Suferinţa armenilor

Cătălin S. Mamali

          Reprimarea oricărei comemorări a unei teribile suferinţe, a unei răni colective deschise, este o nedreptate care adînceşte suferinţa şi totodată favorizează perpetuarea, în forme variate, a răului care a generat-o. Din nefericire aceasta este lecţia insuficient asimilată a genocidului suferit de armeni, indiferent de interpretări, interese politice de atunci şi de acum sau de configuraţia alianţelor.
          În acest an, revista Observator cultural şi alte publicaţii precum Revista 22, revista Ararat au meritul de a fi marcat prin mai multe articole centenarul acestei tragedii. Au mai fost, anterior, câteva recenzii remarcabile, precum cele ale lui Z. Ornea şi A. Pippidi ale traducerii în limba română a cărţii-avertisment publicate în 1918 de Morgenthau. Dacă nu se publica traducerea (la Ararat, 2000, editură a comunităţii armeneşti din România, care nu este printre editurile de elită ale culturii autohtone, precum Humanitas, Editura Trei, Curtea Veche, Polirom etc. – cuvînt-înainte de James C. Rosapepe, ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România), nici aceste articole, foarte probabil, n-ar fi fost scrise. Este regretabil acest hiat editorial al marilor case editoriale, mai ales că România a primit cu ospitalitate mulţi dintre supravieţuitorii genocidului din 1915. Ce s-a publicat până în acest an şi în acest an este mult pentru ce se publică în România şi foarte puţin în raport cu magnitudinea genocidului, cu prioritatea sa istorică în secolul XX, a bogăţiei arhivelor existente, a volumului publicaţiilor pe temă apărute în alte ţări, dar şi în raport cu ignoranţa unei mari părţi din clasa politicienilor, din categoria ziariştilor şi a oamenilor obişnuiţi care, mai totdeauna, plătesc erorile politicienilor şi ale celor ce ar trebui să contribuie la formarea unei opinii publice informate cu probitate.
          Evident, articolele publicate în Observator cultural au un merit deosebit în prezentarea şi comemorarea acestui genocid şi în discutarea unora dintre cauzele, trăsăturile, modurile de reprezentare şi efectele acestuia. Amintesc articolele scrise de E. Kanterian (Satul fără nume, inclusiv interviul ulterior) şi B. Horasangian (Dosar 1915, între altele), cele scrise de P. Cernat (Un secol de doliu armean), de S. Antohi (De ce nu-şi asumă Turcia Genocidul armean?), de G. Andreescu (Genocidul armenilor: fapte, recunoaştere, negare, sancţionarea negării), articolele semnate de Michael Hesemann (tradus de Şahighian), sau Existenţă redusă la inexistenţă (T. Akçam), textele mai vechi pe tema genocidului suferit de armeni publicate în România de V. Vosganian sau de V. Arachelian.
          Textele care au elemente ce aparţin sinelui autobiografic în timp şi cultură, pentru a prelua titlul unei cărţi de hotar despre memorie şi autobiografie scrisă de Qi Wang (Oxford, 2013, carte care ar trebui tradusă şi în limba română), sunt absolut necesare mai ales atunci când comemorăm evenimente tragice. Teoretic şi experimental lucrul este dovedit de cartea lui Qi Wang, dar l-am constatat şi pe viu, direct într-un troleibuz din Bucureşti unde doi călători tineri schimbau impresii despre articole scrise din această perspectivă pe tema genocidului. Le comentau cu pasiune şi exactitate. Astfel de articole (Kanterian, Horasangian etc.) au o greutate aparte nu numai pentru că aduc în mod convingător perspectiva din interiorul categoriei morale a victimelor, ci şi prin substanţa lor care fructifică natural zestrea memoriei transgeneraţionale.
          Toate celelalte articole dedicate acestei comemorări au merite intrinsece, multe deja remarcate de cititori, şi întregesc semnificativ discursul public, încă foarte restrîns în publicaţiile din România pe această temă tragică, actuală şi cu ramificaţii extinse, impredictibile şi, foarte probabil, importante. Din acest motiv consider că exactitatea informaţiei, atât cât este posibil, este relevantă pentru înţelegerea publică a tragediei. Doar două exemple observabile în articolele merituoase scrise de G. Andreescu şi S. Antohi care contribuie evident la lărgirea cunoaşterii de către cititorul de limbă română a acestei tragedii.
          Andreescu afirmă şi susţine că genocidul armean este „genocidul exemplar“. Citez: „Este motivul pentru care unii autori (începînd cu cercetătorul care a lansat formula, Yves Ternon) îl numesc genocidul exemplar. Ceea ce înseamnă: un genocid ca la carte“. Ideea cuprinsă în sintagma „genocid exemplar“ este validă. Dar G. A. ar fi trebuit să ofere şi sursa bibliografică exactă (titlul textului, anul etc.), nu doar un nume de autor. Se referă G. A. la cartea lui Ternon Les Arméniens: une histoire du génocide, Seuil, 1977? La altă lucrare a acestui autor? Ar fi putut preciza pentru clarificarea cititorului. Dacă se referă la cartea din 1977, atunci Andreescu ar fi trebuit să ţină seama, mai ales că spune „a lansat formula“, că în 1975 conceptul de „genocid exemplar“ a fost folosit în titlul şi argumentul lucrării altui cercetător care a avansat această idee. În 1975, J. M. Carzou a scris o carte pentru care a pătimit: Arménie 1915: Un génocide exemplaire (republicată în 2006). De ce este necesară această clarificare? Pentru a da cititorului ocazia să afle că genocidul armenilor a fost de multă vreme consemnat, pus sub obroc, studiat, discutat, luat ca model („copiat“), dar el n-a pătruns în conştiinţa publică mondială cum ar fi fost firesc, dar mai ales nu a pătruns în mintea multor politicieni de profesie din ziua de azi (100 de ani de la marea tragedie). Mai mult, „exemplar“ în studiile de istorie socială şi de psihosociologie are sensul clar de „modelator“ (teoria cognitivă a învăţării sociale – Bandura, 1976, 2001, 2002 –, care se referă la actori individuali şi actori colectivi, la modele cu influenţă societală).
          La fel, S. Antohi, în articolul său, de altfel foarte util, prezintă ca explicaţie a refuzului multor politicieni turci, dar şi al unor intelectuali, de a-şi asuma cultural genocidul faptul că genocidul este intim corelat cu procesul de naştere a statului turc modern. Antohi se întreabă: „De ce nu poate fi asumat, astăzi, un masacru vechi de un secol?“, o repetare a întrebării din titlu: „De ce nu-şi asumă Turcia Genocidul armean?“ Probabil termenul Turcia trebuie înlocuit de actori politici, culturali, instituţionali ai societăţii identificabili prin abilitatea de a lua decizii, prin discursuri şi acţiuni politice. Antohi se referă la „opţiunile Turciei. Ele sînt trei: 1) neagă (parţial) Genocidul armean; (2) admite genocidul, îl asumă cu mîndrie sfidătoare şi părăseşte ordinea democratică; (3) admite genocidul, construieşte o democraţie de tip occidental, adică una care atinge ansamblul instituţiilor şi societăţii, pînă la nivelul individului autonom“. Ultima variantă reprezintă soluţia: „poate părea deocamdată o utopie, e posibil să rămînă o himeră, dar este, în realitate, singurul orizont al Turciei“, scrie Antohi, iar pesimismul răspunsului este justificat prin faptul că „turcii trebuie deci să uite o crimă fondatoare. Ba chiar mai multe crime, strîns legate între ele şi de naşterea naţiunii lor moderne, o construcţie violentă, bazată preponderent pe opoziţia primitivă între un Noi (definit cu mare greutate, ezitant, nesigur – deci cu atît mai virulent) şi un Ei al alterităţii“. O precizare: istoria viitoare nu poate fi restrînsă doar la câteva variante imaginabile azi. Realitatea politicii oficiale turceşti ne spune clar nu numai că negaţionismul este alegerea preferată, ci şi că negaţionismul este practicat în mod agresiv-militant. Apoi, ca problemă de documentare; această explicaţie a fost oferită anterior de experţii în domeniu, inlcusiv turcologi, chiar dacă Antohi nu le aminteşte ideea. Mai precis, această explicaţie a fost elaborată şi testată prin studierea documentelor istorice de diferiţi specialişti în problema genocidului suferit de armeni în corelaţie cu alte populaţii creştine, precum grecii, care trăiau cu mult înainte de invadarea teritoriilor lor de către musulmani (vezi, de exemplu, F. Dündar:    Crime of Numbers: The Role of Statistics in Armenian Questions, New Brunswick, 2010).
          În contrast cu S. Antohi, care nu aminteşte sursa acestei explicaţii (genocidul este congener cu procesul naşterii, fondării Republicii Turcia), un grup de autori specializaţi în studierea genocidului suferit de armeni scriu: „Sugerăm, la fel ca mulţi alţi cercetători, că această repliere pe o poziţie rigidă [de negare a genocidului] se explică prin faptul că genocidul – sau mai general un proces de exterminare care nici nu a început şi nici nu s-a terminat în 1915 – constituie actul de naştere al Republicii Turcia“ (Hamit Bozarslan, Vincent Dulcert şi Raymond Kévorkian, Comprendre le génocide des arméniens, Paris: Éditions Tallandier, 2015). Evident, cei trei autori recunosc explicit, şi oferă sursele, că ideea asocierii dintre genocid şi naşterea Republicii Turcia a fost explorată anterior de mai mulţi cercetători, gest logic pentru etica cercetării.
          Mai ales la o comemorare centenară astfel de precedente cruciale în explorarea cauzelor, modurilor şi justificărilor rezistenţei de recunoaştere a unei realităţi tragice (o formă de negaţionism) trebuie recunoscute. De ce? Aceste precedente devin ele însele dovezi suplimentare ale inerţiei negaţionismului agresiv, care refuză să-şi corecteze erorile chiar mult timp după ce acestea au fost identificate şi respinse prin cunoaştere validă. Cunoaşterea răului şi expunerea publică a negării acestuia nu sunt suficiente pentru recunoaşterea răului făptuit, dar sunt absolut necesare pentru judecarea, asumarea şi repararea acestuia. Cred că privită în contextul Imperiului Otoman această chestiune are ramificaţii foarte întinse, pentru că, aşa cum scrie N. Djuvara, „Pax Ottomanica n-are nimic comparabil cu Pax Romana“, ea n-a reuşit „să realizeze nici ordinea, nici prosperitatea, nici pacea veritabilă, ci supunerea prin teroare şi o anumită uniformitate a moravurilor“ (Civilizaţii şi tipare istorice, Humanitas, 2014, p. 185).
           „Asumarea“ invocată de S. Antohi este doar o verigă a contextului explicativ care consideră relaţia dinamică genocide – naşterea propriei identităţi colective. Contextul explicativ mai cuprinde cel puţin următoarele componente: faptele istorice ca atare, actorii, scopurile/intenţiile lor, cunoaşterea faptelor (actelor violente), recunoaşterea privată a faptelor, recunoaşterea lor în cercurile de decizie ale celor ce se vor a fi nucleul noului NOI, recunoaşterea lor publică – mai ales în raport cu victimele, asumarea responsabilităţii şi înfăptuirea actelor reparatorii, de la apologii la despăgubiri, pentru ca „asumarea“ să nu rămână doar un gest derizoriu. Ştim, sau ar trebui să ştim azi, după mai mult de 1500 de ani după ce, de la Sf. Augustin, introspecţia, ca formă de autocunoaştere şi recunoaştere a celor făcute, gândite, trăite (bune şi rele), a devenit o metodă de neevitat pentru înţelegerea trecutului individual şi colectiv, cât de dificil este să recunoaştem răul făcut şi ştiut. Pragul trecerii de la cunoaştere la recunoaştere publică este un test al puterii şi virtuţii caracterului. Akçam invită justificat să studiem Înstrăinarea modelului social de Idris Küçükömer. Printre altele, Akçam spune, citez: autorul [Küçükömer] „nu aminteşte nicăieri de aceşti creştini care constituiau totuşi aproape 30% din populaţia de la acea dată“. Atenţie! Atenţie macroistorică, culturală şi demografică: la originea procesului (cu mult anterior anului 1000), această minoritate (devenită astfel la 1915) era majoritatea, iar nou-veniţii (cuceritori, invadatori, migranţi) o mică minoritate. Nu este singurul caz istoric când o minoritate nou-venită pe teritoriul istoric al unei majorităţi (dreptul primului venit este un drept natural) devine majoritate sau cel puţin o minoritate dominantă în dauna majorităţii preexistente, a autohtonilor istorici. Când miza teoretică şi problema politică ne cer să clarificăm geneza unor state şi explicarea acestui proces în relaţie cu populaţia nou-venită pe teritoriul istoric al unei majorităţi (a nu se uita că dreptul primului venit este un drept natural), atunci conceptele, metodele şi, printre altele, retorica trebuie adaptate la ordinea de mărime a genocidului. Întrebarea lui Antohi „De ce nu poate fi asumat, astăzi, un masacru vechi de un secol?“, o repetare a întrebării din titlu: „De ce nu-şi asumă Turcia Genocidul armean?“, apare epistemic şi moral limitativă şi invită contraîntrebări: De ce Oedipus şi-a asumat patricidul şi incestul? Cum a putut el renaşte din această asumare? A cui fiică este Antigona, un erou moral paradigmatic? Nu este procreaţia un act fondator? De ce Oedipus şi-a numit fiii degeneraţi? La nivel colectiv: de ce societăţile comuniste s-au fondat prin violenţă, de ce au aclamat şi au fost ajutate ideologic să celebreze zeci de ani eliminarea (genocidul) duşmanului obiectiv colectiv? Cu ce efecte? De ce comuniştii de pretutindeni, cu carnet şi fără carnet, în marea lor majoritate nu recunosc genocidul produs de comunism? Oare nu toate regimurile comuniste au venit la putere prin violenţă la scară de masă? Nu sunt aceste crime fondatoare pentru regimurile comuniste? De ce este atât de greu ca aceste crime să fie recunoscute integral chiar după ce Imperiul Roşu din Europa a sucombat legal? Este această nerecunoaştere a crimelor fondatoare, chiar după căderea comunismului european, o strategie pentru renaşterea acestuia?
          Politica dominantă în Republica Turcia sugerează de mai mult timp o tentativă de reconstruire simbolică a Imperiului Otoman (Turcesc?) prin acte culturale precum cele de refacere a urmelor arheologice ale imperiului existente pe teritoriul unor state care au fost chiar supuse imperiului (unele chiar foste paşalîcuri, adică cuceritul trebuie să onoreze cuceritorul!), amplasarea unor statui ale lui Kemal Atatürk în multe oraşe din fostele state subjugate de imperiu, prin superprotejarea intereselor economice ale muncitorilor de origine turcă în raport cu cei autohtoni (o investigaţie a acestei posibilităţi în cazul lucrărilor de modernizare a Aeroportului Kogălniceanu ar fi utilă) sau prin planificarea realizării unor construcţii dedicate religiei musulmane (de altfel bine-venite ca oricare alte aşezăminte religioase) cu mult timp înainte ca realitatea demografica a populaţiei musulmane existente în acele ţări să necesite acest lucru sau mărimea lor. Este cunoscută practica atragerii unor populaţii în anumite teritorii sintetizată în principiul „Dacă vei construi ei vor veni“ (a se revedea filmul Field of dreams). Problema este cu ce costuri şi beneficii economice, culturale, morale, spirituale, atât pentru cei care sunt deja acolo, cât şi pentru cei care vor veni (se pare că pentru Bucureşti anticiparea a devenit negociere cam acum 15 ani!), se realizează astfel de construcţii. Pentru anul 2015 apare problema „timingului“. De ce acum? De ce tocmai în anul centenarului genocidului suferit de armeni care au găsit refugiu în România se vrea începerea unui astfel de lăcaş? De ce nu câţiva ani mai devreme sau mai târziu? Modifică anul construirii lăcaşului valoarea rugăciunilor pe care le va adăposti?
          Secolul al XX-lea n-a fost tarat numai de totalitarismele reciproc devorante, ci şi de perversitatea interacţiunilor acestora, a cooperării lor întru rău şi de variatele paralizii morale şi politice în raport cu acestea. Totalitarismele au generat modele care s-au stimulat reciproc în cicluri ale răului (genocidului) mereu perfecţionat. Stefan Ihrig abordează sistematic, documentat şi convingător un aspect al acestor influenţe şi modele ale megaviolenţei istorice (Atatürk in the Nazi imagination, Harvard University Press, 2014), influenţa lui Atatürk, a partidului său, a politicii sale şi grupului său asupra fascismului german, asupra lui Hitler. În unul dintre rarele discursuri în Reichstag, Hitler, în mai 1941, după cum probează Ihrig în excelenta sa carte, a spus: „creatorul [Atatürk] tinerei [Republici] Turcia este primul care oferă un model minunat“ pentru ţări precum Germania (Ihrig, p. 116, italice adaugate). Ar fi de amintit că bustul lui Atatürk era o comandă firească pentru artiştii ce acceptau ordine din partea regimului fascist (p. 131-133). Ospitalitatea proverbială a românilor a oferit un loc pentru bustul lui Atatürk la o aruncătură de băţ de Centrul Militar (Casa Armatei), dar nu se ştie public mai nimic despre căile birocratice prin care s-a aprobat timpul şi locul amplasării bustului. Atatürk, care a servit de model fascismului german, a fost acuzat, nu fără temei, şi de bolşevism (numele rusesc al comunismului). Psihosocial, consider că aceste modele istorice, interinfluenţe şi forme de imitare politică sunt megalanţuri de învăţare societală a răului la scară internaţională, acum globală. Această sintagmă, megalanţuri de învăţare societală a răului, trebuie citită, conceptual, prin prisma modelului de învăţare societală (No limits to learning, Maliţa et al.) precum şi a teoriei Onicescu-Markov. Răul se perpetuează şi se dezvoltă mai ales prin lanţuri de învăţare macrosocială de mare durată. Foarte probabil şi dezvăţarea societală a răului structural cere eforturi îndelungate.
          Este cunoscut că Atatürk avea lecturi extinse şi a fost influenţat de pozitivism, de darwinismul social, de Rousseau (Contractul social) şi de mulţi alţi autori. Avea chiar interese lingvistice. Dar, uneori, aceste interese cognitive au luat forme cel puţin curioase. Astfel este interesul lui pentru „teoria limbii-soare“, care considera „proto-turca ca Ursprache a umanităţii“ (Şükrü Hanioğlu, Atatürk: An intllectual biography, 2011, Princeton University, p. 178). O astfel de reprezentare fantezistă mi se pare în consonanţă atât cu cultul personalităţii, cât şi cu cultul partidului unic spre care el avea puternice tendinţe.
          Evident, Turcia de azi, care are o economie puternică aflată în plină dezvoltare, o ţară cu puternice universităţi şi centre culturale, cu instituţii moderne şi dinamice, cu un comerţ extins şi intens, cu relaţii diplomatice de prietenie cu foarte multe ţări, inclusiv cu România, o putere militară organic integrată şi cu succes testată în alianţa nord-atlantică, Turcia cu o vibrantă literatură modernă cu valoare introspectiv-colectivă de invidiat, nu este Turcia anilor 1915-1925. Este de asemenea o ţară cu multe probleme de rezolvat. Dar chestiunile istorice, dincolo de reprezentări fluctuante, sunt mereu hrănite de studiul realităţii, urmelor, documentelor oficiale şi neoficiale, precum şi prin sursele orale. Istoria trăită îşi cere dreptul să intre în istoria scrisă, cunoscută şi recunoscută, indiferent cine sunt învingătorii. Costul uman global al negării istoriei este enorm şi consecinţele pot fi catastrofal-impredictibile. Acest pericol este cunoscut şi ne atinge pe toţi indiferent de rasă, etnie, religie, convingeri politice, dominaţi sau dominanţi. În 1896, preotul protestant Martin Rades, îngrozit de tăcerea Europei civilizate asupra masacrelor suferite de armeni pe teritoriul lor istoric, a scris: „Este imposibil să se aprecieze ce fel de consecinţe va avea modul în care societatea şi presa discută ororile suferite de armeni asupra generaţiilor de oameni care cresc azi [1896]. Acestea învaţă să se închine la un idol al oportunismului şi realpoliticii, care dacă va deveni dominant va elimina toate înclinaţiile nobile“ (citat reprodus după Axel Meissner, Martin Rades Christliche Welt und Armenians, Berlin, 2010, p. 80-81).
          A nega, de exemplu, gravitatea unei viziuni exprimate de Dr. Şakir în 1916, în convorbirea cu consulul american Stapelton la Erzurum, este păguboasă cognitiv, moral şi politic: „Este imperativ că de la Istanbul [atunci numele oficial era Constantinopole] în India şi China va fi doar o singură populaţie musulmană unitară cu Siria, servind ca nexus între lumile mahomedane ale Asiei şi Africii. Acest proiect va fi realizat prin geniul ştiinţific şi talentul organizatoric ale germanilor şi neînfricata armată turcă“ (document citat după V. N. Dadrian, The History of the Armenian genocide: Ethnic conflict from the Balkans to the Caucasus, Oxford: Berghahn Books, p. 204).
          Acest citat are o relevanţă cutremurătoare pentru o eroare conceptuală, relaţională (de la grupuri mici la etnii, rase, grupuri religioase, politice), afectivă şi practică extrem de veche şi dureros de actuală. Separarea lumii între NOI şi NON-NOI. Rog cititorul să pună în loc de „Noi“ numele oricărui grup uman care prin practicarea acestei erori a aruncat cu voie, fără voie, din trufie, din gelozie sau simplă ignoranţă, toate celelalte grupuri (etnice, rasiale, religioase, politice) în groapa celor fără drept la identitate, a celor condamnaţi a fi NON-NOI, a fi NIMENI, nediferenţiaţi între ei, şi fără drept la reciprocitatea identităţilor. Dacă EUL (colectiv „NOI“) nu admite unicitatea CELUILALT („EI“), atunci autocentrismul se transformă din eroare cognitivă în agresiune mortală.

20 iulie, Bucureşti 2015

Am discutat cu O. Şimonca la început de vară punctul de vedere despre acurateţea unor referinţe în unele articole despre genocidul suferit de armeni, spunînd că voi oferi revistei un scurt text. Am scris textul în Bucureşti, probabil că cei care au virusat Flash-Drive-urile (nu doar unul, ci trei) la Biblioteca Naţională (altfel, o instituţie de toată frumuseţea şi utilitatea), mai exact la American Corner, au textul. Nu l-am oferit cu speranţa că autorii asaltului electronic repetat vor recunoaşte eroarea lor şi o vor corecta. Nu s-a întîmplat încă. Astfel de incidente absurde, cu mijloace diferite, mi s-au întîmplat de multe ori de la prima revenire, ca vizitator de origine română, în România.

Praga, septembrie 2015

Cătălin S. Mamali

Suferinţa armenilor

» anul XXVI, 2015, nr. 11 (306)