Tunelul mereu actual

Alexandru Jurcan

          În 2009 iese pe ecrane filmul Irréversible, în regia lui Gaspar Noé, cu un trio bulversant: Monica Bellucci, Vincent Cassel, Albert Dupontel. De altfel, Noé se gândea la filmul Deodată, vidul, pe care urma să îl facă în Japonia, numai că avea nevoie de bani şi de un proiect mai facil. Aşa a scris dintr-o răsuflare scenariul pentru Irréversible şi s-a bazat enorm pe cuplul Cassel-Bellucci, care joacă într-o manieră realistă, lăsând la o parte orice pudoare.
          Filmul se derulează de la coadă la cap, de parcă astfel coşmarul s-ar disipa, într-o exorcizare temporală sui-generis. Multe filme apelează la flash-back, însă aici e altceva: ‚,citirea“ invers. Un spectator neavizat pricepe mai greu demersul filmic al lui Gaspar Noé. Imaginile sunt violente, repezi, într-un ritm fulgurant, într-o insaţiabilitate a mişcării nezăgăzuite. Apoi, deodată, camera „oboseşte“ şi asistă la violul insuportabil din metrou. Niciun alt film nu produce vreun efect similar. Nicăieri şi niciunde vreun viol n-a fost astfel disecat, demascat, până la cedarea nervilor. Extrem de acuzator şi crud, în acelaşi timp, de parcă un bisturiu ţi-ar brăzda creierul. La proiecţia oficială a filmului, vreo 200 de spectatori (din 2400) au părăsit sala. Niciodată la Cannes nu se mai întâmplase aşa ceva. La scena violului, unii au strigat: „E scandalos. Ruşine! Sunteţi bolnavi!“
          În cinci săptămâni, Noé a pregătit decorul, distribuţia, scenariul. Pentru secvenţa tunelului s-au pictat pereţii în roşu şi astfel ne gândim la culorile uterine, într-o stare de tensiune majoră. Sexul poate fi un sindrom de nevroză de putere, crede Noé. Ce citeşte Alex (Monica Bellucci) în parc? Cartea lui J.W. Dunne O experienţă cu timpul (pe care Borges o citează ca fiind una din cele mai vizionare despre timp). Noé, de asemenea, crede în premoniţii. Aşa cum percepem feed-back din trecut, ne trezim şi cu feed-forward al evenimentelor ce se vor produce. Dacă se desenează un mare şoc emoţional, atunci nişte valuri trebuie să anunţe acest şoc.
           S-a scris mult despre film: că ar fi o experienţă sălbatică, că îţi creează o stare bizară, că e visceral, greţos, monstruos, ultraviolent, ultrasexual, scandalos. Că ar aminti de Céline, fără să aibă, în schimb, vreo scânteie de umanitate. Ba că ar fi strălucitor, bulversant, necesar, puternic. Că, ieşind din sală, realitatea pare o uşurare, o salvare. Înseamnă că Gaspar Noé şi-a atins scopul.
          Viziunea barului gay îi face şi pe homofobi să roşească. Nici nu ai timp de reflecţie, întrucât se lucrează asupra nervilor tăi cu o agresiune brutală. Atunci să conchidem: nici violatorii cei mai acerbi nu suportă scena violului. De ce? Trebuie văzut filmul şi sesizată maniera au ralenti de inoculare a revoltei.
          Oare Sade cum ar reacţiona? şi cum apare literatura erotică jucăuşă şi nevinovată pe lângă această scenă? Ce-i drept, nici finalul cărţii Vieţile lui Loulou de Almudena Grandes nu te lasă rece. Însă povestirile erotice de Anaïs Nin din Delta Iui Venus (Ed. Humanitas, 2007, traducere de Alina Purcaru) par nişte copii nevinovaţi pe lângă rezonanţa macabră a tunelului lui Noé. Dacă Henry Miller a scris literatură erotică (pentru o sută de dolari pe lună, de la un colecţionar de cărţi), atunci şi Anaïs Nin, trezindu-se lefteră, cu facturi neplătite, s-a apucat de registrul erotic. Dar ce făcea Baronul (personajul lui Nin), de fapt? Aducea femeile „pe culmile extazului, le urca atât de sus cu vârtejul farmecelor sale, încât despărţirea încă mai păstra ceva din zbor. Părea aproape firesc – nicio parteneră nu-l putea urma în impresionantele-i zboruri de vultur“. Aşa da!

 

Alexandru Jurcan

Tunelul mereu actual

» anul XXVI, 2015, nr. 10 (305)