Conversaţii cu… Ştefan Agopian

 

Marta Petreu: Dragă Agopian, din cărţile tale iese la suprafaţă, printre primele impresii, erudiţia ta, de bulimic. Lecturile tale literare şi filosofice sînt nu numai extinse, ci şi pe alese, preferi cărţile rare... personajele tale vorbesc adesea în citate, au cultura epocii în care le-ai plasat. Iar ironia auctorială, discretă şi în culise, e permanent prezentă. Mai citeşti şi-acuma filosofie clasică sau ai trecut la alt gen de cărţi?

Ştefan Agopian: Acum nu mai citesc filosofie, am făcut chestia asta ruşinoasă până pe la treizeci de ani, după care m-am oprit. De vină a fost tot o carte, Teoria literaturii, semnată de doi autori foarte deştepţi: Wellek şi Warren. Ăştia explică pentru toţi proştii că literatura n-are de-a face cu filosofia. Iată un scurt citat, dar lămuritor: „Dacă vom analiza poeme vestite, admirate pentru filosofia lor, nu vom descoperi adesea decât simple locuri comune pe tema că omul este muritor sau că nimeni nu ştie ce soartă îl aşteaptă“. Cu toate că tot ei o spun: „Pregătirea teoretică poate mări puterea de pătrundere şi raza de înţelegere a scriitorului“. Dar ce-i prea mult strică: „la Dostoievski simţim adesea discrepanţa dintre reuşita artistică şi povara gândirii“, observă autorii. Nici Dante sau Thomas Mann nu scapă de asemenea observaţii. Aşa că am citit filosofie cât să nu fiu un ageamiu în materie şi să ştiu de unde să iau un citat atunci când vreun personaj avea nevoie de el. Sincer vorbind, nu literatura m-a împins spre filosofie, ci înclinaţia mea spre ştiinţele exacte, matematică, fizică, chimie. Mulţi m-au întrebat cum se face că de la ştiinţă am trecut la literatură. Răspunsul e destul de simplu: marea mea dragoste a fost chimia. În timp ce matematica şi fizica se ocupă de cantităţi, chimia e preocupată de calităţi. Dacă aduni două numere, adică două cantităţi, obţii tot o cantitate. D-aia nu poţi să aduni mere cu pere. În chimie acest lucru e posibil: dacă „aduni“ o bază cu un acid, două calităţi total diferite, precum merele şi perele, obţii o nouă calitate numită sare. Literatura, în primul rând poezia, funcţionează la fel. Alăturarea unor cuvinte diferite nu duce la suma lor, ci la o nouă calitate, care nu e cuprinsă în cuvintele folosite. Din cauza asta, alchimia, strămoaşa chimiei, a fost considerată o artă, şi nu o ştiinţă. Chimia a devenit ştiinţă numai după descoperirea structurii atomului şi a legilor mecanicii cuantice. Toate astea sunt nişte banalităţi, dar, în general, scriitorii, care de obicei au pregătire filologică, nu prea le pricep. Şi ca să închei, pot spune, cu ceva mândrie, că Dina Georgescu, soţia lui Paul Georgescu, o femeie extraordinară, mi se adresa, nu fără oarecare dreptate, cu „domnul Alchimist“.
          Dar să mă întorc la întrebarea ta: în toamna lui 2012 am renunţat la slujba de ziarist, pe care o făceam din 1990. Făcusem o pneumonie şi o lună am zăcut fără ca doctorii să reuşească să îi dea în cap bolii. Într-o zi, brusc, m-am făcut bine. Luna aia nu scrisesem nimic şi mi-am dat seama că e foarte plăcut să nu ai nicio obligaţie, aşa că am hotărât să mă transform într-un pensionar banal. Citesc cărţi poliţiste, dezleg cuvinte încrucişate, ascult muzică simfonică, colecţionez cărţile de debut ale scriitorilor români, trăncănesc la telefon, casc ochii la televizor, beau, în fine, chestii d-astea care omoară timpul în mod plăcut. Sigur, exagerez un pic în rău, dar modelul după care mă ghidez e al lui Caragiale la Berlin, fără moştenirea Momuloaiei, fără Berlin şi, desigur, fără Cella...

M. P.: Eşti un produs cultural şi al cartierului tău de Bucureşti, o mică lume colorată, vie, plină de savori şi mirosuri, după cum o descrii în Scriitor în comunism. În timp ce-ţi citeam cartea asta, mă gîndeam că mi-ar plăcea... să beau şi să mănînc cu tine. Deci, eu sînt la Cluj, tu la Bucureşti, invită-mă te rog, vă rog pe Cristina şi pe tine, la masă la voi. (Promit să mă port la masă mai bine decît personajele tale...)

Ş. A.: Eşti oricând bine-venită, ştii asta. E totuşi o problemă: noi, regăţenii, mâncăm adesea organe, creier, ficat, rinichi, fudulii... Şi ardelenii strâmbă din nas la chestiile astea. Sigur, pot să-ţi fac un şniţel vienez şi terminăm discuţia. Cu toate că eu aş prefera rinichi prăjiţi în unt cu sos de vin. Dar, hai, să rămânem la şniţel: îl fac mai bine decât cel pe care l-am mâncat într-un celebru restaurant din Viena.

M. P.: Precizare: în cărţile tale se mănîncă mult şi bine, gustos... am talentul ăsta, de-a ţine minte ce mănîncă personajele din cărţi. Personajele tale mănîncă bine, au o poftă de a înghiţi ca şi cum numai asta le-ar da certitudinea că există, aşa că multe sînt îngreţoşătoare cînd se hrănesc. Pardon, nu se hrănesc, mănîncă şi ele de plictiseală, de lăcomie, de...

Ş. A.: O cercetătoare de la Institutul de Lingvistică al Academiei, Liliana Hainărescu, susţine în teza ei de doctorat, publicată în 2006, că în cărţile mele (în special în Tobit şi Sara) „funcţiile fireşti ale organismului sunt sacralizate... Personajele capătă o dimensiune eroică, legendară, nu prin acţiunile lor în sfera socială sau politică, ci prin însuşi exerciţiul firesc al satisfacerii fiziologice. Această minimalizare a valorilor tradiţionale, în contrast cu importanţa acordată acţiunilor considerate triviale, consemnează o răsturnare ideologică“. Vezi ce simplu e?

M. P.: Şi fac dragoste tot aşa, în afara dragostei: sînt cam neumane în actul iubirii, căci lipsite de sentiment. Numai Orjen, fetiţa din Fric, îmi vine acuma în minte ca îndrăgostită şi dorind să fie iubită pentru că iubeşte...

Ş. A.: Răspunsul ar putea fi tot cel de mai sus... Cu adaosul că în Fric e vorba de o renaştere cu ajutorul erosului.

M. P.: Şi Sara din Sara, dar cu ea lucrurile sînt mai complicate, ea parcurge un scenariu prestabilit, un drum al destinului... Frumos roman, în misterul lui strict mundan. Aici se vede limpede că lumea ta nu are transcendent, că Dumnezeu, nu că a murit, ci nu a existat niciodată. Paradoxal efect, la un roman scris pe un scenariu biblic...

Ş. A.: Nu uita, te rog, că scenariul se bazează pe Cartea lui Tobit, un text apocrif, pe care Biserica nu-l recunoaşte. Faptul că am folosit o scriere apocrifă m-a ajutat mult în faţa cenzurii comuniste. Sara a apărut la Editura Eminescu. Redactor de carte a fost o tipă, vag poetă, Virginia Carianopol. Lucrase ani de zile la Ministerul Culturii şi Educaţiei Socialiste, probabil ca cenzor, cu toate că funcţia asta nu mai exista, fusese un funcţionar în minister şi o mutaseră la editură din cauză că divorţase, o retrogradare deci. Era speriată rău şi romanul meu o umplea de alte spaime, că nu ştia de unde să-l apuce. I-am propus să fac eu referatul cărţii şi a fost fericită. Referatul l-a făcut Mircea Ciobanu la cererea mea, el a tras tare că am folosit un text apocrif, ştia el ce ştia. Şi uite aşa, toată lumea a fost fericită şi cartea a făcut un pas hotărâtor spre publicare.

M. P.: Corpuri, multe dizgraţioase, secreţii, organe, boală, un univers ca un spital cu pacienţi ce ştiu că nu se vor face bine, şi deasupra lor brocartul în fir metalic de aur şi argint al scriiturii. Şi Manualul întîmplărilor, de o frumuseţe şi mai ales de o însingurare sfîşietoare. Ţi-e urît, Agopiene?

Ş. A.: Am trăit timp de patruzeci şi doi de ani într-o lume urâtă, o lume inventată de o minte nebună şi pusă în practică de nişte analfabeţi, cum dracu’ să nu-mi fie urât?

M. P.: Cum ar fi dacă timpul ar fi reversibil şi am putea umbla prin el ca prin Bucureşti, pe toate străzile în toate direcţiile, înainte, înapoi, pe loc... Cam aşa se-ntîmplă în primul tău roman edit, în Ziua mîniei, şi, citindu-ţi prozele din romanul-neroman Însemnări din Sodoma, mi-am dat seama că timpul, adică direcţia lui de curgere, te-a preocupat de la bun început. Pe Lucia ta o absoarbe şi-o duce la moarte viitorul, pe care-l vede şi-ar vrea să-l schimbe. Vorbeşte-mi te rog despre obsesia ta pentru timp...

Ş. A.: Cunoşti procedeul numit flash back, folosit mai mult în film, dar l-a adoptat şi proza. Când scriam la primul meu roman publicat, Ziua mâniei, mi-am dat seama că aş putea folosi flash back-ul cu sensul răsturnat: în loc să mă întorc în timp am început să fac mici salturi în viitor, un fel de flash future, că alt nume nu-i găsesc. Astfel încălcam prima şi cea mai importantă regulă a prozei realiste: verosimilitatea. Habar n-am dacă invenţia îmi aparţine, dar până acum n-am mai întâlnit-o în proză, poate în film..., dar nici acolo nu sunt sigur că a fost folosită. De fapt, n-are nicio importanţă dacă sunt sau nu inventatorul acestei tehnici, dar datorită ei mi-am dat seama că pot să mă joc cu timpul din cărţile mele după cum am chef. Din cauza asta, dar nu numai, cărţile mele degajă o anumită stranietate, care pentru criticii mai proşti a rămas inexplicabilă. Nu e vina mea.

M. P.: Nici una dintre dramatizările tale n-a ispitit vreun regizor? Cum ar fi să te vezi jucat?

Ş. A.: Ucenicia în ale scrisului mi-am început-o cu poezie şi cu teatru. La poezie am renunţat când mi-am dat seama că talentul meu de poet e mediocru. Am făcut-o de bunăvoie şi nesilit de nimeni. La teatru am fost silit să renunţ. E un fel de a spune. Teatrul pe care-l scriam eu nu s-ar fi jucat niciodată în România socialistă. Şi atunci de ce să mai scriu teatru? Am renunţat şi gata. Iar după ’89 altele au fost preocupările mele şi bănuiesc că şi cele ale regizorilor au fost altele, decât să pună în scenă piesele mele. Aşa că mi-am luat gândul de la ele.

M. P.: Anul ăsta ţi-a apărut în Franţa, la o bună editură, în traducerea lui Laure Hinckel, Sara, şi ai avut bune cronici. Te preocupă traducerea cărţilor tale şi publicarea lor „afară“ sau...

Ş. A.: Da, au fost câteve cronici bune şi cu asta cariera mea în Franţa s-a cam încheiat. Mai corect era să răspund: cariera romanului meu în Franţa s-a încheiat. Francezii, Occidentul, în general, au alte probleme, mult mai presante decât aceea de a citi un roman scris de Agopian. Scriitorii români ar putea deveni mult mai interesanţi pentru Occident dacă, de exemplu, ne-ar ataca ruşii şi ne-ar anexa Delta, pe motiv că acolo trăiesc lipoveni. Atunci e aproape sigur că Mircea Cărtărescu ar lua Premiul Nobel. Dar e un preţ mult prea mare pentru un Premiu, chiar Nobel fiind el.

Interviu realizat de Marta Petreu

Interviu de Marta Petreu

Conversaţii cu… Ştefan Agopian

» anul XXVI, 2015, nr. 10 (305)