Vămile subiectivităţii

Iulian Boldea


          Comunicarea cu opera supusă interpretării e fundamentală în viziunea lui Eugen Negrici. Literatura veche, în care s-a specializat iniţial criticul, e percepută în grilă stilistică sau retorică, dar şi din perspectiva teoriei receptării. Structura textului nu mai e considerată în imanenţa ei solipsistă, ci ca relaţie de complementaritate cu cititorul, ca deschidere spre alibiurile receptării autentice. De aici, concepte precum „raport de consum“, „efectul de înstrăinare“ ce întemeiază, pentru teoreticianul „expresivităţii involuntare“, o estetică de tip aparte a receptării. Antim: Logos şi personalitate (1971) sau Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin (1972), cărţi erudit documentate, se remarcă şi prin demersul hermeneutic atent, sugestiv, subtil. În Expresivitatea involuntară (1977), valorile literare sunt „fie reconvertite în plan sincronic, fie resuscitate prin modificările aduse de timp în codul de referinţă al cititorului“. Conceptul, dar şi analizele, îşi păstrează în timp viabilitatea. Ipoteza de la care porneşte criticul e aceea că în fiecare epocă literară există o doză, mai mică sau mai mare, de expresivitate ce scapă intenţionalităţii. Interpretarea textului e realizată prin confruntarea dintre text şi diverse contexte mai degrabă antinomice. În Figura spiritului creator (1978), conceptul care fundamentează interpretările este cel de „producere“, de structurare („esenţialul într-o lectură critică nu este să faci cunoscută o structură, ci să realizezi o structurare“). Eugen Negrici are ambiţia de a configura, prin analizele sale, atente la natura şi esenţa textului, adevărate „figuri ale spiritului din analiza gândirii producătoare“. În acelaşi timp, Imanenţa literaturii (1981) subliniază „polisemia semantică“ a textelor vechi, în strânsă corelaţie cu exigenţele orizontului de receptare, după cum Introducere în poezia contemporană (1985) şi Sistematica poeziei (1988) sunt taxonomii ale structurilor poetice contemporane, ce plasează în ecuaţie raportul dintre eul producător şi existent.
          Cărţile de mai târziu ale lui Eugen Negrici (Literatura română sub comunism şi Iluziile literaturii române) expun o schimbare de unghi şi de ton, ambele mult mai radicale, într-o scriitură dez-iluzionată şi mai puţin tehnicistă. Literatura română sub comunism relevă modul în care literatura română a suportat ruptura de tradiţia interbelică, în impactul alienant cu dogma comunistă. Există însă, cum a subliniat Nicolae Manolescu, o inadecvare între demersul sintetic al capitolelor generale (mai accentuat negative) şi cele analitice, cu judecăţi mai permisive. În Iluziile literaturii române este pusă în scenă o dezamorsare a „miturilor“ care au alimentat, cu aura lor idealizantă, momente, figuri, orientări literare româneşti. Redimensionarea se produce prin judecăţi drastice, necomplezente, la adresa unor „mituri“ inerte ale literaturii române („Spiritul critic a fost somat să se radicalizeze, să iasă de sub narcoză şi să se situeze în sinceritate“). Literatura română, scrie Eugen Negrici, este şi rezultatul unor mitizări, complexe, inhibiţii, frustrări şi angoase ce se regăsesc fie în ifosele protocronismului, în „râvna sincronizării cu orice preţ“, fie în „tabuizarea patrimoniului literar“, în obsesia „vechimii“ sau în canonizarea şi supralicitarea unor scriitori cu statură mai degrabă modestă. Demontarea iluziilor literaturii române se produce prin alcătuirea unui fel de „repertoriu al energiilor pierdute, al situărilor greşite, al erorilor generalizate, un ghid al prejudecăţilor literare contemporane, al obsesiilor, al falselor concepte, al clişeelor, superstiţiilor şi viziunilor eronate ale istoriilor literare“.
          Decizia lui Eugen Negrici de a-şi publica jurnalul din perioada 1975-2015, în Sesiunea de toamnă (Editura Cartea Românească, 2015), este una salutară, chiar dacă autorul are precauţia de a adresa cititorului un avertisment lămuritor, nu lipsit de (falsă) modestie:

Rog cititorul să nu se lase amăgit. Nu este vorba despre un jurnal în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă m-am silit să reconstitui date şi să sugerez continuitatea. Aceste însemnări sunt… nişte însemnări. Meritul lor, dacă au vreunul, este că înregistrează schimbările de perspectivă şi de ton pe care mi le-a înlesnit scurgerea timpului. Invit pe cel ce le parcurge să se concentreze asupra a ceea ce înseamnă, în fond, o sesiune de toamnă. Adică oportunitatea unor reexaminări.

Prima însemnare autobiografică (din 29 noiembrie 1975) înregistrează chiar mecanismele şi aporiile jurnalului, jocul indescifrabil al autenticităţii şi mistificării, al întâlnirii inefabile dintre vibraţia cotidianului şi fragilitatea emoţiei literare:

Am plonjat în situaţia-limită a oricărui jurnal. În pofida tuturor declaraţiilor principiale şi a tuturor dorinţelor noastre, el rămâne un act de literatură, adică unul respectând convenţiile acesteia şi, adesea, pe cele sociale. Când nu poate fi vorba de sinceritate – şi nu poate fi – voi continua să fac ceea ce ştiu: jocul „de-a măştile“, grijuliu doar în a aduce deasupra feţei pe acelea care sugerează francheţea şi intimitatea.

Francheţea acestor însemnări este indiscutabilă, fie că e vorba de denunţarea mediocrităţii atotstăpânitoare („Efectul repulsiv al figurilor mediocre în literatură şi aiurea: metafore de douăzeci de waţi în presă, comparaţii şi paralele pompoase în muzica uşoară, poezia patriotică etc.“) sau de reevaluarea drastică a unor notaţii anterioare, pretext pentru o serie de interogaţii despre perspectiva optimă de percepţie a operei literare (în structurarea ei imanentă sau în contextualizare):

Recitesc amuzat această însemnare ţâfnoasă de tinereţe, cu maliţia ei inutilă cu tot. Îi văd totuşi un mic merit. Ce e mai bine pentru destinul operei (vorbesc de operă în toate sensurile)? Să răscoleşti măruntaiele ei, să scanezi locul unde au loc arderile, procesele de asimilare, să vizitezi în absenţa stăpânului, cu o curiozitate nedemnă, atelierul cu eboşele şi versiunile lui stângace, să afli cât de multe din dedesubturile vieţii artistului, răscolindu-i aşternuturile murdare? Sau să o contempli astral, de foarte departe, făcând abstracţie de condiţiile ivirii ei, de bălegarul care o hrăneşte?

Cât despre intimitate, aceasta pândeşte la tot locul, în înregistrarea aromei unei zile, în evocarea unui portret, în conturul unui detaliu ce devine embrion epic („Privirea unei studente sud-americane urcând scările Universităţii… Un început de poveste, un virus narativ“) sau în sugestia delicată a apropierii înfiorate de altă fiinţă („În timp ce-mi arăta şi-mi explica foarte aproape de planşă ceva, i-am simţit tremurul sufletului“). Inventarul gesturilor şi întâmplărilor diurne e întrerupt uneori de acolade onirice, în care reflexe ale realului se întretaie cu figurări teratoforme ale materiei proliferante („Câteva mustăţi de crab, ca nişte antene soioase, se mişcau în ritmul unei răsuflări omeneşti horcăite, ce răzbătea din gunoiul acela ce alcătuia/sugera o formă umană“).
          Recurentă e glisarea unor concepte, idei, reflecţii în notaţiile subiective. Iată câteva precizări despre o temă ce l-a preocupat îndelung pe critic – expresivitatea involuntară:

De ce mi se pare din ce în ce mai tentantă ideea expresivităţii involuntare? Pentru că ei îi datorează opera viaţa de după moarte. Intenţia unui scriitor e totdeauna în funcţie de un cod al epocii. Îl contrazice sau ilustrează: avangarda sau conformismul leneş, profitabil. Nu intenţia poate pregăti viitorul unei opere, ci numai ceea ce o depăşeşte sau o contrazice. Intenţia e, în fond, domestică, legată prea strâns (chiar în sensul negării lui) de codul epocii.

Tranşanţa scriiturii lui Negrici derivă şi din forţa de a-şi dezvălui unele slăbiciuni, stângăcii sau ezitări de conduită („S-a văzut de pe atunci că mi-e imposibil să-mi asum o situaţie umilitoare, să-mi recunosc un eşec. Şi că, din această pricină, nu voi pregeta să-mi protejez egoul, să mistific şi să mă mistific. Ca, de altfel, şi acum când scriu şi mă străduiesc să par liniştit şi împăcat cu ce mi se întâmplă, deşi abia acum două zile am aflat ceva profund umilitor pentru mine“).
          Autenticitatea notaţiilor subiective e amplificată adesea de fixarea unor traume sau de consemnarea insidioasei alunecări a timpului, cu consecinţele sale nefaste asupra făpturilor şi conştiinţelor („Timpul: M-am izbit pentru prima oară, direct şi dureros de el. Alunecarea în bătrâneţe a tatălui. Biologia transformând sentimentele: azi o milă înciudată, disperată; abia ieri – admiraţie tandră; alaltăieri – consimţire ostilă, sub tensiunea fără ieşire a temperamentelor gemene“). Detaliile vieţuirii sunt întrerupte, când şi când, de formule aforistice, de fragmente desprinse parcă din Nietzsche (o referinţă recurentă în aceste pagini), de paradoxale alcătuiri ale gândului („Iubirea – o chestiune de avitaminoză. Slăbiciunea fizică – iată calea“; „Port cu mine, ca pe un viciu, naivitatea“ sau: „Adevărul – anxioliticul imbecililor şi al săracilor cu duhul“).
          Ar mai fi multe de spus despre jurnalul lui Eugen Negrici, despre scriitura sa tensionată, despre adevărul enunţurilor sau despre spontaneitatea unei gândiri ce refuză orice prejudecată sau încremenire. Cu ochiul său capabil de a găsi „plinul din gol“ (Marin Sorescu), dar şi cu simţul de a denunţa golurile din harta unor pretinse plenitudini, Eugen Negrici ne oferă o diagramă – cu opţiuni limitate de însăşi retorica genului autobiografic – a propriului eu, plasat în oglinda unei reexaminări benefice.

 

Iulian Boldea

Vămile subiectivităţii (Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă. Jurnal 1975-2015. Editura Cartea Românească, 2015)

» anul XXVI, 2015, nr. 12 (307)