George Moore

Fragmente din Confesiunile unui tânăr (1886)

George Augustus Moore (1852-1933) a fost un romancier, poet, dramaturg şi critic de artă irlandez. Provenind dintr-o familie catolică, Moore şi-a dorit să devină artist şi a studiat la Paris în anii 1870, unde s-a împrietenit cu mulţi scriitori şi pictori contemporani francezi. Influenţat de naturalismul lui Zola, a fost primul scriitor britanic care a asimilat lecţia realiştilor francezi. Deşi proza sa este puţin cunoscută şi cumva într-o poziţie marginală faţă de canonul literaturii britanice, Moore este uneori considerat primul mare romancier irlandez. Mai mult, anumiţi critici apreciază că autobiografia sa, Confesiunile unui tânăr (1886), a influenţat romanul lui James Joyce: Portretul artistului la tinereţe (1916). Nihilismul vitriolant (din care nu lipseşte, pentru urechea atentă, subtonul persiflării) al scriitorului irlandez este uneori greu de suportat. Ne întrebăm chiar dacă în atmosfera castratoare a corectitudinii politice Moore şi-ar mai putea publica diatribele nietzscheene împotriva „palidului socialist din Galileea“ sau elogiul distrugerii „sclavilor“ pe considerente estetice. Pentru un cititor matur este însă evident că aparenta cruzime a anticreştinului virtù ascunde o adoraţie necondiţionată pentru frumos.

          Sufletul meu, în măsura în care îl înţeleg, a preluat cu amabilitate culoarea şi forma modurilor de viaţă variate şi multiple pe care îndărătnicia şi un temperament năprasnic mi-au permis să le tolerez. Astfel, aş putea spune că nu am calităţi, defecte, gusturi originare. Ceea ce este el meu am dobândit sau, ca să fiu mai exact, mi-a fost acordat – şi încă îmi este acordat – de hazard. Am sosit în lume cu o fire asemănătoare unei bucăţi netede de ceară, nepurtând nicio amprentă, dar fiind capabil să primesc oricât de multe, având potenţialul de a fi fasonat sub orice formă. Nu exagerez când spun că aş fi putut fi la fel de bine faraon, rândaş, proxenet sau arhiepiscop şi că aş fi avut o oarecare doză de succes în îndeplinirea acestor îndatoriri. Am simţit ţepuşa multor impulsuri, am urmat multe poteci; când un miros a amuţit, altul i-a luat locul şi a fost vânat cu pertinenţa instinctului, nu cu fervoarea unei convingeri raţionale. Este adevărat că au existat şi momente de istovire şi descurajare, dar ele nu au ţinut mult: rostirea unui cuvânt, lectura unei cărţi, cedarea la atracţia mediului m-au condus în altă direcţie şi am trecut cu vederea eşecurile trecutului. Într-adevăr, labirintul dorinţelor mele a fost unul întortocheat: am urmărit toate luminile cu ardoare, am răspuns la toate chemările cu promptitudine, din orice direcţie ar fi venit ele. Dar o chemare a fost mai persistentă şi cu trecerea anilor am învăţat s-o curtez cu un spor de vigoare şi rătăcirile s-au împuţinat, iar calea mi s-a deschis înainte.

...

          N-am cunoscut niciodată mila, cea mai abjectă dintre virtuţi. Marea lume păgână pe care o iubesc a ignorat-o. Acum lumea încearcă să se opună legilor teribile şi austere ale naturii care menesc ca cei slabi să fie călcaţi în picioare, să fie puşi la pământ până sunt pulbere în timp ce puternicii rămân puternici, glorioşi şi sublimi. Micul confort burghez, mica dreptate burgheză, jelania modernă...

          Lumea a început să devieze de la venirea palidului socialist din Galileea; de aceea Îl urăsc şi Îi neg divinitatea. Divinitatea Lui este în cădere, este trecătoare raportată la scopul Lui; de multe ori El a fost renegat de discipolii lui. Biet Dumnezeu căzut! Eu, care nu compătimesc nimic, te compătimesc pe Tine, faţa, mâinile, picioarele Tale sângerii, corpul Tău suspendat; măcar Tu eşti pitoresc şi cumva frumos în sânul mediocrităţii sumbre, spre care am naufragiat de două mii de ani; în care Îţi vei găsi sfârşitul la fel ca mine, eu care nu Te ador, nici nu Te blestem. Pentru că într-adevăr viaţa Ta şi soarta Ta au fost mai mari, mai stranii şi mai Divine decât vieţile celor mai mulţi. Apostolii, grădina, trădarea, răstignirea şi frumoasa poveste nu a Mariei, ci a Magdalenei. Dumnezeu plecându-se în faţa Magdalenei! Chiar şi lumea păgână de marmură, fast, voluptate şi cruzime pe care o preferă sufletul meu păleşte în faţa unui contrast atât de sublim.

          Veniţi la mine, voi ce sunteţi slabi. Cuvântul s-a răspândit, Cuvântul terbil şi funest, şi-n faţa lui s-au sfărâmat zeii cei vechi şi viciile pe care le reprezintă, pe care eu le slăvesc şi care sunt acum proscrise. Cuvântul s-a răspândit şi lumea a interpretat Cuvântul într-un mod orbesc, ignorant şi sălbatic pentru două mii de ani, apropiindu-se inexorabil de sfârşitul său – sfârşit pe care Tu cu intelectul Tău divin l-ai prezis şi care este grăitor în zilele noastre (ce antiteză enormă!) în Pall Mall Gazette. Ce soartă a fost ca a Ta? Trădat de Iuda în grădină, renegat de Petru înainte de cântatul cocoşilor, răstignit între hoţi, jelit de o prostituată şi apoi trimis legat şi despuiat, fără să se schimbe nimic prin chinul Tău degradant, pe roata istoriei pentru gloria şi simbolul noii idei omeneşti – Mila. Ziua se întunecă, dar cerul este îmbăiat în lumina Ta – lumina Ta pe care eu, ca un păgân aflat la liziera lumii vechi, o consider întunecime, apropiata noapte a milei şi a dreptăţii iminente, ce devansează secolul XX. Cei care o purtau Ţi-au abandonat crucea, Te-au părăsit la ceasul universalului triumf, coroana Ta de spini cade, faţa Ta e tumefiată de pumni, sceptrul Tău e doar un băţ; doar eu şi ai mei am rămas lângă Tine, noi cei care vom pieri cu Tine, în pieirea pe care ai creat-o.
          Să venerăm nedreptatea; tot ce ne ridică deasupra mizeriilor vieţii este sublimul fruct al nedreptăţii. Fiecare act nemuritor a izvorât din temuta nedreptate; lumea grandorii, a triumfului, a curajului, a aspiraţiei înalte, a fost construită pe nedreptate. Omul n-ar fi uman în absenţa injustiţiei. Trăiască deci inechitatea! Ce-mi pasă mie că mai multe milioane de izraeliţi au murit sub biciul faraonului sau sub soarele Egiptului? E bine că au murit, pentru că aşa pot să privesc piramidele şi să umplu o oră de meditaţie cu uimire. Este unul printre noi care ar preschimba piramidele cu vieţile sclavilor infami care au pierit? Ce-mi pasă mie că virtutea unei fete de şaisprezece ani a fost preţul Izvorului lui Ingres? Faptul că modelul a murit de alcoolism la spital este nimic dacă-l comparăm cu minunăţia că avem Izvorul, acel vis ales al inocenţei, la care ne putem gândi, până când ne e rău de atâta desfătare, impresionaţi de viziunea sfântă a pictorului. Cu atât mai mult, cunoaşterea faptului că un delict a fost efectuat – că milioane de sclavi au murit în chinuri, că o fată sau o mie de fete au murit la spital pentru acel lucru virginal, este o plăcere în plus la care nu sunt pregătit să renunţ. O, pentru tăcerea curţilor de marmură, pentru umbra marilor coloane, pentru aur, pentru baldachinele ornate cu crini! Să vezi cum trec marii gladiatori, să auzi răsunetul abominabilului „Ave Caesar“, să ţii degetul mare în jos, să vezi cum curge sângele, să-ţi umpli orele apatice cu agoniile sclavilor otrăviţi! Să celebrezi excesul, crima! Aş da multe vieţi pentru a salva de la pieire un sonet al lui Baudelaire, pentru imnul „À la très chère, à la très belle/ Qui remplit mon cœur de clarté...“ [Frumoasei, scumpei care-mparte/ În inima-mi lumină vie/ Icoană, înger fără moarte,/ Salutul meu în veşnicie!; traducere de Virgil Teodorescu] aş accepta să fie nimicit primul născut din fiecare casă din Europa! Cu toată sinceritatea îmi exprim disponibilitatea de a-i decapita pe toţi japonezii pentru a salva de la distrugere un desen de Hokusai. Spun încă o dată că tot ceea ce considerăm sublim în istoria universală sunt doar actele nedrepte; şi că este sigur că dacă omenirea nu abandonează pentru totdeauna fantasma vană, nebunească şi fatală a dreptăţii, lumea va cădea în barbarie. Anglia a fost mare şi glorioasă pentru că a fost nedreaptă şi cel mai mare fiu al Angliei a fost personificarea nedreptăţii – Cromwell. 

          Dar lumea eroilor e praf acum. Cerurile noastre s-au întunecat cu sentimentalism, nisipurile se scufundă repede, corăbiile noastre vor naufragia în curând; toate idealurile s-au disipat; nu mai avem nimic de venerat decât mesa, oarba, rudimentara, nesatisfăcătoare mesă; ceţuri şi ţinuturi mlăştinoase sunt înaintea noastră, vom eşua în mizeria putrefactă, în trestii şi nămol – noi, marea corabie a lumii antice. Pasiunea nobilă a Antichităţii, bucuria sa marină, cu Triton suflând tânguitor, cu pădurile pline de nimfe! Suntem istoviţi de compasiune, plictisiţi cu bunătatea; ne-am săturat de lacrimi şi efuziune şi refugiul nostru – British Museum – este malul întins al mării şi vântul oceanului. Acolo există bucuria carnală; statuile noastre sunt goale, dar nuditatea noastră este indecenţă; doar un suflet cinstit şi generos este oglindit de fauni şi de nimfe; şi cât de bizar de enigmatic este sufletul Antichităţii, sufletul barbar şi despuiat al frumuseţii şi puterii!

Traducere din limba engleză de
Ştefan Bolea

George Moore

Fragmente din Confesiunile unui tânăr (1886)

» anul XXVI, 2015, nr. 10 (305)