Cioran în revista Comœdia

Alexandru Seres

          În Parisul ocupat de nemţi, Cioran continuă să scrie de zor româneşte, fără vreo perspectivă de a fi publicat. În sertarul său zac Despre Franţa, scris în 1941, şi manuscrisul început al Îndreptarului pătimaş, pe care avea să-l încheie în 1944. Nici prin cap nu-i trece să-şi abandoneze limba, pe care o iubeşte cu ardoare, în favoarea francezei, despre care avea să afirme că e o limbă de notari. Decizia o va lua de-abia după război, radicalitatea acestei hotărâri marcându-l pentru totdeauna. În aceste condiţii, debutul său publicistic în franceză, petrecut în 1943, pare cu atât mai surprinzător. Mai ales că nu au mai existat alte tentative din partea sa de a scrie în această limbă până prin 1946, când începe lucrul la Précis de décomposition, cartea cu care îi va năuci pe francezi trei ani mai târziu.
          Cel care afirma despre sine că ar descinde direct din Rugăciunea unui dac nu-şi putea găsi debut mai adecvat în ţara lui Pascal şi Baudelaire decât cu un articol despre Mihai Eminescu. Întâiul text publicat de Cioran în franceză, având ca titlu chiar numele poetului – franţuzit, după tipicul local, în Mihail Eminesco –, a apărut în revista Comœdia, în luna ianuarie a anului 1943. În toamna aceluiaşi an, e urmat de un alt articol cu specific românesc, „Les secrets de l’âme roumaine, le «DOR» ou la nostalgie“.
          Alegerea lui Eminescu drept subiect al primului său text în franceză nu a fost întâmplătoare, ştiută fiind admiraţia fără rest a lui Cioran faţă de marele poet. A mai existat însă o raţiune pentru această alegere, ea fiind oferită chiar de revista în care a apărut, la 16 ianuarie 1943, articolul răşinăreanului nostru. Înainte însă de a vorbi despre ea, sunt necesare câteva precizări cu privire la împrejurările în care a fost publicat primul articol scris de Cioran în limba sa de adopţie.
          Dedicat, la apariţia sa în 1907, artei teatrale, dar incluzând ulterior cinematograful şi artele plastice, Comœdia a fost unul dintre primele cotidiene consacrate integral culturii, având o apariţie aproape neîntreruptă până în 1937, când a fost sistat din motive financiare. În anul 1941 este reînfiinţat – de astă dată ca „săptămânal al spectacolelor, literelor şi artelor“ –, continuându-şi apariţia până în 1944. În aparenţă o publicaţie independentă, fără vreo implicare politică, Comœdia era în realitate controlată de autorităţile naziste, care o finanţau cu scopul de a susţine colaborarea culturală franco-germană. Spre deosebire însă de alte publicaţii cu agendă declarat colaboraţionistă, precum La Gerbe şi Je suis partout, nici urmă în paginile ei de vreo propagandă nazistă făţişă, astfel că mulţi scriitori francezi de primă mână, precum Cocteau, Giraudoux sau Sartre, au publicat aici în timpul ocupaţiei germane. Tirajul destul de ridicat (35-45.000 de exemplare) era un motiv în plus de atractivitate pentru literaţii francezi, alături de veniturile suplimentare reprezentate de plata colaborărilor, deloc de neglijat în acele vremuri de austeritate financiară.
          Pe lângă articolele despre viaţa culturală curentă a Parisului, Comœdia conţinea şi o pagină specială consacrată culturii europene. Nu a întregii Europe, desigur, ci doar cea a ţărilor aflate sub ocupaţie germană sau sub influenţa acesteia. Scopul paginii intitulate Connaître l’Europe nu era însă atât de generos precum ar părea la prima vedere; ea era menită să demonstreze că, în pofida războiului, viaţa culturală europeană nu avea nimic de suferit. Cititorii revistei erau informaţi în primul rând despre aspecte ale culturii germane şi italiene, dar şi despre culturi mai mici, precum cele ale Ungariei, Estoniei sau Croaţiei. Desigur, despre Marea Britanie sau URSS nu se sufla un cuvânt, războiul fiind cu desăvârşire absent din coloanele publicaţiei. Programul paginii era avizat de Institutul German de la Paris, după cum declara însuşi redactorul-şef al revistei, René Delange, articolele fiind alese în vederea susţinerii ideii de „Nouă Europă“, o directivă nazistă popularizată în Franţa atât prin discursurile mareşalului Pétain, cât şi de scriitorii francezi colaboraţionişti.
          Acesta este, aşadar, profilul publicaţiei în care şi-a publicat Cioran textele. S-a referit deseori, în interviurile acordate de-a lungul vremii, la momentul în care a început să scrie în franceză, după bine cunoscutul episod al încercării ratate de a-l traduce pe Mallarmé. Dar el plasează acest moment după încheierea războiului, fără să sufle o vorbă despre cele două articole publicate în Comœdia. Cu siguranţă că nu uitase de ele, mai ales că le inclusese ulterior, într-o formă mult modificată, în prima sa carte publicată în Franţa, Précis de décomposition: „Mihail Eminesco“ a devenit aici „Le Parasite des poètes“, referirile la autorul Luceafărului fiind cu totul eliminate din text, la fel ca şi dorul din „Les secrets de l’âme roumaine“, care e înlocuit cu nostalgia în „Apothéose du vague“.
          Dar cum a ajuns Cioran să colaboreze la Comœdia? Informaţiile în acest sens sunt puţine, dacă nu chiar inexistente. Despre cele două texte publicate în revistă în 1943 nu s-a ştiut mult timp nimic – sau, în cel mai bun caz, ştiau doar specialiştii. Ele au fost republicate în Franţa în forma lor originală de-abia în 2006, în volumul Exercices négatifs, care conţine primele variante, rămase în manuscris, ale Tratatului de descompunere. Printr-o întâmplare fericită, în România eseul lui Cioran despre Eminescu a devenit cunoscut încă din 2001, datorită lui Luca Piţu, care l-a publicat în revista Apostrof. Textul i-a parvenit graţie gestului unui amic librar din Franţa, care îl reeditase într-o broşură semiclandestină, în 99 de exemplare.
          Nu a fost însă singura intervenţie a lui Luca Piţu pe această temă. A mai descoperit că, înaintea lui Cioran, în paginile Comœdiei a publicat şi un alt român aflat în exil, Lucian Bădescu, cel care avea să ajungă mai târziu profesor la Sorbona, publicând sub numele de Luc Badesco un studiu important despre poeţii simbolişti francezi (tot el a tradus pentru prima oară în franceză şi Jurnalul lui Mircea Eliade). Descoperirea făcută de Luca Piţu vizează articolul „Constantin Brancusi“, care a apărut în numărul din 7 martie 1942. Aflase despre el într-o carte a lui Virgil Ierunca, exprimându-şi speranţa ca cineva să dezgroape din colecţia revistei acest articol despre Brâncuşi.
          Mergând pe urmele afirmaţiilor lui Luca Piţu, făcute într-o notă la articolul „Istoria unei textule eminescologice“ (Bucovina literară, nr. 1-2, 2015, p. 50), am găsit într-adevăr în colecţia revistei Comœdia pe anul 1942 textul despre Brâncuşi. Răsfoind însă numerele revistei din anul respectiv, am dat peste încă patru articole, semnate Lucien Badesco, toate tratând despre spiritualitatea şi cultura română: „La satire sociale dans la comédie roumaine“ (în 6 şi 13 iunie), „Michel Sadovéano“ (29 august), „L’Architecture religieuse en Roumanie“ (17 octombrie), „Eglises de Roumanie“ (24 octombrie). Ele au apărut, fără excepţie, în pagina Connaître l’Europe, menţionată anterior.
          Seria aceasta destul de lungă de articole ne arată că Luc Badesco avea o relaţie bună de colaborare cu revista. Astfel că putem subscrie, fără teama de a greşi, la supoziţia avansată de Luca Piţu cum că tocmai Badesco a fost cel care i-a facilitat lui Cioran publicarea celor două articole în 1943. Mai mult decât atât, faptul că ele au apărut la rubrica dedicată programatic culturii europene ne face să credem că au fost scrise din start în scopul de a fi publicate în Comœdia, Cioran fiind prevenit asupra genului de articole de care era nevoie în pagina Connaître l’Europe. Şi este aproape sigur că au fost scrise nu neapărat din dorinţa eseistului nostru de a se afirma în spaţiul cultural francez, cât din perspectiva câştigului financiar, Cioran aflându-se, ca de obicei, în mare nevoie de bani. Presupunerea lui Luca Piţu cu privire la rolul jucat de Badesco în debutul francez al lui Cioran se dovedeşte exactă şi în lumina faptului că, rămas fără bursa acordată de Institutul Francez de la Bucureşti, Cioran reuşeşte să obţină în toamna lui 1942 o altă bursă, de astă dată a Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses (vezi Irina Nastasă, „Precizări biografice“, Tribuna, nr. 181/2010); aceeaşi instituţie îi acordase anterior o bursă şi lui Luc Badesco, fiind de natura evidenţei că cei doi români nu doar că se cunoşteau, dar şi că, mai mult ca sigur, Badesco i-a dat o mână de ajutor lui Cioran pentru a obţine această nouă bursă, salvatoare pentru el.
          În legătură cu debutul francez al lui Cioran în Comœdia, ar mai fi de lămurit un aspect, cel privind acuzaţiile de colaboraţionism cu ocupantul german. La sfârşitul războiului, în Franţa au fost instituite tribunale menite să judece astfel de cazuri din rândul scriitorilor, nu puţine încheindu-se cu condamnări penale, mergând de la interzicerea dreptului de a publica până la pedeapsa capitală. Editorii unor ziare care au avut o agendă colaboraţionistă făţişă au fost condamnaţi la moarte; în cazul lui Robert Brasillach, care conducea Je suis partout, sentinţa a fost executată în 1945, iar Alphonse de Châteaubriant, care conducea La Gerbe, a reuşit să scape doar refugiindu-se în străinătate. Cât despre revista Comœdia, Luca Piţu a afirmat, tot în articolul citat din Bucovina literară, că ea ar fi fost interzisă de gaullişti pentru colaboraţionism cu ocupantul. La o cercetare mai atentă a documentelor vremii, sursa de informare a lui Piţu se dovedeşte inexactă, adevărul dovedindu-se a fi cu totul altul: deşi publicaţia fusese subvenţionată şi controlată de nazişti, Curtea de Justiţie a Departamentului Senei a stabilit în 1946 că ea nu a făcut propagandă pentru regimul de ocupaţie, astfel că acuzaţiile de colaboraţionism care i-au fost aduse la încheierea războiului au fost respinse (cf. Olivier Gouranton, „Comœdia, un journal sous influences“, La Revue des revues, nr. 24, 1997). Nimeni nu a avut, aşadar, de suferit din pricina articolelor publicate acolo – nici măcar Sartre, căruia i se aduseseră acuze destul de vehemente.
          Cioran nu ar fi avut, aşadar, niciun motiv să-şi ascundă debutul francez; dacă nu s-a referit niciodată la el, e fie pentru că nu i-a acordat prea multă importanţă, fie pentru că avea o mare sensibilitate la orice aluzie privitoare la trecutul său „deocheat“…

 

Alexandru Seres

Cioran în revista Comœdia

» anul XXVI, 2015, nr. 10 (305)