectură, bazat pe teoretizări ale lui Roland Barthes, şi până la abordări nonconformiste precum ale lui Andre Bréton, autorul aplică teoria receptării ca re-creaţie atât a literaturii, cât şi a picturii şi a sculpturii. Operele (literare sau artistice) cele mai „fertile“ din punctul de vedere al contribuţiei lectoriale sunt cele fragmentare, nedesăvârşite, lacunare – raportul dintre prezenţă şi absenţă reprezintă „un miraculos teren al revelaţiilor apte să ne arunce într-o dispoziţie meditativă“. Arta naivă şi scrisul literar naiv reprezintă oportunităţi de explorare activă a expresivităţii „fermecătoarei stângăcii“.
          Desigur, climatul cel mai favorabil manifestării coautorului ar fi operele cu înclinaţii (mai mult sau mai puţin neo-) avangardiste, care prin structura lor lasă loc de respiraţie (re)creativă. Însă problema în cauză nu este atât subiectul în sine, cât plasarea lui în timp. Distanţa temporală dintre autor şi lector creează blocaje care pot fi depăşite prin desprinderea de punctul de emitere. Provocându-şi propria teză, autorul demonstrează aplicabilitatea ei asupra unor texte care aşază cea mai mare distanţă, în literatura română, între mesajul original şi noul context: revitalizarea, prin prisma lectorului-coautor al literaturii române vechi, a psalmilor în versuri, a literaturii şi artei religioase, folclorice şi a legendelor. Argumentarea începe de la faptul că înşişi autorii acestor texte fac parte dintre cei care sfidează, într-o anumită formă, regulile formale ale epocii. Eugen Negrici identifică modernitatea stilistică a limbajului, în cazul mitropolitului Dosoftei: „Plasticitatea involuntară a unor cupluri de cuvinte, dintre care unul a evoluat semantic, scurtcircuitându-l şi pe celălalt“, evoluţie insesizabilă în lipsa unui coautor aflat la patru secole distanţă.
          Luând exemplul cronicilor, autorul oferă unor scene din scrierile lui Ion Neculce sau Miron Constin o interpretare de tip ready-made literar. În general, în analiza cronicilor din Moldova, Muntenia şi Transilvania, Eugen Negrici se detaşează de scopul iniţial al scrierilor, întrucât „avem convingerea că efectul este cel ce conferă mesajului identitatea“, iar noua identitate a cronicilor este cea de romane istorice.
          Statutul textelor biblice şi parabiblice se schimbă, în acelaşi mod. Prin expresivitate şi construcţie, acestea devin, în funcţie de situaţie, texte onirice, proză fantastică sau fantasy – „Componenta «futurologică» e o componentă statornică a sufletului omenesc dornic să ştie cât bine şi cât rău îl aşteaptă“, având în vedere receptarea textelor din ciclul Apocalipselor aprocrife.
          În ciuda mai multor direcţii cu aură de controversă (datorată pledării pentru un mod de receptare etichetat până acum ca suprainterpretare), teza curajoasă a volumului aduce argumente dintr-o sferă foarte largă a teoriei literaturii şi a artei. Eugen Negrici încearcă să educe cititorul înspre a profita de efectul involuntar al unei opere, de a contribui la procesul neîncheiat al creaţiei şi de a sfida rigorile: „Nici măcar autorii contemporani de istorii literare, care e de presupus că sunt la curent cu teoriile mai noi ale receptării, nu au putut trece peste faptul că efectele artistice nu au fost intenţionate“, de unde izvorăşte autonomia textului şi libertatea completă a lectorului.
          Sugestie de (re)prezentare: se ia volumul, se aşază într-un Berzelius şi se izbeşte cu forţă de perete. Se serveşte cu ochii închişi. Se ia hârtia de filtru de lângă farfurie şi se înrămează. A nu se repeta procesul. Se inventează un proces nou şi se aplică, în funcţie de impulsivitatea proprie.

Anca Chiorean

Înotul împotriva curentului literar

» anul XXVI, 2015, nr. 12 (307)