Drumul lui Rebreanu


În timpul cercetărilor ei în legătură cu politicile cinematografice din perioada fascistă, cercetătoarea Marie-France Courriol a descoperit textul pe care-l publicăm în arhivele personale ale scriitorului, ziaristului şi scenaristului italian Gian Gaspare Napolitano (1907-1966), aflate la Biblioteca Statală „Antonio Baldini“ din Roma.


          Liviu Rebreanu e un om înalt, solid, cu ochii albaştri, părul alb şi lucios despărţit de o cărare, faţa netedă şi roşie. Mi-l imaginez foarte uşor cu căciula ţăranului român în cap. Rebreanu a devenit un personaj dintre cei care nu au nici măcar cinci minute de pierdut: academician, ziarist şi chiar director de cotidian, conduce Direcţia teatrelor pe lângă Subsecretariatul de Stat la Propagandă şi este directorul Teatrului Naţional din Bucureşti. Dar au rămas neschimbaţi acei ochi albaştri, puri, zâmbitori. Sunt ochii unui om născut pe malul Bistriţei acum cincizeci şi patru de ani, care a scris Ion, Pădurea spânzuraţilor, Ciuleandra şi Adam şi Eva. Un om care şi-a croit drumul, serveşte ţara lui, face şi politică, e un organizator.
          Dar ochii, verzi-albaştri, sunt neschimbaţi şi privesc totul cu atenţia mereu uimită a scriitorului.
          Cu scriitorul Rebreanu am vorbit, aşadar, pe fugă, într-unul dintre saloanele hotelului Excelsior. Era proaspăt bărbierit, îmbrăcat elegant într-o haină neagră şi pantaloni cu dungi, gata să înceapă ziua lui oficială. Şi tot pe scriitor l-am întrebat… Ce întrebări i se pun unui scriitor? Evident şi mai întâi: Mai scrieţi? Rebreanu scrie în continuare, deşi nu fără mari dificultăţi: viaţa publică l-a scos din singurătate, singurătatea atât de necesară scrisului. Rebreanu a mai fost în Italia, în 1926, a fost primit de şeful guvernului, de unde au ieşit nişte pagini dintr-o carte, Metropole, dedicată aproape în întregime Italiei. Rebreanu schiţase atunci un portret al Ducelui care ar fi cu siguranţă interesant de recitit după atâţia ani.
          Rebreanu e un scriitor cu o vocaţie autentică şi cu o inspiraţie cu atât mai profundă cu cât e mai apropiată de pământul românesc. Ceea ce îi dă celuilalt Rebreanu, ziaristului şi omului politic, cea mai adevărata justificare. Vrem să spunem că interesul scriitorului pentru pământul natal trebuia mai devreme sau mai târziu să se îndrepte spre România sub aspectul ei naţional. Pe un fond solid de sănătate, de exuberanţă şi de forţă. De aceea suntem bucuroşi că i-am cunoscut pe amândoi: scriitorul şi ziaristul.
          „Sunt cel mai în vârstă, de aceea mă vedeţi aici în calitate de şef al misiunii“, a spus la sfârşit Rebreanu în momentul despărţirii. Rebreanu are, evident, şi alte merite în afara faptului de a fi cel mai vârstnic, după cum au subliniat câţiva dintre colegii lui.
          Îi salutăm aici pe toţi, prietenii şi camarazii noştri români, cu mare drag, mulţumindu-le de a fi venit la noi. E lucru ştiu, sunt vremuri de război, dar localul e frumos şi suntem convinşi că vă va plăcea. În rest, o să vă mulţumiţi cu ce vă putem oferi mai bun, cum se zice. (Am zis, şi cu asta ne şi oprim.)

După Gian Gaspare Napolitano
Document pus la dispoziţie de
Marie-France Courriol
Din ziarul Il popolo di Roma,
23 octombrie 1942

Traducere din italiană de
Jean-Louis Courriol
 

***

Drumul lui Rebreanu

» anul XXVI, 2015, nr. 10 (305)