Leo Butnaru

          Întrebarea Apostrof-ului (dar şi apostroful întrebării, probabil) m-a(u) găsit la Bacău. Am venit de la Iaşi, unde avusesem deja un prolog al acestui răspuns, să zic aşa, cu un grup de colegi participând la acţiunile din cadrul programului „Scriitori în şcoli“ (bine-venit şi bine gândit), întâlnindu-ne cu elevi şi profesori din licee, cu publicul telespectator. Spun asta pentru a se înţelege că mai multă lume, în special tinerii, au nevoie de literatură. Să sperăm şi să credem asta. Dar să şi… verificăm, tocmai prin legăturile directe cu publicul, cu eventualii cititori.
          Iar aici, la Bacău, privind prin geamul hotelului „Decebal“, peste drum văd celebra statuie a lui George Bacovia (ce inspirat fusese sculptorul Constantin Popovici!). Cam la cincizeci de paşi de Bacovia, pe strada Luminii, vizavi de primăria oraşului, se află monumentul maiestuos al altui genius loci, Vasile Alecsandri.
          Aşadar, până a trece la răspunsul propriu-zis, să ne întrebăm ce ar însemna Bacăul fără Alecsandri şi Bacovia. Bineînţeles, s-ar şti ceva despre acest oraş, însă lucruri mai puţin definitorii pentru el. Fără aceşti înaintaşi care au servit pe cinste scrisul românesc, Bacăul nu ar avea aura de măreţie şi de lumină spirituală care-l face vizibil în istoria şi cultura noastră.
          Apoi, fără moştenirea pe care ne-au lăsat-o Alecsandri şi Bacovia, lucrurile nu ar merge exact cum ne-am dori în teritoriul vieţii literare româneşti, – ca să revin la o formulă din întrebarea ce pare a fi pusă de un visător. Întrebare ce predispune la visuri. (Cine ştie?... – Poate că vis din vis se face realitate…)
          Eu unul visez la timpurile când va fi posibil să se... re-întâmple unele lucruri, unele stări de fapt şi de faptă, pe care le-a cunoscut Uniunea Scriitorilor. Să amintesc câteva dintre ele.
          Un sediu, la vedere, al instituţiei noastre, precum îl merită nu doar breasla scriitoricească, ci şi prestigiul culturii române în general, însăşi România.
          Situaţia financiară relativ bună, pe alocuri foarte bună, de acum câţiva ani a USR.
          Excelentul festival internaţional Zile şi Nopţi de Literatură de la Neptun, care avea participaţi şi premianţi de prestigiu internaţional.
          Va fi rezolvată problema timbrului literar, ceea ce ar contribui în mare parte la ameliorarea situaţiei profesionale a scriitorilor, la evoluţia şi manifestarea plenară a literaturii.
Se va optimiza funcţionarea (astăzi ca şi inexistentă, sau anemică şi ineficientă) a circuitului: carte (scriitor) – editură – bibliotecă. Şi nu doar pe o parte sau cealaltă a Prutului, ci într-un mod integrat, pentru ca ediţiile celor mai buni scriitori români să ajungă în circuitul bibliofil panromânesc, de la Dunăre la Nistru.
          Juriile USR nu vor avea, aproape exclusiv, calitatea de a premia traduceri venite doar pe filieră engleză, cum se întâmplă ani la rând deja, ci şi traduceri realizate din alte limbi. E drept, pentru aşa ceva trebuie cunoscuţi şi mari scriitori care au scris sau scriu în respectivele – alte – limbi…
          Să mai visăm. De obicei, visurile sunt nişte filmuleţe scurte, nu scenarii după Iliada şi Odiseea. Ar fi bine ca poporul român să conştientizeze că în existenţa, destinul, istoria, prezentul său există mult mai mult decât se ştie din contribuţia scriitorilor din toate timpurile. Iar scriitorii din secolul XXI contribuie şi ei pentru ca el, iubitul nostru popor, să arate ceva mai săltat în oglinda spiritualităţii lumii.
          Iar poporul… dă şi cititorul bun, foarte bun (unul ideal probabil nu există), care ştie „să includă“ literatura/lectura în propria viaţă, modelând-o în conformitate cu idealuri mai speciale decât cele ale omului necititor. Prin urmare, ar fi bine ca mâine numărul cititorilor să crească, nu? În acelaşi context, de ce nu am visa şi la (re)înmulţirea librăriilor? Pentru că, se pare, pe timp ce trece, ele sunt tot mai puţine, iar din unele localităţi, chiar cu statut urban, pur şi simplu ele au dispărut fără urmă.
Când majoritatea administraţiilor judeţene (toate ar fi imposibil, pentru că trebuie să existe şi oi negru, plus că nu se află pădure fără secături... pardon, uscături) vor înţelege, precum o fac, exemplar, cele din Iaşi, Alba Iulia, Cluj, că scriitorii sunt, într-un fel, portavocea a ceea ce pot spune spiritul, cultura, alfabetul, literatura etc. în spaţiile respectivelor meleaguri care, sigur, prin secole, au ridicat mari figuri ale literaturii, istoriei, unităţii româneşti, iar scriitorii contemporani, la rândul lor, sporesc onoarea pe care o merită locurile din care s-au ridicat, în care creează. Mulţi, puţini, foarte talentaţi sau doar talentaţi, scriitorii timpurilor noastre pregătesc, implicit, apariţia pe lume a viitoarelor genii ale naţiunii, nu exclusiv în literatură, ci în toate domeniile de existenţă şi afirmare umană. Scriitorul, profesorul, învăţătorul, bibliotecarii sunt educatorii din grădiniţa la care, poate că în grupa mică, se află deja viitorul geniu, care va face cinste României. Iar un atare răspuns ar fi indicat să nu-l citim în cheie patetică, ci cu luciditate, asumat, precum ne îndeamnă experienţa existenţială a unei naţiuni, care se tot caută prin neguri de vremi şi pe unde se găsesc, înainte de toate, scriitorii care, demult, se numeau cronicari.
           Un răspuns pe atât de visător, pe atât de, uşor, patetic, mai ales spre final, unde speranţa, dar şi nedumerirea cresc în intensitate, nu poate să nu conţină şi el o întrebare, poate că retorică: Pe când vedem noi un nou sediu pentru Muzeul Literaturii Române, acum, acesta, camuflat prin tranşeele nepăsării şi anonimatului metropolitan bucureştean? Încât nu poţi să nu constaţi că nu doar viitorul, ci şi trecutul scrisului românesc este oarecum incert…
          P.S. Aşadar, răspund din Bacău, unde sunt la Zilele Centrului de Cultură „George Apostu“, oraş în care, pentru prima oară, timp de un sfert de secol, nu-l întâlnesc pe minunatul om şi poet Sergiu Adam, un priceput şi generos animator al vieţii literare panromâneşti, pe care, din an în an, a jalonat-o şi cu Zilele Revistei Ateneu. Aici, la Bacău, pentru prima oară l-am întâlnit pe Laurenţiu Ulici, şi el naiv incorigibil care nu înceta să creadă în beneficul efect al literaturii în viaţa unui popor, rămânând mereu un animator-protagonsit de evenimente ce întruneau scriitorii, cititorii, bibliotecarii, editorii, revistele.
          P.P.S. Ce poate face o simplă întrebare... visătoare! Pur şi simplu, te trezeşte din visare! Deci, este important ca, în literatura română, cineva să aibă mintea de a pune întrebări adecvate.