Teodor Tanco – la vânătoare de „sfinţi“ şi de „securişti“

Mircea Popa

          La cei 90 de ani împliniţi, Teodor Tanco s-ar putea considera un ins fericit: o dată că a atins o vârstă pe care mulţi dintre confraţii noştri nici nu visează să o atingă şi, în al doilea rând, pentru că, după afirmaţiile sale, producţia literară pe care a gestionat-o îl determină să creadă că ar fi îndreptăţit să primească cele mai copleşitoare onoruri. E drept că, la un studiu mai atent, aceasta se prezintă în faţa cititorului mai degrabă ca o câmpie brăzdată de cele mai ciudate forme de relief, denivelări, hârtoape, smârcuri, bălţi pline de broaşte orăcăitoare, păpuriş şi stuf mlăştinos, în conformitate cu „fiinţa încăpăţânată, zbuciumată, orgolioasă“ care a fost (vezi Autobiografica din volumul Viaţă şi literatură. 85, Cluj-Napoca: Napoca Star, 2011, p. 66). Lumea care îl cunoaşte mai de aproape ştie că are de-a face cu un ins dificil, cu umori refulate, cu atitudini vehemente şi cu idei preconcepute, adică cu un ins pe care-l scoţi cu greu dintr-ale lui. Iritabil şi orgolios peste măsură, el şi-a construit în anii din urmă un fel de teorie a conspiraţiei, potrivit căreia toţi ar fi împotriva sa, ar complota să-l izoleze şi marginalizeze. Aşa este Uniunea Scriitorilor, considerată „creaţie comunistă politică“, dominată de „vechiul val majoritar comunist şi securist, compromis şi vinovat“, aşa sunt redacţiile revistelor clujene Tribuna, Steaua, Korunk, Utunk, dar şi Apostrof şi Echinox („revista Echinox era a ei [a Securităţii, n.n] cu şefi cu tot, devenind un fel de pepinieră“, p. 17), Biserica Ortodoxă Română (el fiind greco-catolic), conducerea Bibliotecii „Octavian Goga“, rectorul Universităţii, Andrei Marga, cel anterior, Ion Vlad, „fost în fruntea unui departament al judeţenei de partid şi în misiuni de lectorate“, profesorul Ion Pop, Mircea Zaciu, Augustin Buzura, ultimul calificat drept „ferm comunist, combativ şi principial“, şi acuzat că într-o şedinţă a produs un adevărat „rechizitoriu ideologic“ împotriva lui I. D. Muşat, veteran al lui Titel Petrescu. Şi alte reviste, precum Mişcarea literară, Blajul, Poesis, Gînd românesc etc., sunt prinse în colimatorul criticii sale pe motiv că nu i-au publicat textele şi nu i-au omagiat personalitatea, la care se adaugă toţi cei care au refuzat să-i prefaţeze cărţile, cum e cazul onestului profesor V. Fanache. Pe scurt, toată lumea literară în mijlocul căreia trăieşte l-a dezamăgit de numeroase ori şi nu s-a ridicat la înălţimea cerinţelor sale, ca atare, e catalogată cu infamul cuvânt de „mafie“, purtând stigmatul vinovăţiei, aşa cum o subliniază în mai multe rânduri: „Din cei ce scriu onest sunt şi «turnători», parte din critica, şefiile literare, culturale, de cult azi sunt în mâinile lor“. Toţi aceştia ar fi complotat împotriva autorului, l-ar fi marginalizat, i-ar fi refuzat colaborările. În comparaţie cu aceştia, el singur se socoate ca făcând parte din „tăcuta rezistenţă românească anticomunistă“, fiind convins că a ţinut piept urgiei comuniste: „ceea ce au făcut mulţi alţii, am făcut şi noi, câţiva care ne ştim“ (p. 273). Încercând să-i identifice, aceşti „câţiva“, sunt invocate până la urmă doar trei-patru nume, între care figurează cei care ar fi mărturisit că au suferit sub regimul comunist sau s-au spovedit ca fiind foşti informatori. Oful cel mare al lui este însă fostul mitropolit al Clujului, Bartolomeu Anania, pentru că nu şi-a mărturisit păcatul „pactului cu Diavolul“. Din această cauză i-a dedicat un „studiu de caz“ pe care l-a trimis Tribunei clujene, unde a apărut doar parţial, şi în paginile căreia a primit replica a trei dintre scriitorii clujeni, care l-au umplut de ridicol. Pentru „îndrăzneala“ lor, aceştia au fost apoi molestaţi amarnic de acelaşi belicos individ, care i-a pus la zid alături de marele ierarh repudiat. Vina lor nu ar fi fost aceea de a-i fi dezvăluit eroarea în care se află, ci pur şi simplu boala de „securită“ de care ar suferi. Pentru un ins cu psihologie ulcerată, care s-a străduit mereu să fie în faţă, să fie băgat în seamă nu atât pentru cărţile modeste scrise, cât pentru presupusa sa „intransigenţă“ democratică, aceştia ar fi reprezentat nici mai mult nici mai puţin decât un grup de infractori organizat, care a atentat la bunul său renume. În consecinţă, au fost declaraţi cu toţii „turnători“ şi arătaţi cu degetul pentru motivul, deloc justificat, de a fi făcut „pactul cu Diavolul“. Rolul lui de şef al ecarisajului social regional ar fi fost acela de „procuror de caz“, de acuzator inclement şi demolator-şef. Pentru multele nemulţumiri şi acuze pe care voia să le comunice, nu i-a mai ajuns astfel spaţiul unui serial de revistă, ci a confecţionat o întreagă carte, pe care a difuzat-o până şi la târgul de carte numit Euro-invent de la Iaşi, adică Expoziţie Europeană a Creativităţii şi Inovării, unde „invenţia“ sa a fost apreciată ca atare şi distinsă cu Medalia de argint a Târgului, medalie pe care el o poartă de atunci la butonieră ca expresie a recunoaşterii publice a mistificărilor sale. Calitatea de „inventator“ a fost astfel brevetată şi recomandăm şi altora să procedeze la fel ca personajul nostru. Cartea, care a rupt gura târgului, cum se zice, poartă titlul de Sfinţi şi securişti (Cluj-Napoca: Ecou Transilvan, 2013) şi i-a fost prilejuită de apariţia unui articol al Ioanei Diaconescu din România literară, unde stimata cercetătoare, bună cunoscătoare a fondurilor CNSAS, demonstra peremptoriu că documentele de arhivă nu îndreptăţesc acuza de colaborare cu Securitatea a lui Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului. Această concluzie a fost vehement contestată de T. Tanco, care s-a simţit pur şi simplu îndreptăţit să „inventeze“ un scenariu apocaliptic, contestând punct cu punct afirmaţiile Ioanei Diaconescu şi înlocuindu-le cu presupuneri de-ale sale, care mai de care mai greu de crezut, dar care aveau rolul de-a-l pune la punct pe Bartolomeu Anania, pentru mărturie falsă sau incompletă. Atâta risipă de antipatie şi intransigenţă partinică nu s-a văzut de multă vreme, caracterul polemic al cărţii pare a fi produsul unei imense singurătăţi, al unei ulceraţii profunde, mulţimea de săgeţi aruncate neatingând numai pe acest reputat cărturar al literelor române, ci şi pe cei care au contestat în presă caracterul sardonic al textului, falsitatea lui.

          DAR SĂ vedem mai de aproape de pe ce poziţii porneşte bătălia cu confraţii săi acest cavaler fără frică şi prihană al scrisului românesc contemporan, care propune nici mai mult nici mai puţin decât eliminarea din câmpul literar a tuturor duşmanilor săi declaraţi şi nedeclaraţi. Prima constatare care îţi sare în ochi atunci când lecturezi o carte sau o intervenţie de a sa priveşte stângăciile de limbaj, propoziţiile contorsionate, frazele alambicate, rău gândite şi aşezate în pagină, încât poticnelile de stil aproape că te obligă să renunţi la lectură şi să arunci cartea cât colo. Calificativul de „grafoman“, pe care i l-a dat la un moment dat Mircea Zaciu, se verifică acum din plin. Dar în loc să ia în seamă avertismentul profesorului clujean, care, după câte ştim, dispunea de un rafinat gust literar, el s-a considerat insultat şi a răspuns printr-un denunţ calomnios la organele de partid, solicitându-le pur şi simplu înlocuirea acestuia din postura de coordonator al Dicţionarului scriitorilor români, pe baza unor carenţe ideologice grave (a se vedea notaţiile profesorului din vol. III al Jurnalului său), fapt dezvăluit public într-o intervenţie a lui A. Sasu, la care omul nostru nu a răspuns în niciun fel. Infirmitatea de care suferă scrisul lui T. Tanco nu este un secret pentru nimeni, nu puţini fiind cei care i-au reproşat scriitura contorsionată şi chinuită, în dispreţul unor reguli gramaticale obligatorii. Graba şi dorinţa excesivă de succes l-au împins nu de puţine ori la afirmaţii riscante sau la supralicitări greu acceptabile, cum ar fi trecerea în rândul academicienilor năsăudeni şi bistriţeni a unor personalităţi care nu provin din zonă, subminând astfel trăinicia bazei documentare a întreprinderii culturale pe care a gestionat-o (Academia Română, 1866-1996: Academicieni năsăudeni şi bistriţeni, ediţia a II-a, cuvânt-înainte de acad. Eugen Simion, prefaţă de acad. Ionel Haiduc, Cluj-Napoca: Napoca Star, 2006). Numeroase greşeli de informaţii depistăm şi în ceea ce priveşte trecutul Societăţii studenţeşti „Petru Maior“ de la Budapesta, ale cărei începuturi datează doar din anii 1868-1873, ultimul an fiind cel în care i-au fost aprobate statutele, şi nicidecum din anul 1820, iar iniţiatorii acesteia sunt departe de a fi cei numiţi de autor la p. 162. De la astfel de informaţii necontrolate, care ornează aşa-zisele contribuţii ştiinţifice ale sale, şi până la comiterea unor gafe de proporţii naţionale n-a fost decât un pas. Munca superficială pe care a prestat-o, documentele rău citite şi interpretate l-au dus pe specialistul în avarii literare regionaliste la adevărate catastrofe jurnalistice. Una dintre acestea a vizat un fel de ouare tot atât de spectaculoasă ca a Cucoşului din povestea lui Creangă, când a dat la lumină mărgica aurită: o poezie de Coşbuc total necunoscută. Pentru a i se recunoaşte paternitatea absolută asupra acestui act de recuperare literară, „inventatorul“ T. Tanco s-a adresat celei mai prestigioase reviste din ţară, România literară, unde textul său a apărut aureolat de lauri ca o mare biruinţă a scrisului arhivistic românesc. Descoperirea epocală i-a fost spulberată însă fără drept de apel de Ştefan Cazimir. Acesta a dovedit că anunţata inedită şi necunoscută poezie de Coşbuc ar fi fost, dimpotrivă, chiar foarte „cunoscută“, figurând, pe vremuri, chiar în diferite manuale şcolare. De gafa monumentală a lui T. Tanco au râs atunci până şi curcile!
          Niciuna dintre aceste impardonabile ieşiri în public nu se poate compara însă cu aceea creată de cartea sa Sfinţi şi securişti, pe care am amintit-o mai sus, pe care a resuscitat-o în 2015 (botezată în mod greşit „ediţia a II-a inedită“, când mai mult de 80% a fost publicată anterior). Întreaga carte este bazată pe o teză falsă, aceea de a contesta rezultatul investigaţiilor Ioanei Diaconescu din arhivele CNSAS, în urma cărora a reieşit că scriitorul şi mitropolitul Valeriu Anania nu a fost informator al Securităţii. Cartea pe care o avem în faţă se transformă subit într-o adevărată „diabolizare“ a faptelor unui mare ierarh şi a unui mare scriitor, într-un demers ciudat şi straniu care stârneşte mai degrabă compasiunea cititorului pentru autor decât pentru eroul său. În mod inexplicabil şi dintr-o raţiune greu de explicat (decât poate aceea că autorul clujean se declară un greco-catolic inveterat!), ierarhul venerat şi iubit de o ţară întreagă este acuzat mai întâi de legionarism şi de colaborare cu Siguranţa lui Cristescu, ca apoi să fie declarat un securist de clasă, trimis în misiuni în străinătate, în „cârdăşie cu Sf. Sinod“ (p. 207). Pentru autorul nostru nu contează închisorile şi suferinţele fostului ierarh, pe care el le-a mărturisit cu mare onestitate în cartea sa de Memorii, ci doar „scenariul“ pe care el se chinuie să-l întreţină cu mijloace precare şi greu credibile. Motivele invocate sunt luate mai cu seamă din propria sa imaginaţie sau din răstălmăciri vizibile, spre a fi plasate apoi într-un rechizitoriu nebulos şi agramat, redactat cu o logică stranie, de o rară brutalitate a acuzelor. Singura explicaţie pe care o putem lua în seamă este că acest stil şi l-a perfecţionat la o catedră cu preocupări ideologice şi a luptelor de clasă din vremea lui Dej, etapă pe care el însuşi o condamnă ca fiind excesiv „politică“, atunci când a căzut în patima vinovată de a ridica în slăvi hotărârile şi practicile muncii de partid, după ce şi-a făcut stagiul ca secretar UTM pe facultate, apoi ca membru de partid. Oricât s-a străduit autorul să treacă sub tăcere această perioadă „vinovată“ din viaţa lui, aceasta a răbufnit acum la suprafaţă, mai ales că e dusă împotriva unui om care nu se poate apăra. (Ne întrebăm cu îndreptăţire de ce nu a pus chestiunea în dezbatere publică atâta vreme cât a trăit marele Bartolomeu?!!) Această goană după o „gloriolă“ de o zi, care se poate desprinde ca o atitudine dominantă din modul în care şi-a conceput cărţile, dar mai ales din modul în care a încercat să câştige „certificatul de calitate“ al acestora, prin punerea lor sub pulpana unor somităţi, alese după criteriul de a fi cât mai „academice“ şi cât mai numeroase (dacă se poate cartea să aibă şi prefaţă, şi postfaţă!), în aşa fel ca să atragă cât mai eficient atenţia asupra sa. Procedeul e regăsibil mai la toate cărţile sale, când ştiut este că o carte se recomandă singură, neavând nevoie de proptele pentru a fi sprijinită. Pentru o ieşire din arenă cât mai spectaculoasă îi trebuia însă un subiect care să-l facă de neuitat, care trebuia neapărat să şocheze. Acest calcul ingenios a stat la baza conceperii acestei cărţi de „scandal“ (gândită ca o încoronare a unei vieţi, deoarece la sărbătorirea împlinirii a 85 de ani a promis că se lasă de scris!). A fost gândită astfel un fel de probozenie, o răfuială de proporţii cu un exponent de frunte al epocii pe care am traversat-o. Aşezându-l în centrul ei pe ilustrul Bartolomeu, cartea are alura unui mic tratat de morală pentru uzul contemporanilor. Faptul că era sau nu moral să polemizeze cu cineva care nu mai era în viaţă nu l-a mai interesat. Nici alegerea momentului istoric n-a tras greu în cumpănă, deoarece a izgoni din templu pe unul dintre cei mai simbolici părinţi ai neamului, care s-a opus visceral comunismului, e un act lipsit total de responsabilitate. Cu atât mai mult cu cât simpatia publică pentru victimele comunismului este încă deosebit de vie, dar, din păcate, nu îndestul de cuantificată pentru ca sedimentarea să fi avut loc, iar personalitatea celui incriminat să fi fost pusă pentru totdeauna în drepturile sale fireşti. În timp ce foarte mulţi torţionari şi foşti securişti se lăfăie în palate şi proprietăţi monstruoase sau se bucură de aclamaţia mulţimii delirante, charismaticul mitropolit Bartolomeu, care a dobândit o imensă recunoaştere publică şi a înfăptuit lucruri memorabile, pentru care a fost respectat şi îndrăgit de toţi cei care l-au cunoscut, este anatemizat aici şi acum, ceea ce mi se pare o blasfemie îngrozitoare, aşa cum am arătat în replica mea din Tribuna dată rândurilor incriminatoare ale lui T. Tanco. Sub ochii noştri contrariaţi, omul acesta se opinteşte din răsputeri să construiască un scenariu denigrator, greu de imaginat pentru orice condei cinstit, deoarece întreaga carieră ecleziastică a lui Bartolomeu s-a bazat pe muncă cinstită şi pe merite personale. Ciudatele învinuiri ale lui T. Tanco nu sunt probate cu nimic şi nici nu se întemeiază pe dovezi de arhivă, ci doar pe simple speculaţii detectivistice, al căror efort sisific sfârşeşte prin a lăsa în urmă un veritabil gust amar şi o impresie de demers absolut inutil. De aceea ne vom permite în cele ce urmează să demontăm câte ceva din fantezia bolnavă a acestui op de tristă însăilare avocăţească, care nu depăşeşte nivelul unui adevărat surogat jurnalistic.

          DUPĂ CÂTE se va vedea, întreaga carte e construită pe antiteza „sfinţi“ vs. „securişti“, antiteză care a stat la baza funcţionării relaţiilor de stat în socialism şi care ar continua să funcţioneze şi astăzi. Până aici nimic de zis, deoarece în mentalul românesc s-a încetăţenit ideea, nu străină de realitate, că toţi cei care au ajuns în funcţii de stat de oarecare nivel au fost recrutaţi din rândul foştilor colaboratori ai Securităţii. Ce te faci însă când acest adevăr este pus în paranteză de autorul nostru tocmai când e vorba de el! Potrivit propriilor sale mărturisiri, în acel regim de care el se leapădă ca dracul de tămâie, aflăm că ar fi făcut parte dintr-o catedră de ştiinţe politice şi a funcţionat timp de 20 de ani într-un post călduţ de asistent/lector universitar, la o „facultate ideologică“, aşa cum o numeşte singur (p. 15). Că s-a integrat total stilului de lucru practicat în epocă o dovedeşte faptul că a îndeplinit funcţia de secretar UTM pe facultate, apoi a fost membru de partid şi a fost promovat şi director al unei instituţii de stat (Teatrul de Stat din Turda). În conformitate cu optica scrierii sale, trebuie să-l suspectăm pe autor că Judeţeana de partid Cluj l-ar fi selectat pentru această funcţie importantă nu datorită meritelor sale profesionale, de „dramaturg“ acreditat, să zicem, ci, mai ales, devoţiunii arătate politicii Partidului Comunist călăuzitor, modului în care a slujit cauza acestuia. Faptul că scrisul său se încadra în marja de „activism social“ cerută de superiorii lui a tras greu în cumpănă. E cazul să amintim aici un lucru pe care vânătorul de securişti îl ignoră cu desăvârşire, trecându-l cu vederea în lista sa de lucrări: participarea sa la elaborarea uneia dintre cele mai periculoase cărţi de propagandă comunistă, şi anume a unui Manual de constituţie pentru clasa a VII-a (Bucureşti: Ed. de Stat Didactică şi Pedagogică, 1959), scris, e drept, în colaborare cu Marţian Niciu, dar jumătate din lecţii, cele de la nr. 13-25, îi aparţin. Titlul respectiv nu apare deloc în bibliografia scrierilor sale, deşi alte multe articole cu caracter propagandistic şi le recunoaşte. E vorba de prezenţa sa cu colaborări „pe linie“ la o mulţime de ziare regionale, cum ar fi Făclia din Cluj, Ecoul din Bistriţa, Tribuna Sibiului din Sibiu, Drumul socialismului din Baia Mare, Tribuna Ialomiţei din Slobozia, Năzuinţa din Zalău, dar şi de „contribuţii“ ceva mai ample, semnate în reviste de specialitate. Aşa cum se poate vedea din bibliografia lucrărilor sale, el a scris şi a semnat în perioada dejistă texte care îl compromit definitiv şi irevocabil, pentru modul slugarnic în care a elogiat realizările epocale ale Partidului Muncitoresc Român şi ale conducătorului său iubit, Gh. Gheorghiu-Dej. Pe deasupra, ceea ce e şi mai grav (impardonabil, am spune!), a acceptat să colaboreze cu Securitatea, transformându-şi propria locuinţă în casă de întâlnire conspirativă a informatorilor cu reprezentanţi ai Securităţii, aşa cum o şi mărturiseşte: „am devenit complicele Securităţii“ (p. 229). Oricât s-ar eschiva astăzi de la responsabilitatea faptelor sale, oricât s-ar preface că şi-a uitat activitatea de tinereţe, aceasta îl condamnă fără drept de apel, mult mai mult decât pe cuviosul Bartolomeu. Modul greşit în care pune problema în cartea de faţă credem că de acolo i se trage. Reziduuri ale unei conştiinţe impure ies la iveală nu numai în cartea pe care o discutăm, ci şi în cea cu caracter aniversar, Viaţă şi literatură, editată cu prilejul sărbătoririi sale la 85 de ani, de unde putem reconstitui drumul pavat cu multele compromisuri făcute de-a lungul timpului de impetuosul şi nemilosul exterminator de „sfinţi“ din ziua de azi. Lectorul onest, care va avea sub ochi cartea lui, este invitat să citească bogata sa contribuţie la consolidarea puterii socialiste în România, dar şi numeroasele sale producţii literare cu iz proletcultist cert, semnate de autor în anii 1950-’80. Calitatea sa de scriitor aflat pe linia cerută şi indicată de partid poate fi detectată nu numai în colaborările sale la publicaţii controlate de partid, ca Justiţia nouă, ci şi prin schiţele şi nuvelele teziste, axate pe dicotomia dintre săraci şi bogaţi. Aşa e Sluga din revista Steaua, unde o bogătană a satului îşi ucide, pur şi simplu, sluga numai pentru că i-a ieşit din vorbă, caracterul malefic, de clasă, al chiaburimii fiind demascat cu adevărată mânie proletară. Nu contează că este la mijloc un omor nemotivat, că autorul dă dovadă de o falsificare grosolană a realităţilor din lumea satului, ci doar că dă bine propagandei de partid, că înfierează cu nivel partinic ridicat pe chiaburii satelor! Astfel de cazuri de adeziune la modul proletar de a vedea lucrurile pot fi detectate şi în multe dintre reportajele sale exaltate, precum şi în articolele cu care asalta presa timpului sau în proza sa idilic-păşunistă, doldora de cazuri schematice şi sociologist-vulgare. Vom apela la câteva titluri semnate de combativul nostru preopinent, cum ar fi cele din anii formaţiei sale, 1956-1960: Rolul şi sarcinile sfaturilor populare pentru îndeplinirea directivelor Congresului al II-lea al partidului, Probleme majore în atenţia maselor, Statuile oraşului, Oglinzile Argeşului, Sociologia unei poezii lirice, Tumultul vieţii şi al artei, Angajarea scriitorului, Arta şi timpul, Brigăzile artistice, Independenţă, pace, socialism etc. Dovedindu-şi vigilenţa şi ataşamentul faţă de politica luptei de clasă predicată de partid, acceptând fără şovăire postura de scrib al regimului, este de la sine înţeles că a urcat vertiginos pe scara socială, fiind numit director al unei instituţii culturale. Potrivit tezei sale, precum că toţi cei care au ajuns în funcţii de conducere au fost sau sunt securişti, nici el n-ar trebui să scape de acest verdict, mai ales că o şi spune explicit: a pus locuinţa sa la dispoziţia Securităţii, primind numele de „casă conspirativă“. În această situaţie, e normal (potrivit logicii sale) să ceară socoteală profesorului Ion Vlad, care, în postura de rector, i-ar fi desfăcut contractul de muncă. Din păcate, el uită care era procedeul de sancţionare în socialism şi cum se făceau aceste treburi atunci, când rectorul, ca supremă verigă administrativă, era obligat să semneze decizii luate anterior de organele de partid sau să îndeplinească o simplă măsură oficială, hotărâtă în catedră, apoi analizată şi avizată de factorii politici din Universitate, şi nu numai. Semnătura rectorului consfinţea doar un fapt împlinit. În loc ca T. Tanco să caute rădăcina acestui act de ruşine din viaţa sa în propriile sale neputinţe, îi vine mult mai uşor să dea vina pe alţii. Noi am încercat să lămurim şi acest caz de „injustiţie“, mergând la volumele intitulate Activitatea cadrelor didactice de la Universitatea Babeş-Bolyai pe anii respectivi, unde am descoperit că asistentul Tanco figurează doar cu două articole la activ. Prin urmare, timp de 20 de ani, omul acesta, cu veleităţi de mare universitar, a produs doar două articole, şi acelea îmbâcsite ideologic cu lozinci de partid de cea mai proastă calitate (nedemne de a fi reproduse astăzi şi ca titlu!), adică o activitate ştiinţifică de-a dreptul mediocră, nesatisfăcătoare. În aceste condiţii, la care s-a adăugat faptul că avea un dosar încărcat (tatăl fost ţărănist), desigur că viitorul lui pe linie universitară a fost pus sub semnul întrebării, iar locul său, deţinut oarecum pe nemeritate, a fost desfiinţat, întrucât acţiunea de comprimare universitară era comandată de sus. Analizând la rece lucrurile, T. Tanco ar fi trebuit să adreseze mii de mulţumiri rectorului său, care l-a scăpat de o carieră ruşinoasă de activist politic, care l-ar fi făcut vulnerabil la revoluţie. Pe deasupra, situaţia sa de şomer şi de pensionar la numai 50 de ani i-a deschis drumul spre munca de bibliotecă, determinându-l să se dedice unor studii despre trecutul cultural al Năsăudului, domeniu în care, de ce să n-o recunoaştem, a obţinut şi unele rezultate meritorii. Fără a fi însă cinstit cu sine şi cu cititorii săi, pe care doreşte să-i manipuleze cum crede el de cuviinţă, petele neclare din biografia sa continuă să persiste şi să ne inducă în eroare. Dacă a refuzat să facă pactul cu Diavolul (cinste lui!), aşa cum au făcut-o mulţi la vremea lor, nu înseamnă că n-a fost folosit ca instrument al luptei de clasă de către regim. Faptul că şi-a pus locuinţa la dispoziţia Securităţii nu este echivalent oare cu o colaborare cu aceasta? Aşa că rizibila sa vânătoare de „securişti“ la care asistăm în paginile cărţii pare mai degrabă un act abil de inducere în eroare a cititorilor, un fel de abilă eschivă de la adevăratele probleme ale unui camuflat scrib al regimului. Cum oare am putea judeca promovarea sa în funcţia de director de teatru, decât aşa cum el însuşi ne învaţă să o judecăm, adică aceea de colaborator securist? Dar cum rămâne cu calitatea sa de „propagandist“ de teze şi sloganuri marxist-leniniste, pusă în evidenţă de numeroasele colaborări ale momentului, astăzi nu numai oţioase, ci de-a dreptul odioase? Cum rămâne cu angajarea sa la o catedră de „ştiinţe sociale“, respectiv cu rolul său de politruc comunist? Cum rămâne cu colaborarea sa directă cu Securitatea, în sensul că şi-a transformat propria locuinţă în casă conspirativă? Cum rămâne cu mulţimea de bani primiţi ani de-a rândul de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste din Bistriţa-Năsăud, care erau dirijaţi în exclusivitate pentru tipărirea contribuţiilor sale ştiinţifice? Cum rămâne cu faptul că, fără niciun merit în revoluţie, pretinde dreptul de a-i fi recunoscută calitatea de combatant, contestând acest merit colegului său scriitor C. Zărnescu: „Deşi în seara de 21 decembrie am ieşit singur pe străzi şi numai pentru că s-a ţinut în spatele meu până în Piaţa Libertăţii, unde mergeam să aprind o lumânare în apropierea morţilor, după 2 ani scriitorul Const. Zărnescu era revoluţionar cu carnet, cu drepturi şi recompense. Mie nu mi-au primit declaraţiile pentru dosarele cu isprăvile «bravei armate române» văzute cu ochii mei atunci şi a doua zi“ (p. 35). Astfel de vizibile pierderi de memorie îl determină să amestece îngrozitor lucrurile, făcând dezvăluiri de-a dreptul şocante, despre duplicitatea sa congenitală: „Uneori intenţionat scriam despre regimul comunist de bine, împotriva simţurilor şi gîndurilor“ (p. 234) sau faptul că îşi demască pe prietenul şi profesorul lui, Teohar Mihadaş, că se întâlnea frecvent în camera 417 de la Hotel Sport cu un reprezentant al Securităţii. Un alt prieten al său, scriitorul Valentin Raus de la Bistriţa, funcţiona ca „medic al Securităţii“, în timp ce el nu-şi ascunde simpatia pentru nemţi: „Privitor la simpatiile pentru germani, în anii de război, este adevărat. Am fost de partea lor“ (p. 63). Poate şi de partea nazismului proferat de aceştia? Astfel de declaraţii necontrolate se amestecă nu de puţine ori cu mărturisiri şocante şi cu acuze nefondate, încât întreaga sa carte este o însăilare a unui amnezic şi a unui pacient al clinicilor de recondiţionare psihologică, încât cel mai adesea cititorul nu ştie cum să procedeze: să plângă sau să râdă. Acesta se convinge repede că nu pentru că a refuzat să semneze hârtia de informator ar fi avut el ceva de suferit, ci mai degrabă o urmare a firii sale catastrofice, plină de hachiţe, care l-a condamnat permanent la o mediocritate patentată. Şi poate că tocmai aceasta a fost pentru el o soluţie de supravieţuire. Aşa cum am spus mai sus, el ar trebui să considere plecarea sa din Universitate ca fiind salutară, ferindu-l de marasmul imund al minciunilor politice, scutindu-l de situaţia înjositoare de a fi devenit un simplu politruc şi propagator al doctrinei marxist-leniniste, aşa cum o probează toate ieşirile sale din presa deceniului dejist. În aceste împrejurări ne-am fi aşteptat mai degrabă ca „inventatorul“ nostru (în sensul că a fost premiat de o firmă de inventică!) să fi conştientizat deja prin timp că profesorul Vlad a fost salvatorul lui, punând capăt unui mod lamentabil de manifestare publică care l-a constrâns la anumite compromisuri şi i-a hotărât destinul traumatizat, acela de elogiator al regimului totalitarist. Ceea ce e însă de neînţeles e faptul că, nici la a doua ediţie, autorul n-a considerat să denunţe rolul său de unealtă a acestui regim, care a mers până la îndoctrinarea şi pervertirea sufletelor unor copii de şcoală, şi că n-a înţeles cât rău a făcut, el cu manualul său, unor generaţii întregi în formare. E greu de acceptat, dar chiar şi în probleme minore de informaţie curentă, privitoare la trecutul Societăţii „Petru Maior“ sau la cele legate de lecturarea şi interpretarea cărţilor lui Bartolomeu Anania şi la acţiunile sale anticomuniste, gândirea şi logica autorului suferă de un cumplit autism. Este motivul pentru care aerul de seriozitate al cărţii e chiar de la început viciat şi plasat într-un câmp minat de poncife şi strategii de victimizare de un vizibil caraghioslâc. Nu e în joc numai vehemenţa polemică a tonului, subiectivismul deplasat, ci şi retorica pedestră a unei argumentări şubrede. Când miza cărţii se pierde în stufărişul inconsistent de fapte comunicate, coborând-o în derizoriu şi măruntă argumentaţie sterilă, pagina se înroşeşte imediat de ruşine. A te plânge public că mai toate revistele literare nu-ţi dau atenţie, a te lamenta că un bun coleg de studiu îţi refuză o prefaţă, a pune la zid mai toate revistele literare că nu scriu despre cărţile tale e o realitate care trebuie gestionată altfel decât prin lamentaţie. Faptul că revista Tribuna a renunţat la un moment dat să-i mai publice continuarea textului (constatându-i sterilitatea argumentaţiei şi alura de răfuială personală, turnura pamfletară vădită) ar fi trebuit să-l pună pe gânduri, nu să stăruie în greşeală. Cu mintea tulburată de euforia victoriei postume asupra lui Bartolomeu, el devine tot mai ridicol de la o pagină la alta. A lua drept literă de lege un simplu artefact ziaristic, recte aşa-zisa „listă a lui Brustur“, e o dovadă de crasă ignoranţă metodologică, şi el singur se descalifică, scoţând de sub acuze două dintre nume, pe bază de documente. Dar pentru ceilalţi ce documente furnizează? Din respect pentru colegii scriitori alături de care trăieşte de atâţia ani, ar fi trebuit să-şi ia un minimum de precauţie şi să controleze afirmaţiile prin sursele de la CNSAS. Astăzi, când practica denaturării şi a minciunii este la îndemâna tuturor, ne-am fi aşteptat ca măcar aici vârsta şi experienţa să-l oblige la respectul minim faţă de alţi colegi ai scrisului cu operă deja impusă în conştiinţa publicului. A certifica cu propria ta demnitate profesională dorinţa de scandal a unui ziarist certat cu deontologia profesională înseamnă a te face părtaş la o crimă mediatică aflată sub incidenţa penalităţii; cu atât mai condamnabilă, cu cât T. Tanco trece sub tăcere contestaţia pe care subsemnatul a trimis-o ziarului Gazeta de Cluj la apariţia acelei imunde contrafaceri a ziaristului Petrişor. Dar, cum superiorii acestuia se aflau şi ei printre cei certaţi cu justiţia, retractarea s-a făcut în doi peri, în aşa fel ca spusa lui Petru Maior, „precum măgarul pre măgar se scarpină“, să-şi probeze şi aici valabilitatea, de vreme ce „imaginarul“ şi „oniricul“, iar nu realitatea, sunt pentru T. Tanco ţintele predilecte ale scrisului: „Scrisul a fost şi rămâne unica raţiune de a fi într-o lume a imaginarului şi oniricului în care m-am retras în faţa realităţilor ostile“ (p. 67). În concluzie, cartea sa e un adevărat monument de erori şi strategii de manipulare a opiniei publice, de false acuzaţii şi subiectivism cras, clamate cu o voce stridentă şi deformată de flaşnetist rudimentar. Scrisă cu rea-credinţă (autorul ei mi-a respins fără explicaţii încercarea mea de a-i oferi documentul probatoriu pe care i l-am pus la dispoziţie pentru a se edifica de noncolaborarea mea cu Securitatea), cele mai multe afirmaţii ale sale sunt răstălmăciri şi expectoraţii ale unei rătăciri de moment. Refuzul repetat de a lua act de conţinutul documentului oficial primit de subsemnatul de la CNSAS confirmă intenţia de premeditare a defăimării pusă la cale în cartea sa, o carte infamă din toate punctele de vedere, doldora de aberaţii şi inexactităţi. Dacă mi-ar fi recunoscut certificatul de necolaborare primit de la CNSAS, mare parte din maculatura acestei monstruozităţi literare ar fi trebuit aruncată la gunoi, multe dintre punctele de atac pe care se bazează construcţia ei trebuind a fi reconsiderate. Implicit, s-ar fi redus simţitor şi elementele de picanterie ale acesteia. Chiar veninul toxic cu care tratează faptele mitropolitului Bartolomeu (a cărui viaţă o desfigurează după sistemul „securistic“, în care el a fost crescut şi educat, fără să ia în considerare împrejurările unor fapte de viaţă trăite de elevul şi adolescentul Valeriu Anania, ajuns, mai mult ca sigur fără vina sa, într-un anturaj care l-a influenţat negativ) ar fi fost substanţial redus, şi nu folosit în doze letale, absolut necontrolate. „Păcatele tinereţii“, care au însoţit din plin şi viaţa lui T. Tanco, poate că ar fi dobândit o altă semnificaţie şi valoare morală. Dar în timp ce ierarhul clujean a plătit cu vârf şi îndesat cu ani întregi de detenţie, mizerie şi abuzuri în închisorile comuniste, bătăi şi torturi nenumărate, hilarul său contestatar T. Tanco s-a bucurat de funcţii şi recunoaştere din partea regimului pe care acum îl defăimează. Invit pe orice cititor onest să citească în paralel Memoriile lui Bartolomeu Anania şi cartea resentimentară a lui T. Tanco, care a refuzat a priori să înţeleagă ceva din complexitatea existenţei de tânăr luptător împotriva comunismului a celui pe care-l înfierează. În mod cu totul de neexplicat, autorul nostru falsifică grosolan şi împrejurările, şi semnificaţia grevei studenţeşti de la Cluj, pe care a condus-o studentul de atunci de la Medicină. Deşi Aurel Sasu a adunat într-o carte toate aceste dovezi, T. Tanco a trecut sub tăcere cartea respectivă, pe care n-o citează nici măcar la bibliografie, dând dovadă de o crasă ignoranţă. Învinuirile nesăbuite şi sofistica avocăţească practicată ilustrează din plin micimea de caracter a examinatorului de caz (era să scriu a „exterminatorului de caz“!), ţin de o retorică a mistificării căreia numai un trecut traumatizat precum cel al lui T. Tanco îi putea da amploarea fastidioasă a unei cărţi false de la început până la sfârşit. Cred că a devenit vizibil pentru fiecare cititor al acesteia că nonagenarul clujean face parte din categoria acelor bătrâni care nu ştiu să iasă cu demnitate şi tact din scenă şi, dimpotrivă, ţin cu tot dinadinsul să-şi manifeste aroganţa şi neînţelegerea faţă de colegii de altă generaţie. Nu înţelegem de ce ţine neapărat să apară în faţa lumii ca iremediabil cârcotaş, un ins cu gura strâmbă şi cu guşă plină de venin, când, pe de altă parte, face mărturii cu mâna pe inimă despre buna lui credinţă. E de neînţeles cum nicio fantă de raţiune nu străbate acest câmp minat de gândire primitivă şi patimă viscerală, de dorinţa furibundă de a macula şi spurca. Or, „adevărul“ furnizat de el, despre care face atâta caz când are ocazia, e un lamentabil „proces“, cu o pledoarie pro domo atât de bătătoare la ochi, încât rezultatul unui asemenea demers este unul contrar aşteptărilor sale. Întrebarea pe care trebuia s-o aibă mereu în faţă era legată de condiţia liminară a sincerităţii până la capăt, dar care, din păcate, a fost pusă mereu în paranteză, şi iată de ce.

          E VORBA DE trecerea sub tăcere a etapei de tinereţe a autorului nostru, care ni-l divulgă, nici mai mult nici mai puţin, decât ca „om al regimului“, când biografia sa a traversat o perioadă infestată de teze marxist-leniniste, punându-l în situaţia de adevărat propagandist de partid, de slujitor devotat al totalitaristului dejist. Atunci, în calitate de asistent la o catedră de drept constituţional, el s-a arătat cu totul dăruit cauzei proletare, scriind tot felul de texte care ar trebui să înroşească obrazul oricărui om cinstit care condamnă totalitarismul. Iată cum se deschide, de pildă, articolul său despre „centralismul democratic“:

          Statul democrat-popular român este instrumentul cel mai important în construirea socialismului şi în lupta pentru apărarea păcii, libertăţii şi independenţei noastre naţionale. În cei 16 ani care s-au scurs de la eliberarea ţării noastre, statul oamenilor muncii îndrumat şi condus de Partid, a dobândit o experienţă bogată care constituie un tezaur preţios în realizarea sarcinilor istorice în perioada de trecere de la capitalism la socialism. Statul nostru democrat-popular este o victorie a practicii marxist-leninismului şi o concretizare a tezei lui Lenin [...] În organizarea statului socialist ca stat al dictaturii proletariatului se întâlnesc o serie de principii generale: principiul suveranităţii populare, al garantării materiale a drepturilor şi cel al centralismului democratic. Democratismul se realizează prin eligibilitatea tuturor organelor puterii de stat, începând cu sfaturile populare comunale şi terminând cu Marea Adunare Naţională. Strânsa legătură între organe şi mase, între organele centrale şi cele locale a unit forţele în vederea realizării măreţului scop, construirea socialismului şi comunismului etc.

          Dacă ar fi avut şansa să-i asculte frumoasa limbă de lemn în care se exprimă, credem că până şi N. Ceauşescu ar fi fost invidios. Sunt doar câteva extrase din lucrarea sa intitulată „Aspecte privind aplicarea principiului centralismului democratic în construcţia de stat“, din revista Studia a Universităţii din Cluj din 1960, care ar merita reprodusă în întregime.
          Propagandistul de partid T. Tanco nu s-a rezumat să scrie astfel de inepţii doar în articolele şi studiile prin care îşi acredita profesiunea, ci conţinutul lor virusat a pătruns şi în conştiinţa tineretului care studia în acel timp, contribuind la pervertirea conştiinţelor prin intermediul şcolii. În paginile redactate de el la un manual şcolar domină acelaşi ton de obedienţă absolută şi de ridicare în slăvi a succeselor regimului totalitarist, în care laudă calităţile regimului „democrat-popular“. Când şi-a scris cartea Sfinţi şi securişti, T. Tanco a uitat cu desăvârşire gravele erori comise prin tămâierea publică a unui regim totalitar, ba, mai mult, a încercat peste tot să-şi confecţioneze o mască de „democrat“ notoriu, de opozant şi acuzator al acestuia, când de fapt printre „beneficiarii trecutului românesc sovietizat“ se număra şi el însuşi. Cine doreşte să le cunoască o poate face cu înlesnire consultând colecţiile ziarelor vremii, unde el şi-a făcut un nume de aprig propovăduitor al minciunilor comuniste, lecturând paginile din manualul său destinat şcolii, în care afirma: „În România burghezo-moşierească administraţia de stat locală se găsea în mâinile primarilor, pretorilor şi prefecţilor, organe individuale care nu erau alese de popor, ci numite de sus, din rândurile claselor exploatatoare. Acestea nu apărau interesele maselor, ci pe acelea ale burgheziei şi moşierimii care asuprea poporul“ (Manual de constituţie pentru clasa a VII-a, p. 118-119). El, care în calitate de greco-catolic a trebuit să-şi lepede credinţa, scrie în cartea cu pricina aceste cuvinte privind „libertatea oamenilor de a avea o credinţă religioasă şi de a adera sau nu la un cult religios şi la practicarea lui. Prin urmare nimeni nu poate fi constrâns să adere la o convingere sau alta şi nici tras la răspundere dacă nu practică vreun cult. Părerea oamenilor, credinţa lor se pot manifesta în deplină libertate şi nimeni nu este obligat să mărturisească o altă convingere decât cea pe care o are“ (ibidem, p. 141). Cum rămâne atunci cu grelele condamnări pentru credinţă suferite în gulagurile comuniste de prelaţii şi preoţii fostului cult greco-catolic? Îl mai putem crede noi pe T. Tanco astăzi?
          Făcând uitate toate aceste compromiţătoare „colaborări“, el motivează raţiunea acestei cărţi în acest fel: „nu am scris împotriva «părintelui Bartolomeu Anania», ajuns foarte înalt ierarh al BOR, ci împotriva scriitorului Valeriu Anania şi a omului politic care a fost colaborator al vechii Securităţi. Regretam, mă revolta, că nu-şi recunoştea «păcatul» şi nu se pocăia pentru cele făcute“ (p. 29). Oare aceasta era motivaţia adevărată a cărţii sau aceea de a-l discredita pe scriitor, acuzându-l pe nedrept că era „dublu spion“? Dar cum putem lua în considerare cuvintele sale, când el însuşi a trecut sub tăcere mizeriile ideologice semnate în comunism? Oare să mai existe iertare pentru acest fals corifeu al dreptăţii, pentru modul ilicit în care încearcă să manipuleze adevărul? N-am înţeles nicio clipă de ce nu l-a lovit şi pe el revolta atunci când şi-a făcut bilanţul lucrurilor de ruşine din comunism şi nu a făcut o penitenţă publică în acest sens. În schimb s-a găsit să-i ceară, la modul haiducit, acest lucru unui mare scriitor şi ierarh al nostru, tocmai el, autorul infatigabil şi cavaler al dreptăţii şi onestităţii, când abjurarea sa era uitată. Cum se face că tocmai el, care a semnat de mai multe ori în presă articole despre misiunea scriitorului, ca mesager al adevărului şi ca factor moral de înaltă conştiinţă, pentru care respectarea libertăţilor individuale şi colective e o datorie primordială, n-a găsit prilejul să se dezică de aceste greşeli ale trecutului, total străine de umanismul omului modern? Rămânem şi astăzi stupefiaţi de gestul său de a acuza, fără motive întemeiate, personaje de prim-plan ale scrisului românesc, când inconştienţa dedublativă şi sfidătoare a sa a mers până acolo încât şi-a pus candidatura pentru Parlamentul României, apărând în faţa publicului ca omul noului curent de schimbare la faţă a ţării? Dar propria sa schimbare la faţă unde e? În această rătăcire egoistă şi arivistă de a parveni cu orice preţ, l-am putut găsi în misiune şi la fraţii noştri de peste Prut, încercând să-şi confecţioneze pentru ei o mască de mare patriot. Or, ne putem întreba cu cea mai mare îngrijorare: cum a putut să apară el în faţa electoratului cu un asemenea trecut mincinos, în care postura de colaborator al Securităţii, prin punerea locuinţei sale la dispoziţia acesteia, a fost cel mai nevinovat lucru? În numele cui vine să arunce el anatema asupra vieţii şi operei de aleasă robusteţe artistică a unui titan al scrisului nostru şi asupra unor colegi de aleasă prestanţă literară, oameni care n-au ajuns să păcătuiască prin nefericite opere proletcultiste? Cu o uitare de sine aproape proverbială, ajungem să luăm act de făţărnicia şi lipsa sa de demnitate, transformată în cazul său în carte de vizită publică, şi să regretăm că facem parte amândoi din aceeaşi organizaţie obştească a scriitorilor.
          Desigur, cartea lui T. Tanco ridică alte multe semne de întrebare, dar nu avem pacienţa să le discutăm în amănunt, deoarece ele abundă la fiecare pas. O parte din aceste nenumărate greşeli şi inadvertenţe le-am semnalat în intervenţia mea din Tribuna, nr. 232/2012, unde am făcut o analiză atentă şi precisă a cărţii de tristă amintire a lui T. Tanco. Faptul că vine acum cu o a doua ediţie în care comite aceleaşi erori este pur şi simplu de neacceptat. Cenzura sa interioară, că tot îi place să o aducă în discuţie!, ar fi trebuit să-l oblige să gândească de o sută de ori, decât a spune o singură prostie. Or, „prostiile“ sale de aici sunt atât de multe şi grave, încât imaginea sa lăsată posterităţii ni se pare că e definitiv compromisă.

Mircea Popa

Teodor Tanco – la vânătoare de „sfinţi“ şi de „securişti“

» anul XXVI, 2015, nr. 9 (304)