Daruri greceşti

Ovidiu Pecican

          Îşi amintea amiaza aceea în atâtea detalii, încât se suspecta că, rememorând-o iar şi iar, cu timpul o remodelase în minte, adăugându-i culoare şi amănunte din alte dimineţi, după-amieze ori seri cu aceiaşi protagonişti, petrecute în acelaşi loc, întipărite, şi ele, în aceleaşi cămări ale memoriei. Ori poate că lucruri care fuseseră atunci se şterseseră, ca neimportante, din mintea lui... Aşa încât, acum, peste ani, îi venea să se întrebe dacă amiaza cu pricina avusese loc cu adevărat. Auzea în minte vocea Eleonorei Pintea, parcă şi-o dibuia şi pe a lui, cel de atunci, încă atât de insolent de adolescent, dar, iarăşi, nu era vorba numai şi numai de o „manoperă“ ulterioară? Nu cumva creierul şi sufletul selectau, filtrau, reordonau totul în aşa fel încât să îl servească pe el? Că unul dintre rolurile lor ar fi şi acesta era de-acum fapt dovedit. Nu era însă deloc cert că în cazul unei amintiri cu atât de marcată amprentă afectivă cei doi companioni ai lui, C.[reierul] şi S.[ufletul], cum s-ar zice, prieteni de vreme bună şi de ger cumplit, se grăbiseră să dea cu mătura şi să folosească lopata spre a şterge urmele compromiţătoare.
          O vedea cu ochii de atunci pe profesoară stându-i în stânga, pe latura îngustă a mesei, cu spatele la fereastră, având lângă ea – dar puţin îndărăt, desigur – măsuţa cu sticle şi păhărele, ba chiar şi câteva „paie“ colorate aşezate deasupra şerveţelelor. Dar nu înţelegea cum de vedea la fel de bine şi servanta dindărătul lui, cu piesele de porţelan pe care le punea în evidenţă, două balerine chinezeşti, suave şi destul de imprevizibile, şi un căţel cu o urechiuşă pleoştită, suficient de mic în raport cu dansatoarele pentru a nu le face pe acestea să pară pitice şi nici el să nu pară un animal gigantic. Iar dedesubt, în vitrină, se zăreau câteva cupe – pentru punch sau pentru salate de fructe? – având blazon cu aur şi forme rotunjite, de vrejuri baroce. Avea să afle despre acestea că fuseseră cumpărate de părinţii doamnei imediat după război, în condiţii neclare, de la proprietara trecătoare a castelului regal de la Săvârşin. Pe acestea nu avea, pur şi simplu, cum să le vadă, şi totuşi, reamintindu-şi cele întâmplate, „le vedea“. Cu siguranţă se stocaseră acolo cu alte prilejuri, iar acum amintirea le utiliza pentru a recompune o imagine holografică, pe mai multe dimensiuni, în mai multe direcţii.
          – Am să îţi fac astăzi câteva daruri, Tudore... – decisese brusc doamna Pintea. – De fapt, primul dar ţi l-am şi făcut... Te-am poftit să închinăm împreună, după modelul antic al libaţiilor. Crede-mă, asta nu mi se mai întâmplă cu nimeni în lume.
          Era sigur că nu îl minţea. Era limpede că nu făcea parte dintre oamenii care îşi însoţesc consumul de alcool cu gesturi ample, de rezonanţă, în companii diverse, chiar pestriţe. Tocmai dimpotrivă, ar fi vârât mâna în foc că profesoara nu îşi face un punct de glorie din „mesmerizările“ ei discrete şi, probabil, solitare.
          – Eu... – încercă el să spună, dar doamna de alături îşi sprijini, delicat dar ferm, palma pe mâna lui, preţ de o secundă, reducându-l la o tăcere respectuoasă.
          – Până să depăşeşti chinuitoarea etapă a întrebării dacă ai sau nu ai ce dărui, am să îţi fac eu nişte daruri. Sunt sigură că le vei primi cum se cuvine, cu inima deschisă şi fără fandoseli nepotrivite.
          Se opri o clipă ca pentru a sublinia penumbra gravă a cuvintelor pe care le rostise.
          – Nu mă gândesc, desigur, la daruri triviale, cum ar fi nişte obiecte palpabile. Ştii – surâse ea amar –, unii socotesc că a dărui cărţi sau tablouri este mai puţin vulgar decât să dărui o balerină de porţelan sau un set de batiste, nişte săpunuri din Occident ori o scurtă de piele adusă din Florenţa. Nu cred că au dreptate. Adevăratele daruri sunt lipsite de greutate fizică şi volum. În general, dimensiunile măsurabile le lipsesc cu desăvârşire, ele ţin de altă ordine a organizării vieţii noastre. Şi, crede-mă, nu este nicio diferenţă între a dărui un roman poliţist de Haralamb Zincă sau un tratat de episcopul Berkeley.
– Nu m-aş fi gândit –, strecură Tudor Cassvan.
          – Chiar şi aşa, îmi vei da dreptate, sunt sigură. Darurile adevărate aspiră să le imite pe cele care vin „de dincolo“.
O străfulgerare mondenă – sau poate băutura? – îl făcu pe Tudor să echivaleze cu iuţeală în sinea lui acel „dincolo“ cu Apusul Europei, cu „Lumea Liberă“, cu faimosul „Afară“ înţeles ca opusul înăuntrului pe care îl populau ei. Dar înţelese aproape instantaneu că era vorba despre un dincolo metafizic, filosofic sau chiar religios.
          – ... Ele încearcă, după puterile noastre omeneşti, să copieze modelul generozităţii divine care, conform tuturor miturilor sacre, din toate religiile, mari şi mici, a creat lumea din nimic şi a împodobit-o cu omul, aşa cum îl ştim, plin de calităţi, elanuri şi idealuri (prin care, săracul, încearcă să contracareze numeroasele lui carenţe, neîmpliniri sau ratări). Dacă nu poţi să concepi măcar ideea de dar în aceşti parametri, atunci desigur că rămâi un biet plebeu neluminat de spirit şi cu sufletul oarecum ciuntit, condamnat la o sărăcie catastrofală pentru fiinţă.
          – Vă gândiţi la daruri precum prietenia sau mila? –, întrebă el, mai degrabă ca să dea cumva de înţeles că urmăreşte atent firul problemei, stresat de tensiunea care creştea în aer, nevrând în ruptul capului să dezamăgească.
          – Prietenia, da... Şi mila, dar dacă nu ai nimic împotrivă, eu i-aş spune mai curând caritate. Prefer termenul acreditat de catolicism celui de origine slavă, mi se pare mai demn cumva, mai puţin asociat cu stări de decădere larvară a umanităţii... Ştii, mie nu-mi place Dostoievski deloc. Ai citit Dostoievski?
          – M-am uitat prin... Adică, n-aş putea spune că am citit sistematic...
          – Evident, dumneata citeşti filosofie şi... În orice caz, ai vreme pentru acest rus uriaş... Voiam să spun doar că nu mi se pare deloc glorios să cobori în mizeria umană până la adâncimi abisale, greu de suportat, cum face el... Bine că poate, bravo lui, însă mie asta nu-mi foloseşte, nici nu-mi înalţă spiritul. Mila la el e lipicioasă... Caritatea însă este altceva. Ea nu presupune complicitate la nefericirea celuilalt, ci mai curând solicitudine, atenţie faţă de nevoile lui... În fine, cred că înţelegi diferenţa pe care o fac.
          Dădu din cap că da.
          – Asemenea sentimente şi atitudini, dar mai ales constanţa lor, sunt, într-adevăr, daruri de felul celor la care mă gândeam adineaori. Dar nu neapărat astfel de decizii majore prin durată şi consecinţe aveam în vedere. Ele pot fi mai modeste, mai fragile, şi chiar mai efemere, nu crezi? Ceea ce nu alterează esenţa lor în niciun fel.
          Tudor îşi spuse că nu o mai văzuse niciodată pe profesoara lui privată într-o asemenea dispoziţie. Nici nu mai părea dăscăliţa la care venea de două sau trei ori pe săptămână, după caz, ca să ia ore sistematice de învăţare în lung şi în lat a bibliografiei pentru admiterea în universitate contra unor sume de bani. Chipul ei se luminase interior, faţa îi era de o netezime incredibilă, iar sânii – da, sânii, ca să vezi! – împingeau înfioraţi cu vârfurile lor prin bluza albă, fără cute, cum nu ar fi bănuit vreodată că se poate întâmpla în cazul unei femei de aproape cincizeci de ani. Cuvintele, modul solemn oarecum în care le rostea, spatele rigid, mâna elegantă aşezată pe tăblia mesei – păreau să concureze deopotrivă pentru a o transfigura. Şi, desigur, nu uita că şi băutura fină, cu care nu era obişnuit, putea contribui la înnobilarea ambianţei altminteri nu banală, dar nici cine ştie ce...
          Între timp însă, profesoara continua netulburată, în aceeaşi manieră vag ezitantă, tradusă nu printr-o imprecizie a rostirii, cât printr-un ritm ceva mai rar al cuvintelor, spusele:
          – Eu vreau să îţi dăruiesc, înainte de toate, această oră precisă a zilei de azi, aşa cum o petrecem acum împreună. Poate părea o simplă manieră de a pune lucrurile în pagină, dar te asigur că nu e aşa. Chestiunea timpului, o ştii de-acum, a preocupat şi continuă să preocupe spiritele libere cât se poate de serios. Nu am să te trimit la categoriile apriorice kantiene şi nici la timpul subiectiv al lui Bergson, dar îţi propun să consideri acest răgaz scurt de timp în sine, ca pe un obiect rotund, dens, suficient sieşi. Recunosc că această viziune le datorează mult eleaţilor...
          – Ahile şi broasca-ţestoasă... Săgeata care se îndreaptă spre ţintă... – murmură Tudor, revăzând cu ochii minţii pagina de manual dedicată eleaţilor şi filele din Istoria logicii de Anton Dumitriu dedicate lui
Zenon din Elea.
Eleonora Pintea îl privi cald, cu un amestec de mândrie şi indulgenţă.
          – Corect. Timpul care fragmentează la infinit spaţiul, dacă vrei să o iei aşa. Poate că asta ar fi o tehnică potrivită pentru a scăpa de obsesia trecerii lui şi pentru a-i consuma mai profund conţinuturile specifice. Să facem acest exerciţiu, de a nu evada nicăieri din ora aceasta care pluteşte oarecum în afara traiectoriilor noastre obişnuite. Să ne bucurăm de ea ca de o sărbătoare comprimată, particulară, cu totul unică. Fiindcă, oricât ne-am strădui, ea va rămâne irepetabilă.
          – Iar noi prinşi în interiorul ei...
          – Într-un anume fel e inevitabil să fie astfel –, fu ea de acord.
          Abia acum, după ani, realiza Tudor cât de bine intuise ce se petrecea, de fapt, cu ei. Putea spune că rămăseseră, într-adevăr, prinşi în ora sferică de odinioară, nemaiputând evada din acel timp dens, compact, oarecum etanş. Aşa devin, pesemne, îşi repeta el uneori, când imaginile sau frânturi de replici îi reveneau în minte, anumite clipe de viaţă, adeseori fără o importanţă contextuală explicită, vizibilă, de nedepăşit, repere permanente într-o viaţă de om. Aşa devenise ora aceea petrecută în apartamentul profesoarei lui un reper aproape neegalat al vieţii lui aflate în stadiul de proiect aproximativ. Îi fusese predestinat, poate, ca marea prezenţă filosofică din propria-i biografie, marele reper, să îi fie o profesoară anonimă – sau aproape – dintr-un oraş al provinciei vestice româneşti, un om fără operă scrisă, cu respect pentru învăţăturile filosofice ale autorilor predaţi, cu gânduri amestecate în care se recunoşteau frânturi din marxism, superstiţii precreştine şi elemente de religiozitate creştină ortodoxă...
          Aproape că îl umfla râsul la gândul că, pentru el, profilul filosofului se alcătuia, dincolo de anecdotele biografice de tipul celor care menţionau că Edmund Husserl se căsătorise cu o femeie din Transilvania sau că Max Weber a avut probleme permanente de erecţie şi o frustrare sexuală pe măsură, ori că antisemitul Heidegger iubise nebuneşte o evreică, pe Hannah Arendt, care îl şi salvase după război de la proscripţie, şi că, drept răzbunare, doamna Heidegger se consolase cu doctorul familiei, dăruindu-i soţului ei un copil, că filosoful din Königsberg murise virgin, nepărăsindu-şi, în plus, niciodată oraşul (decât după moarte, târziu, când corpul lui dispăruse pentru totdeauna din criptă)... Profilul imaginar al filosofului se alcătuia, pentru el, deci, din asemenea caricaturi simpatice, atractive, care umanizau ariditatea unei ideaţii de anvergură, dar sterilizate, ba chiar exprimate, câteodată, în formulele unei logici de robot... Şi din portretul unui alt filosof sui-generis, tot român, dar desprins dintr-o carte unde trăia, entuziasmându-l şi peste ani... Un anume Mihai Farca, Mihi-bácsi, cum îl numeau personajele brebaniene, un soi de cinic nietzschean din Sebeş ori Alba Iulia, nu mai ţinea minte, un interbelic atipic, în orice caz... Şi mai era şi câte ceva din Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu şi ceva din aura demonică – susţinută dezamăgitor totuşi de opera tipărită în posteritate – a profesorului Nae Ionescu, atât de celebrat de discipolii lui, pentru pricini ce nu răzbăteau cu evidenţă din ceea ce rămăsese în urma lui... Un ideolog de extremă dreaptă şi un ortodoxist pe care, raţional şi lucid, îl respingea, altminteri...
          Totuşi, în această combinaţie de tendinţe, în care se amesteca mult senzaţional şi anecdotic, alcătuind portretul pregnant al unui Tilbuhoglindă al ideilor, Tudor observa că un loc substanţial îi revenea Eleonorei Pintea, profesoara lui. Sau, mai bine zis, acelei Eleonora Pintea care dădea rotunjime orei aceleia, unei Eleonora Pintea atipică, învăluită uşor într-un abur alcoolic care îi elibera prin toţi porii o frumuseţe stranie, caracteristică spiritelor vii, neîmblânzite de mediocritate şi convenţie, semeaţă în cochilia ei de la bloc, aşezată la masa de lemn lăcuită şi decisă să îi facă tânărului ce fusese chiar el câteva daruri invizibile, intense, generoase...

*

– Dar nu sentimentul de închidere, de izolare este beneficiul pe care ni-l poate aduce un asemenea timp eleat –, continuă profesoara discuţia în care mai mult ea vorbea, cum era şi firesc în cazul cuiva care îşi câştiga existenţa la catedră. – Mai curând acela de protecţie, de securizare. Ne apără de intruşi şi, ai să râzi, ne apără şi de fiecare dintre noi înşine. De celălalt „eu“. Eul social, eul convenţional, eul care galopează prin peisaj, făcând tranzacţii cu realitatea.
Dădu uşor capul pe spate şi râse uşor. Nu era nimic antipatic în râsul ei. S-ar fi putut spune că râde cumva atentă să nu sune frivol, dar nici să nu jignească. Un râs „obiectiv“, detaşat; o parabolă în sine.
Apoi, cu un fâşâit uşor, îşi puse un genunche peste celălalt şi dintr-odată, Tudor pierdu contactul cu tot restul ambianţei, cu gândurile în derulare, ca şi cum s-ar fi aflat la mare şi, în timp ce îi striga ceva unui amic de pe ţărm, un val ar fi venit pe neaşteptate şi l-ar fi plesnit peste ceafă, aplecându-i capul, înconjurându-l de horbote de apă şi lăsându-i în urechi doar sunetul sifonat al bulelor de oxigen exploziv eliberate de învelişul lor lichid efemer, scăpându-l de povara cantităţilor de fluid galben-verzui şi sărat, redându-i, deocamdată, numai contactul cu urechea interioară, cu ţiuitul persistent al timpanului.
Îi vedea genunchii rotunzi, prima oară de la o atât de mică distanţă, fiindcă ea îl lăsa în general singur atunci când îşi scria testele. Erau rarisime cazurile când stătuseră la aceeaşi masă, în general ea stătea în picioare, la o anumită distanţă, şi atunci i se vedeau numai gleznele şi podul tălpii vag haşurat de traseele elegante ale unor vene. Nu putea nega, profesoara îl interesa ca prezenţă fizică, dar, la urma urmei, la vârsta aceea, plină de reverii solitare, puţine erau femeile pe care nu le privea cu ochi iscoditori.
Acum însă, Eleonora Pintea era puţin întoarsă înspre el, la depărtare de o palmă sau două de el, simţea prin aer căldura corpului ei, uneori aerul care vibra în timp ce ea vorbea îşi transmitea undele la modul cel mai fizic cu putinţă către obrazul lui, iar Tudor le capta cu precizie imediat sub ochi, acolo unde faţa începea să îşi înalţe reliefurile pentru a forma pomeţii, cam pe acolo pe unde ulterior i se vor forma şi lui, ca oricui altcuiva, riduri de expresie şi chiar pungi mai mult sau mai puţin lăsate... O zonă îndelung frecventată, în alte cazuri, pe alte meridiane, de doctorii de frumuseţe, magii esteticieni... Dar pentru că din poziţia aceea nu încăpea bine sub masă, stingherite de structura de patrulater a lemnului, îşi ţinea picioarele într-o parte, îndreptate în direcţia lui; fără ostentaţie, de altfel, cu un firesc şi o demnitate de neinterogat.
– Eu zic să ne bucurăm de răgazul ăsta ivit ca din senin, printr-un soi de întâmplare, în ciuda faptului că era programată o întâlnire de-a noastră „normală“, de lucru. Haide să ne gândim că această paranteză nu este nici o abatere de la rigoarea studiului împreună, nici o omisiune a memoriei mele, nici o apariţie a ta neaşteptată pentru mine, care am avut vreme să uit că astăzi este una dintre zilele în care vii de obicei... Să luăm partea strălucitoare a lucrurilor, să privim puţin ora asta ca pe un luminiş impredictibil, o vale adâncă, invizibilă de la drum şi chiar dintre copacii primilor kilometri de pădure... Ori ca pe un vârf de munte rămas intact, cu vegetaţia lui pitică şi viguroasă, unde piatra îşi arată spinările printre covoarele de brânduşe şi de „lăşcuţe“... (Ştii ce sunt acelea lăşcuţe?)
– Nu, n-am văzut...
– Un fel de ghiocei, dar mai mari, mai spectaculoşi. Imposibil să nu îi cunoşti.
– Ba da, acum îi ştiu... Numai că la noi nu li se spune aşa...
– Dar cum?
– Nu-mi aduc aminte, am să o întreb pe mama...
– Să o întrebi. Dar, oricum, metaforele astea sunt doar un fel de a vorbi despre timp în imagini colorate, care îi dau contururi observabile şi, mai ales, care îi conferă o anume intensitate afectivă. De fapt, ceea ce e nou pentru tine şi – mărturisesc – şi pentru mine este să mă joc cu timpul. Să transform datul lui, previzibil, neutru, monoton în ritmul lui indolent, într-o pastă moale, o plastilină modelabilă...
Din nou Tudor simţise impulsul de a arăta că nu era chiar pe dinafară, putându-se livra în discuţie ca partener viabil, pregătit.
– Teoria madeleine-i lui Proust nu la asta se referă?
– Numai într-un fel –, fu de părere, uşor amuzată, dar stăpână pe situaţie, Eleonora Pintea. – În sensul că acolo, dilatările astea, golfurile temporale sunt un exerciţiu aproape spontan, după principiul liberelor asocieri, datorate memoriei. Amintirile se atrag una pe alta, de la bunica la Combray, de aici la amicul familiei, Swann, de la el la Odette şi aşa mai departe... Or, noi facem un lucru asemănător doar în aparenţă: luăm în stăpânire timpul în chiar fluxul curgerii lui, fără dimensiuni retrospective... Stăm, cum s-ar zice, cu faţa spre viitor, luăm ceea ce vine, tot ce încape în ora asta. Nu?
– Ce e drept –, recunoscu el. – Însă...
– Da? – îl încurajă Eleonora Pintea pe tânărul din dreapta ei.
– ... nu sunt sigur că luăm timpul în stăpânire.
Ea îl privi cu mai multă atenţie înainte de a reveni.
– Mda, tot ce se poate... Nici nu este important să stăpânim. Cine stăpâneşte ce? E o întrebare potrivită oricăror împrejurări, deci şi celei de faţă. Încercăm, la drept vorbind, să locuim cât mai amplu şi mai complet clipa, asta cred că e. O simplă încercare, în loc să trecem aşa, cu nonşalanţă, prin clipă, ca printr-un vagon de tren aglomerat, grăbiţi să părăsim iute-iute culoarul... Seamănă cu unele exerciţii spirituale din Orient, dar nu este acelaşi lucru. Cel mult o pledoarie că nu ai de ce să îţi abandonezi propria cultură şi civilizaţie pentru a adopta asemenea tehnici. Nu este obligatoriu să devii yoghin sau chinez ca să încerci aşa ceva. Iar beneficiul imediat este o stare de plenitudine, o atenţie sporită faţă de lucruri şi de cel din proximitatea ta, nemaivorbind de faptul că tu însuţi te poţi regăsi cu totul altfel decât credeai înainte de a începe...
O pufni vag râsul.
– Iartă-mi tonul didactic, de predicator baptist! De fapt, nu încerc să te conving de nimic...
– Dar nici nu... – încercă el să protesteze în faţa supoziţiei că s-ar fi simţit constrâns.
– Ştiu, ştiu... Nu, cred că încerc să îţi împărtăşesc o stare specială, un mod de a fi mai viu, mai prezent, ce te poate ajuta în clipele dificile ale vieţii. Dar nici în cele banale nu este inutil, fiindcă te scuteşte de plictiseală, de vid interior, de inodor, incolor şi insipid...
– Indienii şi orientalii în general aleargă din răsputeri după vidul interior. Noi ne ferim de el – zâmbi Tudor, oarecum timid.
– Da, noi venim din direcţia inversă şi ne îndreptăm spre un alt versant, fiind altfel aşezaţi în lume. Chiar şi noi doi, acuma... Pentru cineva din exteriorul acestei ţări noi nu suntem decât doi pioni dintr-o masă anonimă de cetăţeni ai lagărului socialist, doi inşi ce nu pot fi, nu au cum fi decât marxişti sau, şi mai interesant, marxisto-naţionalişti, purtători ai idealurilor celor mai înalte ale clasei muncitoare şi, în acelaşi timp, cu aceleaşi mijloace, ale năzuinţelor de veacuri ale poporului român, cum se spune. Asta este şi bine, şi rău. Este rău pentru că suntem asimilaţi cu o condiţie generică în care sunt sigură că nici tu nu te regăseşti integral, cum nici eu nu sunt doar atât. Este însă bine fiindcă o asemenea inscripţie ştampilată pe frunţile noastre ne pune la adăpost, ne conferă opacitate, devenim cumva invizibili în trăsăturile noastre foarte personalizate, exprimând mai degrabă tipuri umane, fantoşe... Şi cu asta ating al doilea dar pe care voiam să ţi-l fac, din aceeaşi clasă de obiecte impalpabile. Înţelegi care?
Tudor dădu neputincios din umeri.
– Nu sunt sigur.
– Să ştii să te bucuri de „avantajele terenului“, oricare ar fi acesta... Să valorizezi mereu topografia specifică a mediului în care te afli... Să te îmbogăţeşti descifrându-i potenţialităţile, micile tezaure presărate din loc în loc, sub aparenţe oricât de umile... Asta înseamnă, de fapt, să lucrezi la împlinirea ta ca un fel de Robinson Crusoe al fiinţei, fără a apela la alţii, fără a te refugia în goana după auxiliare de tot felul, cele mai multe futile, fără a te pierde într-o serie de acţiuni parazitare...
O privea pe femeia din faţa lui care, presupunând că şi-ar fi început viaţa sexuală foarte devreme – dar despre asta nu avea cunoştinţe, oricât l-ar fi interesat să le aibă –, i-ar fi putut fi, cine ştie, mamă... Era vulnerabilă şi mândră, lucidă şi atinsă uşor de alcool, de o anumită vârstă, dar tentantă, aceeaşi, şi totuşi profund schimbată... Ştia lucruri dintr-o categorie de cunoştinţe pe care nu ar fi bănuit că o frecventează şi scotoceşte. Nu era dintre traficanţii de iluzii care combinau cunoştinţele despre bioritmuri cu cele despre ceaiuri, vânzându-le sub o morgă sobră şi atotştiutoare sub acelaşi pavilion, de înţelepciune orientală... Sau naturiştii de tot felul, care puneau sub acelaşi acoperiş gimnastica suedeză, oţetul de mere, consumul de produse apicole şi acupunctura, cutreierând drumuri de ţară din judeţele limitrofe în căutarea magilor homeopaţi... Rămânea însă la fel de neaşteptată alternanţa registrelor la ea. Pe de o parte, profesia care o obliga să predea filosofie marxistă interpretată în conformitate cu programa ministerului de resort care, la rândul ei, nu era decât un reflex obedient al ideologiei naţionale. Pe de alta, un orizont de gândire care lui îi apărea profund diferit de primul, cu exerciţii meditative mai degrabă „idealiste“, fără nicio legătură cu ceea ce preda la şcoală şi în orele de particulare de acasă... Dacă ultimele le subîntindeau pe primele, profesoara ar fi trebuit să aibă un reazem interior solid, care să nu îi permită să se clatine. Nu?!
... Şi totuşi, nu era deloc fericită. Ba chiar pe dos: începuse de o vreme să consume alcool, şi chiar în acea zi el o găsise răvăşită sufleteşte, desprinsă de imediat, inaptă să îi dicteze cele două sau trei subiecte pentru test şi să i le corecteze la expirarea baremului de timp. Alunecase din rolul pe care îl interpreta cotidian aproape total, până la limita nerecunoaşterii, era pur şi simplu altcineva. Nu putea spune că pierdea în felul acesta... Ceea ce îi aducea distanţa şi rigiditatea unui parcurs îngust, cazon aproape, dobândea acum cu asupra de măsură prin răsturnarea situaţiei înspre apariţia caldă, apropiată, misterioasă şi generoasă... Probabil că asta îl frapa cel mai mult. Cum un om care părea pe o margine foarte îngustă, într-o echilibristică imposibilă, riscându-şi respectabilitatea, onorabilitatea, autoritatea şi cine mai ştie ce, găsea uriaşe resurse pentru a se deschide diafan înspre el, dăruindu-i lucruri inefabile, stări, poate chiar o trăire lirică, un stil, o retorică incredibilă, transportul într-un raft de referinţe culturale nobile, o simplitate de samurai şi nişte tehnici şi metode ale cunoaşterii de sine, nişte contexte decontextualizate, aidoma unor catedrale gotice înţesate cu ornamente de piatră care pluteau fără cel mai mic efort zeci de metri deasupra pământului, lăsând în iarbă, printre copaci şi flori, o umbră flotantă, mutabilă...
Tudor descoperea aproape instinctiv în femeia de lângă el un curaj pe care arareori îl întâlnise chiar şi la bărbaţi. La drept vorbind, acest tip de cutezanţă aparţinea mai mult lumii literaturii universale, dar acolo eroii şi eroinele îl vădeau de obicei în situaţii catastrofale, dezastruoase, în faţa unor somaţii ale destinului fără nimic din meschinăria provocărilor cleioase dintr-un oraş de provincie central-sud-est-europeană. La urma urmei cât de tare putea fi afectată doamna Pintea de plecarea fiicei ei la studii? Toată lumea care are copii trece prin aşa ceva. Nu este plăcut, pesemne, dar nici tragic nu e. Sau avea probleme la şcoală? O şicanau politic, administrativ? Ei şi?! Asta este câteodată extrem de dificil de suportat, însă nu obligatoriu destructiv. Ştia de la vecinul lor de acasă, nea Tudorică, fost „pensionar“ al Canalului (Periprava – Mila 33), gestionar la un magazin sătesc, arestat din nou la începutul anilor ’60, eliberat, magazioner pe diverse şantiere ale patriei, urmărit de Miliţie şi de Securitate ca „element potenţial duşmănos“, dar altminteri om cu familie, mereu voios şi pus pe şotii... Nu reuşiseră să îi distrugă viaţa dintr-atâta, deşi altceva ar fi făcut, desigur, să nu îl fi dat afară din Facultatea de Drept. Neînţelegeri cu soţul? O amantă a aceluia? Răceala instalată între ei de ani de zile? Poate toate laolaltă. Ei şi? Dramolete banale, puncte aproape obligatorii de trecere într-o relaţie monogamă, unde plictisul, curiozitatea, întâmplarea sau programarea deliberată conduc în multe cazuri spre astfel de dezvoltări.
Şi atunci? Ce să fi trezit în această femeie instinctul acela de a îndrepta coloana vertebrală întărind-o ca pe un şarpe de piatră înţepenit în poziţie de atac-apărare? Era ca şi cum cineva ar fi pălmuit-o cândva în piaţa publică, iar apoi ea şi-ar fi trimis la turnir, spre a-şi spăla onoarea pătată, cavaler după cavaler, asistând aparent impasibilă, deşi neconsolată, la aducerea, rând pe rând, a leşurilor acelora şi alinierea lor într-un şir de sicrie de piatră cu gisanţi în armuri. Exista ceva în atitudinea ei care, fără a deveni ostentativ şi deranjant, lui i se impunea ca o evidenţă: o rană căscată adânc, o uriaşă sângerare din cauze necunoscute, pe care ea se lupta din răsputeri să o astupe, să o oblojească, încercând fără şanse de reuşită să o vindece, să îi înlăture urmările implacabile.
Tudor cunoştea tipul femeii nefericite din dragoste, al celei părăsite, al văduvei împresurate de umbrele trecutului... Avusese parte de fiecare dintre ele în rândul familiei, al cunoştinţelor Cassvanilor, al siluetelor desprinse numai din poveştile auzite acasă... Dar profesoara Eleonora Pintea i se înfăţişa într-un chip care nu prea avea de a face cu astfel de prezenţe. Existau în ea, simultan, ceva neliniştitor şi ceva foarte ademenitor, vital... Greu de explicat această senzaţie, care persista în el până şi după trecerea atâtor ani. Cum să conciliezi cele două senzaţii? Imposibil. Aşa încât ele coexistau într-o tensiune dizarmonică de neconciliat, însă fără a se anula una pe cealaltă. Trebuia că sufletul, intuiţia, mintea şi inima gestionau o paletă de senzaţii mult mai bogată decât ne-a obişnuit psihologia cu conceptele ei că poate fi gestionată.
Aşa că acum, când îşi amintea, credea despre sine cel de atunci că în acea clipă de demult o privea cu simpatie şi speranţă, dar şi angoasat de ceea ce ar putea urma. Fiindcă plutea în aer briza unor posibile continuări spectaculare.

*

Ochii ei, subliniaţi aproape imperceptibil de un rimel subtil, lăsând să se întrezărească împrejur o reţea foarte fină de riduri – neadâncite încă –, aveau o expresie „aurie“. Nu ţinea, desigur, de culoarea lor naturală, având de a face, în fapt, numai cu conţinuturile pe care vocea ei le exprima şi cu felul în care ea se raporta la acele conţinuturi.
Fructificarea „avantajelor terenului“, darul numărul doi pe care Eleonora Pintea îl menţiona, părea nedumeritoare. Cum adică să fructifici avantajele terenului, ignorându-l pe acesta, punându-l în paranteză? Dacă înţelegea bine era ca un soi de estimare a contextului cu ochii mijiţi, în care nu vezi bine ce e în jur, ci mai mult intuieşti... O masă, un ceainic, trei agrafe în colţul cutiei pentru bijuterii, două cărţi cu cotoarele ascunse sub ziarul deschis neglijent puţin mai încolo, toate lăsate să dispară, să se „topească“ în clarobscurul unei priviri obstaculate de pleoape, cufundate în indistinct, reţinând numai liniile generale, aproape abstracte, traiectul pe care ar putea fugi privirea dacă nu ar fi aţintită dincolo de ele, înspre interior şi nevoile acestuia... Un peisaj văzut de pe autostradă, în goana bolidului care te conţine, imaginea decorului devenită fluidul verde-cenuşiu din stânga şi dreapta, culorile decantate de concreteţea formelor, culoarul de aer şi lumină filtrată diferit, viaductul de deasupra transformat în umbra care îţi raşchetează scurt capul de pe umeri pentru a te propulsa înapoi în cromatica impresionistă a culoarului dinainte... Motive pentru ochi de a se întoarce spre sine, de a distinge forme în încâlceala de gânduri, reacţii şi sentimente din carcasa trupului.
Asta aducea mult, din câte îşi putea da seama acum, peste un arc de timp, a Orient şi arte marţiale, a retragere dinspre lume în orizontul propriilor trăiri, a samurai, lame sclipind în soare, ninja costumaţi în negru de sus până jos şi cu ochii iţindu-se concentraţi peste masca de chirurg. Dar, la drept vorbind, oricât credit i-ar fi acordat profesoarei lui, Tudor Cassvan nu o putea suspecta că ar fi avut asemenea cunoştinţe, pe care el şi camarazii lui de acasă le vânau, îndeobşte, prin publicaţii străine strecurate din mână în mână, sau le descopereau în revista în limba engleză editată de Ambasada Republicii Populare Chineze. Îşi spunea că astfel de desluşiri veneau, în cazul ei, dintr-un alt orizont. Explicaţia putea fi, îi plăcea lui să creadă, cât se poate de feminină. De secole şi secole, femeile – mai ales la noi – trăiau într-o lume a bărbaţilor voluntari, gregari, nesofisticaţi, brutali la modul esenţial, mânaţi de mobiluri rectilinii, ceea ce făcea viaţa socială şi politică perfect previzibilă în mecanismele ei. Abia dacă o complicau imitaţiile după marile puteri: mai întâi temenelele de la Stambul, apoi înclinările în frac de prin capitalele occidentale, pe urmă atitudinea intransigentă şi impasibilă a aparatcicilor comunişti moscoviţi, fiecare cu retorica sa gestuală şi cu complicaţiile invizibile ale unor ritualuri ale puterii. În asemenea condiţii, acumulările de tensiune emoţională, de inteligenţă şi supleţe feminină trebuiau să îşi găsească debuşeele altminteri. Subtilităţi de felul celor relevate de profesoara lui puteau veni şi dinspre bogăţia îndelung şi metodic reprimată a unei vieţi interioare de femeie româncă, dospită generaţie după generaţie, dar cuantificată tocmai atunci şi aşa de Eleonora Pintea.
– Acest mic, dar aproape continuu exerciţiu de adaptare prin dezadaptare, de fugă rămânând pe loc, m-a salvat de pericole în multe clipe din viaţă... Mi-a permis să mă furişez prin momentele dificile... Să am lumea mea şi numai a mea, la adăpost de mizerii... – continua ea să vorbească la fel de aşezat ca înainte, cu o ezitare în preajma fiecărui cuvânt despre care el începea să nu mai ştie ce să creadă (fiindcă nu era deloc clar că ar avea vreo legătură cu alcoolul). Poate că pur şi simplu aşa vorbea „cealaltă“ doamnă Pintea, cea cu care tocmai vorbea.
– Cum... vine asta? Nu sunt sigur că înţeleg –, încercă Tudor să câştige timp, tulburat, totuşi, ca în faţa unei revelaţii neaşteptate.
Femeia îl privi serios, dar parcă având în ochi un soi de licăr amuzat pe care îl masca printr-o mină sobră, spre a nu-l jigni. Lănţişorul de aur subţire ca o aţă, de o fineţe nespecifică în epoca ghiulurilor şi a otgoanelor din metal preţios afişate de bişniţari pe la colţurile de stradă, sclipi scurt în stânga gâtului ei, coborându-i înspre pieptul mascat discret – şi în acelaşi timp pus în valoare – de bluza roz ce bătea înspre mov.
– Aici n-am ce face, conceptualizarea este iarăşi cu un pas în urmă. Asemenea lucruri nu le pot exprima decât apelând la formule paradoxale, care însă au meritul că produc declicul intuitiv. „Să fugi rămânând pe loc“, nu pricepi?!...
– Am câteodată coşmarul ăsta –, mărturisi Tudor.
Ea necheză scurt şi aproape tăcut, dar râsul îi scutură ca nişte mitralii sânii pe care tânărul din apropiere se tot prefăcea că nu îi vede.
– Ştiu despre ce vorbeşti. E una dintre imaginile neputinţei, un vis comun tuturor oamenilor... Dar nu vorbeam despre spaţiul oniric. Ceea ce acolo apare ca neputinţă, paralizie, aici, în lumea reală, în stare de veghe este, în fapt, înaintare. E un du-te-vino iute, aproape imperceptibil, o fugă din tine însuţi şi o reîntoarcere aproape îndată, la fracţiuni de secundă şi, de fapt, nici nu se petrece în timp real, vorbesc despre „fracţiuni psihice de secundă“...
Femeia îşi îndreptă spatele uşor cabrat în toiul discuţiei, devenind acum parcă o idee mai înaltă decât el şi conturându-şi mai atent silueta.
– Practic, toată lumea face asta tot timpul. Suntem incapabili să rezistăm mai mult de o frântură infinitezimală de timp în prezentul imediat, în ambianţa în care ne mişcăm, evadând cu promptitudine prin reverie, prin alunecare în gânduri conexe şi vagi, prin absenţă... Singura deosebire între ceea ce se întâmplă şi ceea ce spun eu că merită făcut este că alergarea asta neobosită trebuie luată în stăpânire, strunită şi disciplinată. Creşte în acest fel forţa din tine, încrederea, coerenţa... Şi aş adăuga că devii şi mai interesant, mai energic, mai concentrat, trăindu-ţi viaţa cu un plus de intensitate.
– Asta e bine? – încercă el să îi atragă atenţia asupra unui fapt despre care i să părea că vorbeşte întreaga ei făptură: anume că în chiar acel moment, ca şi în ultimele lor întâlniri, ea părea mai degrabă absentă, alungată din clipă undeva departe, în orice caz, fiind departe de a trăi aşa cum „predica“.
– Să trăieşti mai intens? Depinde. Pentru tine cred că da. Deşi înseamnă şi să arzi mai intens, poate mai dureros, în anumite circumstanţe. Dar este un soi de înţelepciune în a dori să fii viu. Cu totul alta decât dacă vrei să te retragi cât mai grabnic şi mai total din cele lumeşti, cum predicau stoicii.... Măcar că şi doctrina stoică are un statut recunoscut filosofic, fiind deci şi ea un tip de înţelepciune. Probabil de aceea filosofia înseamnă doar dragoste de înţelepciune, şi nu garanţia accederii la înţelepciunea însăşi. Sunt mai multe tipuri de înţelepciuni. Dacă eşti norocos, dai peste una într-o viaţă de om. Mai rareori dai peste mai multe...
Respiră adânc, privindu-l în ochi.
– În fine... Poate că toate aceste lucruri îţi par nişte simple abstracţiuni, arabescuri intelectuale...
– Păi doamna profesoară –, protestă el pe un ton care combina încurcătura cu îndrăzneala –, tocmai ca să discutăm abstracţiuni vin eu pe aici...
Zâmbiră amândoi, ea cu faţa luminată ca de o noutate. S-ar fi zis că uitase.
– Chiar, ai dreptate. Poate că nu e tocmai ce ai crezut că vei găsi venind azi încoace... Vreau să sper însă că nu e mai puţin, că nu eşti dezamăgit.
– În niciun caz. Dimpotrivă, mulţumesc pentru darurile de care nu m-am arătat în niciun fel... – protestă Tudor.
– N-aş zice. Tenacitatea şi inteligenţa înseamnă, împreună, mai mult decât o mie de alte garanţii formale. Am recunoscut în tine un om mânat de vocaţie. Poate încă una insuficient precizată, dar eu o simt cu toată forţa şi nu mă pot înşela – îl asigură Eleonora Pintea pe discipolul ei. – Tocmai de aceea mi-am permis să deschid nişte porţi care altminteri, pentru mulţi dintre cei chiar foarte apropiaţi mie, rămân pecetluite. Şi, dacă nu te-ai plictisit deja...
– Nu, nicidecum... – dădu el din cap, grăbit să treacă mai departe, înspre marile promisiuni pe care le presimţea dând târcoale.
– ... am de gând să-ţi dau un semn de încredere. Probabil cea mai mare care poate exista între doi oameni, dincolo de orice deosebiri...

*

Se oprise o secundă pentru a sublinia importanţa propoziţiei pe care tocmai o rostise.
– Ştii, e ciudat... – continuă ea apoi fără nicio legătură directă cu ce spusese anterior. – Mi-am făcut iluzii o viaţă întreagă despre importanţa filosofiei. Şi totuşi, omenirea nu după concepte se ghidează, iar teoriile bine articulate nu au nimic de a face cu cei mai mulţi dintre noi. Doar atât, că unii le admiră coerenţa, frumuseţea estetică, ca să zic aşa... Majoritatea oamenilor ajung abia la versiuni ultrasimplificate, vulgarizate până peste poate, chestii care se reduc la câte un dicton... „Totul e relativ!“ Sau: „Cerul înstelat deasupra mea, legea morală în mine!“ Ori: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“ E frumos, nu? Ce a mai rămas aici din toată paleta de curcubeu a unei demonstraţii? Nimic din Einstein, din Kant, din Marx...
– „Comunism înseamnă electricitate!“ –, adăugă şi Tudor, ca un ecou.
– Nimic nici din Lenin, ai dreptate... Unde mai pui că în satul bunicilor mei după mamă, în judeţul Alba, curentul electric nu s-a introdus nici acum... De fapt însă, aşa cum mi-am dat seama abia de curând, într-o zi când, având la dispoziţie o fereastră, m-am refugiat pentru câteva minute în spaţiul răcoros al domului catolic din centru, ceea ce îi ghidează pe oameni cu adevărat este o poveste. Gândeşte-te numai la toată creştinătatea, orientată cum este de cele patru evanghelii. Un scenariu tragic, o poveste care sfârşeşte prost pe pământ, ajungând la un happy end celest. Povestea Fiului Omului care l-a întrupat pe Dumnezeu, iar oamenii l-au pedepsit letal, fără drept de apel, chinuindu-l groaznic. Este foarte multă tragedie greacă aici, cu eroul care îşi depăşeşte limitele, fiind apoi sancţionat de destin. Vor fi fost evangheliştii evrei, dar sigur erau dintre cei care aveau cunoştinţă de Eschil, Sofocle şi Euripide...
– Şi Buddha şi Mahomed au, fiecare, câte o poveste...
– Şi nu doar ei... Pretutindeni la mijloc se află câte o poveste exemplară, asta a spus-o un savant român care trăieşte şi profesează la Chicago...
– Eliade, nu?
– Bănuiam că ai auzit de el.
– I-am citit câteva romane interbelice împrumutate de pe la prieteni.
– De mirare că le-ai găsit... Am să-ţi împrumut într-una din zile Aspecte ale mitului. Mi se pare că porneşte de la o intuiţie similară, am fost frapată să constat cât de importantă socoteşte el că ar fi povestea care structurează existenţa unei comunităţi...
– Nu toate poveştile acestea care stau la baza câte unei mari religii sunt însă tragice. A lui Buddha, de pildă, îmi pare senină...
– Ai citit-o?
– În versiunea unui olandez, Gjellerup, sub formă de roman...
– Da, e faimoasă. Ar merita să arunci o privire şi prin cartea lui Herman Hesse, crede-mă. Când se va traduce...
Era unul dintre jocurile care pe Tudor îl încântau. Ping-pongul printre titluri şi autori, scurtcircuitările culturale i se păreau, şi atunci când le practica la şcoală sau cu amicii, te miri pe unde, în toiul unei plimbări ori la cofetărie, un soi de ritual de recunoaştere, poate chiar unul de verificare a apartenenţei la o confrerie fără alte însemne decât abilitatea de a face slalom printre piscuri... Titluri, autori, imagini, replici memorabile – toate erau mobilizate cu sentimentul pe care trebuie că îl aveau în Evul Mediu curierii secreţi care prezentau drept garanţie a acreditării lor un inel cu piatra marcată de armoariile secrete ce, numai ele, puteau impune respectul... „Manuscrisele nu ard“, „Răspunsul e vânare de vânt“, „prichiciul vetrei cel humuit“ „Ecce homo“ şi câte alte asemenea fărâme dădeau impresia comorii lui Aladin care, fără a-şi dezvălui secretele, trimitea câte o scânteiere de nestemată îndrăzneţului ajuns până în preajma ei.
Peste ani descoperise că acest ritual naiv, aproape spontan, trufaş şi erudit, dar infantil în acelaşi timp, era unul dintre semnele distinctive prin care se recunoşteau reciproc intelectualii. Cocoşii îşi umflă penele, păunii îşi rotesc ameţitoarele culori expuse savant de cozile lor, curcanii etalează vaste evantaie de căpetenii războinice nipone... Intelectualii execută acest dans verbal, cu un schimb de replici necodificat, depinzând de mode şi modele, de tipul de cultură şi sanctuarele ideatice ale fiecăruia dintre ei, dar care le permit totuşi să se recunoască, întocmai cravatelor standardizate ale absolvenţilor de la Etton sau stilourilor depuse în semn de omagiu şi recunoaştere într-o universitate britanică prestigioasă dintr-un film mai recent, dedicat laureatului dement al Premiului Nobel...
Acum însă, în acel acum îndepărtat în care lumina, ambianţa şi formele inerte ale mobilelor şi gravurilor de pe pereţi se modificau cvasiinsesizabil, depinzând doar de dispoziţia lui în momentul rememorării, Eleonora Pintea se ridicase şi, atingându-i uşor braţul, îi făcuse semn să o urmeze înspre uşa din stânga ei, simetric opusă celei prin care intrase. Simţise un moment o furnicătură prin tot corpul, ca întotdeauna când presimţea ceva inedit. Într-adevăr, prin uşa aceea nu pătrunsese niciodată. Era normal să mai fie măcar încă două camere în apartamentul ocupat de familia profesoarei, dacă ţinea cont de evidenţa că soţii trebuiau să doarmă undeva, iar fiica lor avea, fără îndoială, şi ea propria-i cameră.
– Vino dincolo –, îi spusese, în timp ce se ridica de pe scaun cu acelaşi fâşâit al ciorapilor.
Urma un hol mic, abia dacă ai fi avut loc să te învârţi prin el singur. Doi inşi nu îl puteau traversa alături şi nici nu încăpeau în acelaşi timp unul în spatele celuilalt. În faţă se deschidea o uşă, pe care profesoara apucase deja să o întredeschidă, păşind înaintea lui. În dreapta, camuflată în perete, părea să fie o debara. Avea aparenţa unor uşi de dulap care începeau chiar de sub tavan. Pe stânga, uşa altei camere. Probabil a fiicei.
Intrară într-o odaie albastră. Pereţii erau acoperiţi cu alb, dar cum draperiile erau trase peste perdelele ferestrei, impresia era de azur, lumina se prefira în tonuri de înserare, măcar că înserarea propriu-zisă era departe. Exista o masă cu televizor îndărătul uşii şi nişte noptiere sub tablourile abstracte şi viu colorate, neaşteptat de moderne. În restul casei imaginile erau figurative, nu s-ar fi aşteptat în niciun caz ca pe pereţii dormitorului familiei Pintea să găsească tocmai culoare şi ritm în stare pură sau, mai curând, sentimente nedrapate în alegorie ori simbol...
– Aici e capătul... – îi spuse ea încă în mers. – Până aici continuă casa. Niciodată nu am reuşit să merg mai departe, cu toate tehnicile mele de transgresare a imediatului neproductiv şi perisabil... Mai încolo, dincolo de geamuri, începe curtea interioară. Banală ca orice curte: copii, ghene de gunoi, un balansoar pe care nu îl repară ca să nu scârţâie. Obişnuieşte să scârţâie mai ales noaptea, atunci urcă pe el perechile, adolescenţii, chefliii întorşi pulbere de la vreo petrecere... Ba, odată, pe la trei dimineaţa, am putut observa şi un miliţian care părea să aştepte, ţinându-şi câinele de curea, restul patrulei.
Privea, în timp ce vorbea, de jur împrejurul camerei, ca un ghid blazat de muzeu care descoperă că peste noapte direcţia a dat ordin să se schimbe ordinea exponatelor, iar decizia s-a şi executat. Acum însă îşi întoarse ochii migdalaţi, negru intens, către el:
– Nu ai văzut niciodată partea aceasta a apartamentului, cred... Face şi asta parte dintre darurile pe care le primeşti astăzi, oricât ţi-ar putea părea de ciudat... Poate că vizita unei case nu reprezintă pentru tine ceva ce ţi-ai fi dorit. Dar astăzi este ziua mai multor daruri nedorite... Sau neaşteptate, nebănuite, cum vrei să le spui... Aici eşti în locul pe care nu îl vede nimeni în afara celor ai casei. E un soi de marsupiu al meu, în care sunt numai cu mine, unde îmi caut tihna după câte o zi istovitoare. Tu ai vreun loc numai al tău?
Fragment de roman

 

Ovidiu Pecican

Daruri greceşti (fragment de roman)

» anul XXVI, 2015, nr. 11 (306)