Gabriela Gheorghişor

          Normalitatea este un concept fluid, ale cărui contururi se stabilizează în funcţie de subiectivităţi. Pentru a ieşi din cercul (vicios) al individualităţii, normalitatea poate fi configurată prin raportarea la anormalitate, la abaterea de la normele consensuale. În arealul nostru există norme scrise, legislative (precum Legea drepturilor de autor sau, mai restrâns, doar pentru membrii USR, un statut cu reguli de funcţionare internă), însă viaţa literară ar putea fi mai confortabilă dacă am ţine cont şi de „normele“ nescrise ale respectului reciproc şi ale bunului-simţ, singurele care menţin dialogul.
          La noi, divergenţele de opinie sfârşesc în înjurătură. Unii decretează că talentul (de nu chiar genialitatea) s-a pogorât în ograda lor şi a prietenilor lor. Ceilalţi sunt ignoraţi sau încondeiaţi într-un limbaj adesea demn de România Mare. Regulile polemicii (Oxford Style of Debating, citate de Horia-Roman Patapievici în volumul Despre idei & blocaje) sunt pentru aceşti oameni (de subterană a civilizaţiei) la fel de îndepărtate ca o planetă dintr-o altă galaxie. Oameni care văd mereu paiul din ochiul altuia, dar niciodată bârna din ochiul lor. Sunt scriitori (includ în acest termen generic şi criticii literari) care nu (se) citesc, dar emit cu seninătate judecăţi de valoare. Când nu „rup“ cu ură „picioarele“ literare ale colegului de breaslă, considerat „duşman de moarte“. Se poartă etichetările în grup şi vechea deviză stalinistă „Cine nu e cu noi e împotriva noastră“ (cel mai bizar, la inşi care nu au cunoscut direct acele vremuri de tristă amintire).
          Pentru ca lucrurile să meargă bine în teritoriul vieţii literare, ar mai fi nevoie ca scriitorul să fie răsplătit cum se cuvine pentru munca sa. Avem astăzi librării care percep 40-50% comision pentru vânzarea cărţilor, destule edituri prospere şi scriitori care mor de foame (sau care trăiesc oricum din alte job-uri). Nici în alte părţi, cu excepţiile de rigoare, scriitorii nu trăiesc doar din scris. Dar nişte drepturi de autor, ceva mai mult decât nimic, tot primesc. Rămâne să visăm la o societate evoluată, în care aceste discrepanţe vor dispărea, piaţa de carte va creşte, iar oamenii vor plăti bilete pentru a asista la lecturile publice ale scriitorilor.
          Alte probleme ţin de politizarea managementului cultural, de felul în care se finanţează festivalurile literare şi se fac achiziţiile de cărţi pentru biblioteci. Cred că, într-o lume normală, politicul nu ajunge să decidă ce este valoros ori nu în privinţa literaturii/culturii. Când o administraţie locală dă bani unui organizator de festival doar pentru că acela este de aceeaşi culoare politică sau un manager de bibliotecă achiziţionează în zeci de exemplare cartea unui veleitar, din aceleaşi considerente de partizanat politic, normalitatea vieţii literare se duce pe apa sâmbetei. Funcţionarii culturali (din Ministerul Culturii, din institutele culturale şi din alte instituţii de cultură), specializaţi în acest domeniu şi angajaţi în urma unor concursuri serioase, n-ar trebui să aibă absolut nicio legătură cu alternanţa la putere a partidelor politice.
          Poate că o lege mai bună a sponsorizării ar încuraja mediul de afaceri să-şi îndrepte atenţia mai mult spre cultură. Nici în alte părţi ale lumii nu există deduceri mari de impozit pentru sponsorizare, dar există alte mentalităţi şi o tradiţie a implicării oamenilor de afaceri în dezvoltarea culturală a oraşelor şi ţărilor în care trăiesc.  
          N-am expus aici vreo utopie. Cu puţin efort, din partea tuturor, spaţiul nostru literar (cultural, în general) ar putea deveni mai puţin primejdios decât o junglă.

 

Gabriela Gheorghişor

...

» anul XXVI, 2015, nr. 11 (306)