Gabriel Coşoveanu

Este ca şi cum ai vedea clar, sub un soare orbitor, după ce ai ieşit dintr-o peşteră sau dintr-o hrubă în care ai fost prizonier cu anii, învăţând tot felul de lucruri nelalocul lor, dar necesare supravieţuirii: ascunderea adevărurilor incomode, evitarea luptei la scenă deschisă, eschiva în faţa veleitarilor, acceptarea tratării tale de către autorităţi drept o roată inutilă la o căruţă oricum vai de mama ei etc. Cred că primul aspect normal cu care ar trebui să ne (re)deprindem e instituirea demnităţii în comportamente, căci, oricum ai da-o, şi artistul e supus aceluiaşi cod al manierelor şi, oricât ar fi (ori s-ar pretinde) el de fiinţă a adâncurilor (cu conotaţii mai bune sau pestilenţiale), nu are voie să decadă din prerogativele umane generale. Întrevăd un dialog fără răcnete şi fariseisme între editori şi scriitori, între edili şi amatorii de artă veritabilă, fără regretabile, căci greu sau niciodată reparabile, gesturi schismatice. Dar, înainte de toate, aş vrea să văd acţiuni care să departajeze „produsele“ autentice de fake-urile cu care împroaşcă piaţa cohortele de veleitari, cei mai mulţi capabili să-şi sponsorizeze productele, când nu cumva vampirizează statul, respectiv tot pe cetăţeni, pentru a subvenţiona nişte galimatiasuri. Ieşirea din peşteră asta ar presupune, un efort, desigur gradual, de distanţare salubră de confuzia vinovat întreţinută între formele tip Cântarea României şi formele independente de artă. Unei părţi însemnate a poporului nu i se pun la dispoziţie – lasă că nici el nu cere, dar nu-l poţi blama pentru inerţie, aceasta nefiind prevăzută drept culpă în lege, ci doar de la un orizont al educaţiei încolo – instrumente prin care să distingă kitsch-ul şi să-l repudieze, prin care să scuture din cap, spontan şi energic, oripilat, atunci când îşi vede limba maternă maltratată de inşi cu aere de lebădă neîntinată şi inspirată (de conturi bancare deşănţat, adică furăcios, constituite). Îmi văd semenii, în această proiecţie a îndurării aerului tare al libertăţii, repudiind şi condamnând, iarăşi spontan, urâtul, gunoiul din minţi şi de pe marginea drumului (tot aia!), maculatura, obscenitatea, înţeleasă, mai ales, ca tentativă de prostire suplimentară a diverselor categorii mai modest şcolite, ieşite, oricum, infantilizate din comunism. Pasul în lateral în faţa informului şi rău-întocmitului, asociat cu revolta instantanee, neacceptarea facilului şi a analfabetismului funcţional – astfel de reacţii le văd vecine cu întemeierea unui oarecare simţ estetic, imposibil de scos din panoplia unei civilizaţii care are un oarecare self-respect.
Aş mai vedea, ca şi alte părţi ale lumii, care ţin la elitele lor în mod natural, nefiind nevoie să te împăunezi de capul tău, ceva mai multă modestie în manifestări, ceva mai multă decenţă în discursuri, care, menite, de fapt, comentării altora, se transformă, ilogic şi bolnăvicios, în discursuri despre sine. Încercarea de impersonalizare, de altminteri, e imaginea cea mai preţioasă din peisajul normalităţii. Îmi place să sesizez că marea clientelă a agregărilor culturale de presiune s-a rărit, că se poate accepta, în linişte, că altul e pur şi simplu mai bun decât tine, că acul care indică genialitatea se blochează, de regulă, undeva la viteză mică, că pot exista ierarhii obiective şi jurizări „pe bune“. Dioptriile la îndemână, cumpărate, sec-obiectiv, din altă ţară decât aceea a lentilelor deformante, mă mai informează că-ţi poţi întâlni confraţii la reuniunile iniţiate de tine, din moment ce şi tu ai ajuns la evenimentele lor, că poţi auzi şi altceva în afară de invective despre cineva care nu e de faţă, că emisiunile de cultură s-au înmulţit şi că, în fine, cititul cărţilor nu mai e o treabă care defineşte ciudatul. Resimt totuşi nevoia să revin la „rezoluţia“ câmpului social: neclaritatea reliefului e atât de mare, încât pixelii, indisciplinaţi, tind să indice orice altceva decât ordine. Cenuşiul indistinctului e numai bun să se piardă urmele banilor, spre pildă, în special acelea care duc la edilii cu multe resurse la dispoziţie. Încerci să vezi mai clar; nu merge nici cu lupa, nici cu microscoapele ajustabile ale justiţiei. Nu poţi spune, decât riscând, care e bun şi care e out of the question, care artist merită promovat şi care lăsat la vatră, pentru că a pervertit conştiinţe întregi de la prova alungită a ambarcaţiunii sale de pe care se aude, triumfător, vocea lui Caliban. Parcă n-aş mai auzi, într-un scenariu caracteristic european, această voce sfidătoare, semnal al unui posesor incult, agresiv şi cu deosebire vindicativ.

 

Gabriel Coşoveanu

...

» anul XXVI, 2015, nr. 11 (306)