Fata din grădina de aur

Al. Săndulescu

          Nu mai e de foarte multă vreme un secret că Eminescu s-a inspirat în Luceafărul, capodopera poeziei lui, din basmul Fata din grădina de aur, cules din ţările valahe, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, de germanul Richard Kunisch, într-o călătorie întreprinsă în centrul şi sud-estul Europei, descrisă înr-o carte şi publicată în 1861, sub titlul Bucureşti şi Stambul: Schiţe din Ungaria, România şi Turcia, şi cunoscând încă două ediţii (1866, 1869).
          Recent a apărut prima versiune integrală a cărţii lui Richard Kunisch (de fapt, ediţia a doua), ignorată la noi mai bine de un secol, pe care o datorăm eminentei comparatiste şi specialiste în folclor şi teoria folclorului, Viorica Nişcov, însoţită de prefaţă şi de note explicative extrem de minuţioase. 
          Cum, în afară de puţinii profesionişti în materie, călătorul german e ca şi necunoscut, şi nu numai la noi, dar şi în patria lui, consider că unele sumare note biografice n-ar fi inutile, pe care le spicuim din prefaţa Vioricăi Nişcov, ea folosind studiul foarte documentat al profesorului Klaus Heitmann din 1996. Născut într-o familie nobiliară, după ce se afirmase în beletristică şi presa politică liberală, participant la Revoluţia din 1848, deţinând apoi diverse funcţii administrative şi politice, în cele din urmă, Richard Kunisch, ca nepot al unchiului său Emil von Richtofen, devine secretar de legaţie în Comisia Europeană a Dunării. În această calitate, ajunge la Bucureşti, apoi e trimis în misiune oficială la Constantinopol.
          Pentru noi, românii, cartea lui Kunisch este importantă mai întâi, fireşte, ca fiind sursa lirică principală a Luceafărului, dar, în acelaşi timp, se relevă ca un memorial de călătorie, până acum necunoscut, conţinând o multitudine de reflecţii, istorice, etnografice, sociologice, lingvistice, literare şi artistice.
          Trecând graniţa ungară, Kunisch constată că locuitorul acestei ţări este prin excelenţă un patriot, el cunoaşte o singură naţiune, aceea maghiară. Se mândreşte cu vinul de Tokay şi cu sunetele ameţitoare ale unei muzici ţigăneşti, întruchipate în faimosul ceardaş, „aprigul, turbatul ceardaş, vechiul dans al maghiarilor“, el însuşi expresie a naţionalismului. Ni se dă şi o succintă descriere, autorul admirând în acelaşi timp frumuseţea unguroaicelor, făptura lor sveltă şi mlădioasă. Costumul ca o uniformă de epocă, ornat cu brandemburguri şi ceaprazuri, cu fireturi bogate şi pălăria cu pene, voioşia muzicii şi a dansului cu ritmuri înflăcărate stârnesc admiraţia călătorului, care nu face economie de superlative.
          Curând, viitorul secretar de legaţie la Comisia Europeană a Dunării ajunge pe aceeaşi navă la Orşova. Acum, îi descoperă pe „văcarii valahi“, care, în contrast cu maghiarii, în general, aparţinând înaltei societăţi sau celei mijlocii, „ei sunt paria vaporului“. Îi recunoaştem lesne după îmbrăcămintea lor specifică. Poartă „un cojoc cu miţa întoarsă în afară, o căciulă aşijderea, o cămaşă grosolană, mijlocul strâns cu un chimir din care răsare mânerul cuţitului lor lung“. Îmbrăcaţi sărăcăcios, sunt trataţi cu dispreţ. Dar sunt viguroşi, „musculoşi, puternici, pieptul descoperit şi chipul oţelit“. Ins cultivat şi de bună-credinţă, Richard Kunisch le descifrează foarte bine originea etnică („Strâns lipiţi unul de altul, cu un aer nepăsător, grav şi liniştit; pe trăsăturile unuia dintre ei sunt aşternute semnele unei bărbăţii aspre care aminteşte de strămoşii lui, vechii romani“). E limpede că daco-romanii nu trecuseră cu toţii Dunărea odată cu Aurelian, aşa cum susţineau, împotriva evidenţei, chiar unii compatrioţi, filologi, ai lui Richard Kunisch. Tot el consemnează că la Turnu-Severin se pot vedea urmele podului lui Traian, iar în alt loc, urmele unei şosele militare pe care cândva au trecut legiuni romane.
          Observator din mai multe unghiuri, istoric, etnografic, lingvistic, psihologic, administrativ etc., până să ajungă la Bucureşti, autorul memorialului ne oferă imaginea anilor de atunci a două mici oraşe de provincie de pe malul Dunării. Mai întâi, Orşova, deja amintită, unde îl izbeşte caracterul pestriţ etnografic şi vestimentar, „un haos de naţiuni şi porturi, de obiceiuri şi graiuri, cum numai Orientul poate da la iveală. Căci Orientul aici începe...“ Tipurile sunt multinaţionale: armeni cu turbane colorate, „ţărănci valahe, peste cămaşă, doar de la mijloc în jos o fustă de in [...], ţigani tuciurii, pe jumătate dezbrăcaţi, încolo câte un turc [...] în mână cu însoţitorul său credincios, ciubucul“. Ascultând cu atenţie, cuvântul bacşiş se aude în orice clipă în Orient.
          Şi la Giurgiu, destul de asemănător cu Orşova, „casele sunt în parte foarte rurale, chiar cele din piaţa mare“, la han, care poartă numele fudul de hotel, se locuieşte rudimentar, pavajul lipseşte pe majoritatea străzilor. „Dar orăşelul e totuşi prietenos, locuitorii sunt oameni de treabă ca toţi valahii.“ Mijlocul de transport în comun este poştalionul cu 16 cai şi patru surugii călări. „Aceştia din urmă sunt îmbrăcaţi foarte simplu, ţărăneşte, cu o cămaşă de pânză şi căciulă de blană, la cingătoare cuţitul lung care slujeşte la tăierea pepenului verde şi a pâinii, atunci când o au. Caii sunt mici, slabi, rezistenţi, nici frumoşi, nici bine îngrijiţi, harnaşamentul lor seamănă cu îmbrăcămintea surugiilor, cu care se află, de altminteri, pe picior de mare prietenie.“ Se înaintează destul de încet pe drumul noroios, fiind nevoie ca surugiii să coboare foarte des şi să cureţe glodul dintre spiţele roţilor. Călătoreau de trei ceasuri şi încă nu ajunseseră nici la prima dintre cele cinci staţii de poştă. Era nevoie să se mărească numărul cailor la optsprezece, apoi la douăzeci şi doi. Drumul acesta mereu mai anevoios, care amână cu mult sosirea la destinaţie, ne aminteşte o carte de proză antologică a lui Ion Ghica al nostru, datând cam din aceeaşi perioadă ca memoriile lui Richard Kunisch, şi anume Scrisori către Vasile Alecsandri, în care un drum asemănător, plin de nenumărate accidente, e descris în mereu proaspăta povestire O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848.
          Şi tot într-o diligenţă întârziată, noul secretar de legaţie în Comisia Europeană a Dunării ajunge în Capitală, pe care el o numeşte cam impropriu „oraşul boierilor“, pentru că nu prea târziu remarcă amestecul de palate şi bordeie. Ceea ce îl impresionează, şi de astă dată plăcut, este mulţimea bisericilor şi, în special, dealul, biserica Mitropoliei, „care depăşeşte cu mult înălţimea Bucureştilor“ şi de unde se deschide o largă perspectivă asupra întregului oraş, conchizând cu insatisfacţie că „această aşezare nu e un oraş, este o grămadă de sate vârâte unele în altele“. Paradoxal, străinul află, ca şi autorul trecând prin Orşova, că se găseşte „în ţara ai cărei locuitori sunt urmaşii vechilor romani şi că pământul lor e acoperit de ruine din vremea cezarilor“. Totodată, el constată că acest pământ bogat „ar putea fi grânarul Europei, dar pustii şi necultivate se întind nemărginitele bărăganuri“. Câmpii întinse, fără şosele, cu o civilizaţie aproape inexistentă, Moldo-Valahia îi face străinului o impresie tristă, iar lui Kunisch, convins partizan al romanităţii poporului român, la care se referă nu o dată, îi inspiră un ataşament, îndemnându-l să se întrebe care vor fi cauzele stării înapoiate a locuitorilor acestor frumoase meleaguri. El încearcă două răspunsuri: unul, confirmând realitatea, ar consta în absenţa clasei mijlocii; al doilea, numai în parte valabil, ar face răspunzătoare domniile fanariote, ahtiate de bogăţii din ce în ce mai mari, dar fără a fi în timp singurele profitoare.
          Să revenim la tema esenţială, cea care a stârnit înainte de toate interesul specialiştilor pentru cartea lui Richard Kunisch. Viorica Nişcov începe prin a combate ideea că autorul memorialului ar fi fost un veritabil folclorist, cu atât mai puţin stăpânind o metodă. Meritul său constă în faptul că, deşi a rămas o perioadă relativ scurtă în Valahia, a învăţat cât de cât limba română şi că a manifestat un anume interes pentru basmele populare. E posibil ca pe unele să le fi citit şi mai sigur să le fi ascultat de la povestitori ocazionali. Despre surse vorbeşte, ca un specialist ce este, Viorica Nişcov. Altfel, Fata din grădina de aur respectă schema clasică: atmosfera fantastică, unde stăpân este elementul supranatural, personajul misterios, piedicile de netrecut, naratorul apelând la animale fioroase (balaur), la păsări sau plante simbolice, deţinând puteri oculte, la sfinţi care, prin harul lor, săvârşesc minuni. Un personaj, depăşindu-le pe toate celelalte, este Zmeul, a cărui cerere Dumnezeu i-o ascultă, şi, spre nefericirea lui, devine pământean. Când priveşte din înaltul cerului, vede că frumoasa fată de împărat de care se îndrăgostise zbura în braţele unui pământean. Cei doi eroi nu sunt alţii decât, într-o primă variantă, Cătălin şi Cătălina. Pe marginea acestui mult preţios paralelism s-au acumulat în timp numeroase şi diverse comentarii. Basmul Fata din grădina de aur ne urcă pe cea mai înaltă culme a poeziei române şi alături de el ne înfăţişează o frescă pe al cărei fundal, cu bogate semnificaţii, au trăit povestitorii pe care probabil i-a întâlnit Richard Kunisch, el însuşi erou al atâtor complicate evenimente din epocă. Întâmplarea binecuvântată a făcut ca el să anticipeze, fireşte, fără să ştie, una dintre capodoperele literaturii române.
Cu excelenta ei ştiinţă folcloristică şi perfecta cunoaştere a limbii lui Goethe, Viorica Nişcov ne-a scos la lumină o carte până ieri necunoscută chiar bibliografiilor, şi pentru asta merită să-i aducem toate laudele.

 

Al. Săndulescu

Fata din grădina de aur

» anul XXVI, 2015, nr. 9 (304)