Poemul ca ipoteză existenţială

Irina Petraş

          Un debut cu proză premiat (Statuia comandorului, 1994), mai multe volume de versuri (Şamanul albastru, Ochiul cel alb al reginei, Iisus cu o mie de braţe), o recunoaştere imediată a „inteligenţei şi abilităţii metaforice“ (Laurenţiu Ulici), dar şi îndelung rezistente prejudecăţi ivite din incapacitatea de a accepta competenţa polifonică a unei personalităţi din prim-planul vieţii noastre publice. Cartea şoaptelor – ampla enciclopedie a unei lumi, a unei epoci, a unei apartenenţe – avea să aşeze lucrurile la locul lor. Perfecta acomodare a documentării impresionante la cerinţele ficţiunii romaneşti, siguranţa elegantă şi expresivă cu care se mişcă atelajul romanesc într-o răspântie traversată învolburat de viaţa povestitorului martor, de memoria proprie întreţesută cu cea a celorlalţi membri ai unei mari familii povestitoare de sine conduc curând spre ideea că ne aflăm în faţa unei capodopere a literaturii contemporane. „Cartea şoaptelor nu e o carte de istorie, ci una a stărilor de conştiinţă.“ Ea ascultă de datoria de a spune şi de a descărca, astfel, o povară, căci scrisul, ca orice psihanaliză, în sensul larg al sondărilor asidue, eliberează, încărcându-l, măcar temporar, pe celălalt cu greutatea memoriei tale. Ea, cartea, mai ştie şi că să înţelegi înseamnă „să ştii că lucrurile sunt de neînţeles“. Atent, deopotrivă, la dimensiunea istorică, la cea simbolică şi la cea sentimental-umană, prozatorul a ales să echilibreze conturile ficţiunii şi ale realităţii – ambele fiind interpretări, în cele din urmă. Povestirile din Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri demonstrează încă o dată că Varujan Vosganian ştie ce înseamnă dozare şi echilibru. Marea lor izbândă este una în sens vast estetică. Realismul descrierilor e feroce, dar livrat în tonuri de tablou flamand (Gabriela Gheorghişor remarcă: „ţesătura prozei lui Varujan Vosganian e bătută cu simboluri precum odăjdiile cu pietre scumpe“), aşa încât grotescul emite semnale tandre pe lungimea de undă a Umanului. Personajele filosofează în marginea Lumii (în ambele sensuri ale marginii) cu îndreptăţire, căci se află în locuri privilegiate pentru a observa faţa ascunsă a purtărilor omeneşti. Decantarea prezentului din perspectiva trecutului e o asumare lucidă a destinului de fiinţă muritoare. Povestirea dobândeşte astfel înălţime, distanţă vizionară, vibraţie: „De sus, lumea începea să se vadă în toată limpezimea ei, reîntregită, rotundă...“
          Această vedere oarecum de sus e regăsibilă în, o spun de la început, excelentele poeme nescrise: Cartea poemelor mele nescrise (Bucureşti: Cartea Românească, 2015). Am făcut un ocol prin proza sa fiindcă lumea scrisului varujanesc este rotundă, cu alcătuiri infinit complementare. Ceea ce proza spune cu vibrante tuşe vizionare, ţinând aproape de datul vieţii sub vremi, poemul re-spune experimentând libertatea viziunilor, generoasa lor re-facere a lumii din unghiuri inuzitate. Deşi marile teme sunt vizitate cu legături niciodată rupte cu istoria reală a fiinţei, poemele emit şi ipoteze existenţiale (cartea scrie despre „lucrurile care nu s-au putut împlini / şi poemele rămase nescrise – / iată cea mai frumoasă şi mai adevărată istorie a lumii. / cât despre mine, ce-aş putea spune, / ar trebui să mă-nalţ / peste umărul celui care citeşte, / să mă furişez prin spatele lui, / mi-e teamă că nu se poate, căci umărul acela / este încă o dată al meu, / şi tot ce pot spune despre cartea poemelor mele nescrise / este că tocmai în clipa în care scriu acest vers / s-a subţiat cu o pagină nouă“) nu doar cuceritoare, ci şi asumabile la nivel general-uman, ca discursuri înalte şi rebele, ca luminări şocante ale muritudinii, ale situărilor destinale. Ca, de pildă, în Ars poetica: „Spune-mi cum ai murit, ca să-ţi spun cine eşti, / râdeau, pocnindu-şi palmele, bătrânii armeni / ai copilăriei mele. / Dar de ce să te miri, chiar aşa, de ce să te miri? / Fără clipa din urmă viaţa / e o bâjbâială, un fel / de a vedea cu degetele, pe întuneric. / Un fel de a coase fără nodul la aţă. / Frumoasă îndeletnicire, să povesteşti / de la coadă la cap, / ca şi cum ai scrie poeme cu formă fixă, / întâi alegi rima şi pe urmă / versul care te duce la ea. / […] / viaţa trăită în vers alb aparţine zeilor, / moartea obligă la rime“.
          „Poet tulburător“ (Gabriela Gheorghişor), el redă, într-adevăr, poeziei „funcţia ei iniţială: aceea de a ne lega, prin cuvânt, de   Marele Tot“ (Răzvan Voncu). Eliberat de privirea-vedere a fidelităţii subordonate şi înguste faţă de realitate şi atingând prospeţimea şi ineditul fără a cotiza la zgomotoasele vedenii ale poeziei mai noi (dar având ochi şi senzori ultrasensibili şi pentru stilul graffiti: „un puşti cu blugi peticiţi şi cozorocul întors / priveşte viclean în stânga şi-n dreapta, / scoate un tub şi desenează / cu iuţeală şi la întâmplare linii piezişe / ca Dumnezeu, dacă nu s-ar fi odihnit în ziua a şaptea. / Apoi se-ndepărtează în zuruit de rotile./ Poate e şi acesta un fel de poem“), Varujan Vosganian reabilitează marile viziuni lirice, dar o face cu o doză de copilărire şăgalnică, de o gravitate distorsionat-ludică. Poemul e un labirint bogat, primitor, cu opţiuni multiple, cu rătăciri benefice ale sensurilor şi interpretărilor. Curgerea tradiţională a timpului e abolită („În versurile mele nu există numărători despre timp. / Memoria e tot un fel de prezent, / iar viitorul s-a întâmplat – / îl vom trăi, / dar asta nu schimbă nimic cu nimic. / Nici măcar în ce zi a săptămânii eşti nu mai ştii. / S-ar putea să fie mereu ziua a şaptea, / când Dumnezeu se odihneşte şi nu mai e, / din păcate, nimic de făcut“), vârstele pot fi răsturnate („mă gândesc uneori cum ar fi fost / dacă aş fi trăit mai puţin decât mine / un gând imposibil: să înţeleg lumea / situându-mă în afara ei / mă gândesc la mine ca la un frate mai mic“), se poate divaga despre experienţele onirice ale lui Isus: „Un bun prilej, s-ar spune, să asculţi Evanghelia. / Acolo nimeni nu suflă o vorbă despre visele lui Iisus. / Poate că a visat şi el, ca şi alţi oameni, ca noi, / şi-a visat, de pildă, părinţii, / dar asta ar fi stânjenit peste poate dogmele / marilor teologi. / Poate că a visat lucruri altminteri imposibile, precum / teoria câmpurilor unificate. / Sau poate că nu a visat, ci şi-a trăit / visul aievea. / De două mii de ani căutăm, printre firimituri / ori printre cutele pernei, o fărâmă măcar / din visele Lui“. Legăturile cu Marele Tot nu se impun ca legi implacabile, cuvântul e primitor şi alunecos, adevărurile, niciodată definitive: „Cât priveşte poemul, nu ştiu mai nimic despre el, / cine-i acela care îl va înţelege / şi dacă-şi va ţine cumpătul când cocoşul va cânta de trei ori“. Mesajul, dacă vrem să găsim unul, e ambiguu şi miroase a iarbă cosită, moartea cea mai frumos mirositoare din lume: Ce vreau eu ar încăpea pe un colţ de hârtie „pus la Zidul Plângerii, în firidă: / tot ce ating să se prefacă în tot ce ating, / ca să scap de iluzii, / să mă iubească furnicile care s-au hrănit / din firimiturile mele / şi aşternutul să-mi miroasă a iarbă cosită“. Căci: „O mare şansă – întâlnirea cu moartea / de care să-ţi poţi aminti. / Moartea ca spaţiu compact – ca dezlipire de sine, / o imposibilă declinare“.
          Apropo de declinare, aplic scurt testul „declinării poeziei“ (inventarierea cazurilor predilecte) şi descopăr că poemele lui Varujan Vosganian execută un salt formidabil de la autismul nominativului – fiind subiectul, despre el se poate afirma ceva, orice, acceptă atribute, oricare, însă preferă de departe verbele existenţei pure şi simple, căci deţine adevărul, chiar dacă puritatea sa denominatoare funcţionează ca obstacol epistemologic –, la cazul social prin excelenţă, acuzativul, depăşind razant genitivul apartenenţei şi dativul schimbului de daruri, ambele cazuri sentimentale, patetice, decorative. Acuzativul îşi defineşte locul, timpul, modul, cauza, scopul. Este numai dacă, unde, când, cu cine, şi redeprinde singurătatea prin vocativul invocării. Iată un singur exemplu: „Cu faţa la perete, recit / din poeziile mele. / Peretele are o răbdare de zid chinezesc. / Eu am o răbdare de beduin. / Uneori versurile se unduiesc ca mersul cămilei, / alteori răbufnesc. / Altfel spus, zidurile sunt toate la fel, / contează doar ceea ce vezi dincolo de ele. / Mi-a trebuit atâta timp să-nţeleg / că poeziile nu sunt pentru ceilalţi, / oamenii nu au răbdare s-asculte. / Ele sunt scrise mai ales pentru ziduri. / În spaţiul dintre mine şi zid / stă naşterea Poeziei“.

 

Irina Petraş

Poemul ca ipoteză existenţială (Varujan Vosganian, Cartea poemelor mele nescrise. Bucureşti: Cartea Românească, 2015)

» anul XXVI, 2015, nr. 11 (306)