Întâlnire cu Vintilă Horia

Constantin Cubleşan

          Una dintre vocile cele mai proeminente ale scrisului românesc, ale culturii române din ultimele decenii, aflată în exil, este fără îndoială cea a lui Vintilă Horia. Poet, prozator, eseist, istoric şi teoretician literar, personalitatea complexă a acestui scriitor, care şi-a redactat operele în câteva limbi (română, franceză, spaniolă şi italiană), aparţine întru totul spiritualităţii noastre naţionale, de la care se revendică şi de care s-a simţit întotdeauna legat prin rădăcinile adânci ale obârşiei sale, ale neamului căruia îi aparţine.
          După evenimentele din decembrie 1989, în lunile imediat următoare, revista Steaua a luat iniţiativa de a publica, în fiecare număr al său, câte un medalion consacrat figurii marilor noştri scriitori aflaţi în diaspora, sub genericul Reîntâlniri. În acest sens, i-am adresat lui Vintilă Horia (pe care nu-l cunoşteam decât din cărţile pe care le-a tipărit în româneşte, înainte de război, precum şi din romanul Dumnezeu s-a născut în exil) o scrisoare prin care îl solicitam să ne trimită colaborări pentru revistă, să se considere de-acum încolo a fi scriitor cu toate drepturile acasă, în România. Aşa a început o frumoasă corespondenţă – care mă onorează – fără ca să fi putut, în cele din urmă, să-l cunosc personal, căci a plecat definitiv dintre noi, neconsolat, fără a-şi fi putut revedea ţinuturile natale după care tânjea într-atât.
          Din această corespondenţă am selectat câteva scrisori, datate 1990, relevante pentru interesul pe care îl arăta culturii româneşti şi pentru simţămintele de român obligat a trăi mereu departe de ţară.
          Trebuie să menţionez însă că la un moment dat corespondenţa s-a întrerupt brusc şi, în ciuda insistenţelor mele epistolare, nu mi-a mai răspuns niciodată. Nu şi-a întrerupt însă colaborarea la revista Steaua (unde eram, la acea dată, pe postul de redactor-şef adjunct), articolele şi poeziile fiindu-i trimise direct lui Aurel Rău, căruia nu i-a vorbit niciodată despre hotărârea lui de a nu mai coresponda cu mine. Secretul acestei despărţiri l-am desluşit câţiva ani mai târziu când, aflându-mă la Bucureşti, la Uniunea Scriitorilor, un coleg de breaslă, un prieten de fapt, m-a întrebat, oarecum ezitant, în ce relaţii mă aflam cu scriitorul X din Cluj (n-am să-i dau numele, pentru că doresc să rămână totul între noi doi). I-am răspuns că suntem prieteni. A zâmbit şi a continuat: Nu ţi-e prieten defel. Apoi mi-a relatat faptul că, spre finele anului 1990, aflat la Paris, s-a întâlnit cu acest prieten al meu clujean, pe care l-a invitat să-l însoţească la o întâlnire fixată cu scriitorul Vintilă Horia, la o cafenea în Cartierul Latin. După prezentările protocolare, Vintilă Horia i-a comunicat faptul că întreţinea relaţii de colaborare cu Steaua, datorită solicitării mele, în urma unei frumoase corespondenţe amicale. Prietenul meu clujean a reacţionat prompt, denunţându-mă a fi un colaborator al Securităţii. Un turnător. Argumentul hotărâtor în acest sens l-a furnizat spunându-i că altfel nu puteam ajunge director al Teatrului Naţional din Cluj, urmând apoi o serie de amănunte denigratoare. Nu ştiu în ce măsură Vintilă Horia l-a crezut sau nu, destul însă că, fără să mă avertizeze, a încetat a-mi mai răspunde la scrisori. Că n-am avut nicio relaţie de colaborare cu Securitatea o dovedeşte certificatul pe care instituţia acreditată cu asemenea verificări mi l-a eliberat la cererea expresă a preşedintelui Uniunii Scriitorilor, solicitare făcută pentru toţi membrii Consiliului, după constituirea acestuia în urma instalării lui Nicolae Manolescu în funcţie. Cât despre prietenul clujean, nu vreau să spun mai multe. Sunt însă convins că ştie de ce relaţiile mele cu el s-au întrerupt aproape definitiv (în sensul că ne salutăm când ne întâlnim, dar atâta tot).
          Importante rămân pentru mine şi (nădăjduiesc) pentru istoria literară aceste frumoase şi emoţionante scrisori pe care am decis să le fac publice acum, când scriitorul Vintilă Horia, pe care îl preţuiesc şi îl iubesc (am scris despre cărţile sale, în mai multe rânduri), ar fi împlinit o sută de ani. Un secol din eternitatea prezenţei sale în literatura română.

[1]

Villalba, 6/II/90

Stimate Domnule Cubleşan,

          Mulţumesc pentru scrisoare şi aştept cu nerăbdare „Steaua“. Într-adevăr primesc în fiecare zi scrisori din ţară, lucru care-mi dovedeşte că România e liberă. Nu m-am trezit încă din visul de la 22 Decembrie.
          În ceea ce priveşte Un mormânt în cer, cartea nu va apărea înainte de un an, cred, pentru că nu e încă tradusă în întregime şi nici nu e uşor de tradus, aşa încât Mihai Cantuniari va avea îndelung de furcă cu ea. Oricum, după veştile pe care le primesc, cred că Dumnezeu s-a născut în exil1 va fi prima mea carte publicată la Bucureşti, urmată probabil de un volum de versuri, scrise pe aici, prin surghiun, pe româneşte, şi un Jurnal, din care, alăturat, vă trimit un fragment.2
          Mă onorează invitaţia Dv., cu atât mai mult cu cât, pe vremea Meşterului Manole3, mulţi ardeleni colaborau în paginile ei, printre care V. Beneş, Grigore Popa, Ion Şugariu şi alţii, ca de pildă Axente Sever Popovici, care locuieşte la Timişoara şi al cărui nume face parte din titlul Jurnalului meu. Nu ştiu cum şi nici când am să vă pot spune vreodată ce înseamnă dorul de ţară, cât am suferit în exil, atât de departe în spaţiu, din ce în ce mai departe în timp – şi, în schimb, câtă speranţă m-a locuit întotdeauna. Am în amintire locuri precise, în geografia exilului meu, cum era ieşirea din gara de la Buenos Aires, unde, de câte ori treceam, în fiecare zi, ridicam ochii la cer şi imploram liberarea României. Târziu, dar minunea s-a împlinit. Târziu, spun, pentru că, cred, nu mai am lacrimi ca să plâng, nici de durere, nici de bucurie. Aşa a fost să fie; uşor de zis. Însă DE CE? De ce. Doamne, de ce? De iertat, am iertat, însă cum voi putea uita?
          Nu ştiu când am să mă-ntorc, poate că în curând4, cel puţin pentru un prim contact, ca să-mi revăd „fundaţiile“, apoi Dumnezeu cu mila, ca de obicei. Deci, dacă voi trece prin Cluj, sau poate că la Bucureşti, voi avea bucuria să ne cunoaştem.
          Cu prietenie şi cu cele mai bune urări pentru STEAUA,
             V. Horia

Note
1. Într-adevăr, aceasta a fost prima sa carte apărută în România postdecembristă: Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil, roman, Premiul Goncourt, 1960, postfaţă de Daniel-Rops, studiu introductiv de Monica Nedelcu, note bibliografice de Ion Deaconescu, traducere din limba franceză de Al. Constanig şi revizuită de autor, Craiova: Editura Europa, 1990.
2. Fragmentul respectiv, intitulat Note pentru Axente Sever (Jurnal, 1989), a apărut în Steaua, anul XLI, nr. 4, aprilie 1990, p. 8-13, 15.
3. Meşterul Manole. revistă lunară de literatură, Bucureşti, ianuarie 1939 – aprilie 1942. Redactori: Virgil Carianopol, Ovidiu Caledoniu, Miron Suru. Între colaboratori: Pericle Martinescu, Simion Stolnicu, Coca Farago, Ion Şugariu, Axente Sever, Ion Frunzetti, Vlaicu Bârna, Mircea Streinul, Laurenţiu Fulga ş.a.
4. Din păcate, vizita lui Vintilă Horia în România nu a mai avut loc, scriitorul trecând la cele veşnice în iunie 1992.


[2]

Villalba, 9/IV/90

Dragă Domnule Cubleşan,

          Primesc astăzi scrisoarea Dv. din 24 martie (lung îi drumul Clujului!) şi mă bucur de veşti. Alăturat vă trimit trei fotografii, două din ele interesante din punctul de vedere al istoriei literare, pe care vă rog din tot sufletul să mi le trimiteţi înapoi, pentru că nu am alte exemplare. Cea din Luceafărul nu era deloc reuşită, în sensul că nu semăna deloc cu mine.1 De asemeni vă alătur acest scurt articol2, primit azi, şi apărut în ziarul Il Tempo de la Roma, foarte „giustiziere“, cum ar fi spus Croce. Am avut mult de furcă, de la 1960 încoace, cu o anumită presă, marxisto-cretinizantă, care şi acuma, dar cu forţe scăzute, s-a înverşunat împotriva mea, socotit drept reprezentant al unei esenţe spirituale de care nu mulţi scriitori mai ţin socoteala. Cu toate atacurile suferite (am fost acuzat de a fi fost legionar şi n-am fost niciodată, pentru că n-am făcut parte nicicând din nici un fel de partid politic, m-am păstrat pe o poziţie care câştigă din ce în ce mai mulţi aderenţi, după criza teribilă pe care o acuza stânga în general în toate părţile lumii, dar mai ales stânga marxistă, văduvită dintr-odată de orice fel de justificare atât filosofică, cât şi politică). Asist cu mare satisfacţie la întoarcerea lumii la ideile pe care le apăr, cu toate riscurile implicate în această atitudine, de mai bine de patru decenii. Exilul meu nu a fost deloc uşor. Aflu de curând (colac peste pupăză) că un decret recent împiedică pe românii din străinătate, care au luat între timp alte naţionalităţi, de a-şi recupera vechea naţionalitate. Deci intru într-un nou exil. Un destin e un destin.
          Cred că la lista Dv. de români care s-au realizat departe de ţară ar trebui să adăugaţi pe Ştefan Lupaşcu şi Alexandru Ciorănescu. Despre Lupaşcu aş scrie cu plăcere o prezentare şi v-aş trimite şi interviul pe care i l-am făcut în cartea mea Călătoria la centru, apărută şi ea în mai multe limbi, însă scrisă în spaniolă, în care apar întrevederi cu Arnold Toynbee, Werner Heisenberg, Fellini, Messiaen, Mathieu, Paladeo etc. A fost una din minţile cele mai cuprinzătoare ale secolului şi l-am cunoscut foarte aproape.
          De unde au avut material în legătură cu mine D-nii Ion Vlad şi Mircea Popa?3
          Prin poşta alăturată vă expediez un exemplar din ediţia românească apărută la Madrid a romanului Dumnezeu s-a născut în exil, care se pare că va apare şi la Bucureşti, precum şi unul din Introducción a la literatura del siglo XX, a cărei a doua ediţie a apărut de curând în Chile. Poate găsiţi un lector pentru ea, la Universitate, pentru că, din păcate, limba spaniolă nu e prea cunoscută la noi.
          Am primit Steaua, pe care n-am terminat-o încă de citit. Articolul lui Adrian Popescu4, care deschide acest prim număr 1990, mi se pare excelent. Sunt foarte mulţi scriitori care n-au putut ajunge la noi (cine cunoaşte pe Lupaşcu, cine pe Jünger sau pe adevăratul Heidegger sau pe Gabriel Marcel? Şi atâţia sud-americani pasionanţi...). Dar nici eu nu cunosc opera lui Sorin Mărculescu, Cezar Baltag etc., citaţi la sfârşit. A venit momentul completării în cunoaştere, când exilul va întregi ţara, şi invers. Dacă exilul unora se va termina într-o zi.
          Adaug câteva poezii, pentru nr. 4 sau altul, mai târziu. Cu prietenie,
               V. Horia

Note
1. În Luceafărul, nr. 4, 21 februarie 1990, p. 8-9, 15, Vintilă Horia a publicat eseul Pentru o cunoaştere literară a unor probleme ştiinţifice actuale, însoţit de o fotografie, la care se referă autorul. Aceeaşi fotografie a fost reprodusă şi în Steaua, anul XLI, nr. 4, aprilie 1990, p. 7.
2. Articolul din Il Tempo (anul XLVII, nr. 87, 30 martie 1990) este semnat de Fausto Gianfranceschi şi intitulat I Ceauşescu che comandovano anche in Italia, de fapt o notă mai amplă în care se referă la faptul că Premiul Goncourt nu i s-a înmânat lui Vintilă Horia, descoperindu-se în autor un militant al forţelor reacţionare, anticomuniste.
3. În Steaua (anul XLI, nr. 4, aprilie 1990, p. 7-8) a apărut articolul Portret regăsit, de Mircea Popa, în care se analizează activitatea literară a lui Vintilă Horia, înainte de a pleca în exil, iar Ion Vlad publică în Tribuna (nr. 23, 7 iunie 1990, p. 5) articolul Pagini regăsite.
4. Adrian Popescu, în editorialul Prestigiul modelului european (Steaua, anul XLI, nr. 1, ianuarie 1990, p. 1), vorbeşte despre scindarea culturii române sub dictatura comunistă şi despre ocultarea sistematică, la noi, în acelaşi regim, a unor creatori din cultura europeană.


[3]

Villalba, 11/IV/90

Stimate Domnule Cubleşan,

          În timp ce fotocopiam, într-o librărie din sat, poeziile pentru Steaua, mi-am dat seama că în poemul „Umana diferenţă“ se strecurase o greşeală. Am corectat-o în original, însă, mânat de grabă, am uitat s-o corectez în fotocopie: în versul 12, în loc de „îi lungeşte“, trebuie pus
Îi lungesc în noapte căderea din viu.

          Citesc În Precursorii1 de Octavian Goga două bucăţi de proză extraordinare: „Un monument lui Eminescu“ şi „A murit Caragiale“. Uitasem de proza lui Octavian Goga. Merită să fie recomentată şi recomandată cetitorilor tineri.
          În Steaua din ianuarie citesc un articol remarcabil despre Eminescu: „Genul proxim şi diferenţa retorică“ de Monica Spiridon.2 Cine este autoarea? Sunt din ce în ce mai mult convins că intelectualii de la noi sunt superiori tuturor intelectualilor europeni. A crescut ceva în ei care, la ceilalţi, s-a oprit pe loc, din cauza influenţei pe care a avut-o marxismul în Occident, secătuitoare, şi pe care nu a avut-o la noi, tocmai din cauza prigoanei. Aveţi cumva adresa lui Vlaicu Bârna3, de care nu mai ştiu nimic de prin 1941? V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi trimite-o. Îl cunoaşteţi cumva pe Axente Sever Popovici?4
          Cu prietenie,
   V. Horia

Note
1. Octavian Goga, Precursorii, ediţie şi studiu introductiv de Ion Dodu Bălan, Bucureşti: Editura Minerva, 1989.
2. Monica Spiridon, Genul proxim şi diferenţa retorică, Steaua (anul XLI, nr. 1, ianuarie 1990, p. 32-35).
3. Vlaicu Bârna, poet, prieten apropiat al scriitorului de pe vremea când amândoi colaborau la revista Meşterul Manole şi, cu siguranţă, şi la alte publicaţii.
4. Axente Sever Popovici, prieten al lui Vintilă Horia, din aceeaşi perioadă a colaborării la revista Meşterul Manole.


[4]

Villalba, 26/V/90

Dragă Domnule Cubleşan,

          Am primit scrisoarea din 3/V, cât şi cărţile, pentru care vă mulţumesc din toată inima. În volumul Martei Petreu dau peste o scrisoare, la care nu pot răspunde, neavându-i adresa. Vă rog să-i spuneţi să mi-o expedieze cât mai curând. Încă o dată, mulţumesc atât pentru cărţi, pe care le voi ceti cu nesaţ în vara ce vine, cât şi pentru dedicaţii. Am primit şi două numere din Steaua, pe care abia am avut o clipă de răgaz să le răsfoiesc. Nu fac decât să ţin conferinţe prin toată Spania, din ianuarie încoace, şi n-am terminat încă. Atât marţi 22, cât şi duminică 27, iar apoi la 31 mai, voi avea încă de glăsuit. Alaltăieri, de pildă, am fost la Siguenza, un oraş medieval, la aproape 200 de km de mine, unde am vorbit unui public de tineri – erau vreo cinci sute în sală – despre ce se întâmplă la noi şi în Est. Deşi sala era aproape plină de tot felul de lume, de toate vârstele, dominau tinerii, între 16 şi 19 ani, deci m-am adresat numai lor. A fost un delir la sfârşit. Îmi dau seama – acelaşi lucru s-a întâmplat acum două săptămâni la Bilbao – că tineretul a devenit dornic să afle adevărul despre comunism. După atâţia ani de dominaţie stângistă, mai ales aici în Spania, această constatare este, pentru mine, exaltantă. S-a terminat nu numai cu Rusia sovietică şi cu tot amarul pe care l-a reprezentat, dar şi cu o mentalitate, contra căreia am luptat de la 17 ani încoace. E ca un fel de răsplată pentru care mulţumesc Domnului.
          Aflu multe lucruri interesante din scrisoarea Dv. şi mai ales, aşa cum aflu din alte scrisori, cât a fost de grea viaţa la noi în aceşti ani de groază. Mi se spune, astfel, că numele meu se afla pe o listă neagră şi că nu puteam fi nici măcar citat.1 Felul în care regimul a intervenit când cu Premiul Goncourt mi s-a părut, încă de atunci, grăitor.2 Bine că s-a terminat, măcar că numai în parte. Am să încerc să reiau contactul cu Vlaicu Bârna.
Aştept poza de grup.3
          Cu prietenie,
                    V. Horia

Note
1. În timpul dictaturii comuniste se emiteau tot felul de „ordine interioare“, cuprinzând liste ale scriitorilor scoşi din biblioteci şi din circuitul public. Între cei căzuţi în dizgraţia regimului se afla şi Vintilă Horia.
2. În 1960, Academia Goncourt îi acorda scriitorului Premiul Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Autorităţile româneşti au intervenit pe lângă cele franceze pentru a nu i se înmâna scriitorului acest premiu. Iată ce notase Vintilă Horia în propriul jurnal, în legătură cu incidentul respectiv: „Guvernul de la Bucureşti, după ce eu refuzasem să merg la Ambasadă, să mă fotografiez cu trimişii lui în Franţa, a dezlănţuit o campanie contra mea, condusă de Mihai Ralea, trimis special la Paris în acest scop. Aşa a început scandalul Goncourt“ (cf. Vintilă Horia, Note pentru Axente Sever, jurnal, 1989, Steaua, anul XLI, nr. 4, aprilie 1990, p. 11).
3. Scriitorul se referă la o fotografie de grup, făcută în 1980, în care figurează D. R. Popescu, Al. Căprariu, V. Felea, Ion Cocora, Marin Sorescu, D. Chirilă, N. Prelipceanu şi Constantin Cubleşan. Era după un spectacol la Cluj cu o piesă (Casa evantai) a lui Marin Sorescu, reprezentată de Teatrul de Stat din Oradea.


[5]

Villalba, 12/X/90

Dragă Domnule Cubleşan,

          Într-adevăr, poşta e leneşă, atât cea românească, dar şi cea spaniolă. Scrisoarea Dv. din 24/IX mi-a ajuns abia ieri, deci a făcut mai bine de două săptămâni. Cred că diligenţa făcea mai puţin. Ce păcat că n-am trăit cu un secol înainte sau cu unul după! În fine, există şi unele consolări, cum ar fi corespondenţa mea cu cei de acasă, printre care vă număr.
          Alăturat vă trimit câteva pagini de Jurnal pentru numărul din decembrie al „Stelei“ şi vă mulţumesc pentru atenţie, aşa cum mulţumesc dinainte D-lui Corin Braga pentru critica dedicată Introducerii la literatură. Aproape că uitasem că împlinesc în curând şaptezeci şi cinci de ani. Îmi aduc aminte, eram la Paris, prin 1962 sau ’63, când Eliade mi-a cerut un text pentru revista Antaios, care închina un număr lui Ernst Jünger, sărbătorit pentru împlinirea aceloraşi ani pe care eu îi împlinesc acum (împlinea, de fapt, numai 70). Am trimis un poem în franceză, care a fost publicat aşa şi care deschidea paginile acelui splendid număr omagial. Vă trimit alăturat şi acest text, ca pe un document. Mi se părea, pe atunci, că anii lui Jünger erau teribil de mulţi... Anul acesta a împlinit nouăzeci şi cinci.
          Între timp a apărut la Craiova Dumnezeu s-a născut în exil. Aţi primit cartea? Trebuia să apară şi un volum de versuri, însă nu mi-a sosit încă.
          Nu am venit în ţară. Aceste amânări permanente sunt sfâşietoare pentru mine. Însă nu din vina mea îmi tot amân călătoria. Cred că mă înţelegeţi. Bineînţeles că am să merg la Cluj, aşa cum am să mă duc şi la Chişinău, de unde primesc scrisori cutremurătoare de la români, pline de simpatie. N-aş vrea, însă, aşa cum scriam şi altui prieten zilele trecute, să mă întorc în propria mea ţară ca un simplu turist. Vreau să pun umărul şi nu ştiu cum. Aşa cum îmi scria Jünger acum vreo două luni, literatura nu e de-ajuns în astfel de situaţii. Nu ştiu cum am să împac vreodată capra mea iluzionistă cu varza realistă (aproape că socialistă) a versiunii politice de la noi. Dumnezeu e mare şi va hotărî pentru mine, aşa cum hotăreşte pentru toţi. Văd mereu români care vin din ţară. Întâlnirea cu ei este o încântare. Ce e mai bun în sufletul nostru nu a fost întinat de comunism. Intelectualii (parte din ei, mă refer la cei care nu s-au schimbat) şi ţăranii (tot o parte, însă cea care s-a păstrat în esenţă) ne vor fi salvarea. Îmi îngădui să cred că nu „minerii“.
          Cu prietenie,
                 V. Horia

(P.S.) Când schimbaţi ortografia cu î şi fără apostrof? Această rămăşiţă comunistă continuă să ne otrăvească scrisul şi sufletele.
 

Constantin Cubleşan

Întâlnire cu Vintilă Horia

» anul XXVI, 2015, nr. 10 (305)