O istorie a universităţii noastre

Lukács József

          În urmă cu doi ani, în discursul rostit la ceremonia inaugurală a noului an universitar, domnul academician Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai“, mărturisea: „Aş fi vrut să vă pot anunţa cu mândrie că deschidem [...] prin graţia divină sau îndurarea Domnului, cel de-al 433-lea an universitar. Dar nu pot să vă spun decât că, în urmă cu 432 de ani, nu departe de acest loc, se inaugura prima universitate a Clujului, a Transilvaniei şi a întregului Sud-Est european [...] Trebuie să procedez aşa fiindcă, datorită vitregiei vremurilor şi răutăţii oamenilor, nu au fost până acum 432 de ani academici încheiaţi şi continui, ci presăraţi cu sincope, cu întreruperi, cum se întâmplă prin aceste părţi…“
          Frazele citate mai sus sugerează istoria complexă şi complicată, alcătuită – din păcate – din prea multe etape, transformări şi noi începuturi ale învăţământului superior clujean. În înţelegerea acestei lungi şi încâlcite istorii, volumul impozant Istoria Universităţii „Babeş-Bolyai“, apărut în anul 2012, ne oferă un ajutor real.
          De prea multe ori am ocazia să constat că nu doar clujeni de rând, dar nici unii absolvenţi de Istorie nu cunosc cu exactitate traiectoria istorică a marii universităţi a Clujului şi a Transilvaniei, „instituţia cu cea mai lungă tradiţie din România, cu alte cuvinte, cea mai veche, acum cea mai mare şi mai complexă şi, din multe motive şi puncte de vedere, cea mai prestigioasă“ (l-am citat din nou pe rectorul Ioan-Aurel Pop), universitate care cuprinde 21 de facultăţi, trei linii de studiu (română, maghiară şi germană), cu patru facultăţi de teologie – fapt unic în Europa –, ortodoxă, romano-catolică, greco-catolică şi reformată.
          Marile sinteze istorice apar la noi, de regulă, în momente aniversare. Aflăm din cuvântul introductiv al profesorului Ovidiu Ghitta, coordonatorul echipei de istorici care au scris această carte, că volumul trebuia să apară în 2009, când era sărbătorită cea de-a 90-a aniversare a Universităţii româneşti de la Cluj. Momentul a fost „ratat“, dar întârzierea a permis autorilor să realizeze studii temeinic documentate şi bine scrise, să le redacteze într-o concepţie unitară şi, foarte important şi bine-venit, să le ilustreze cu o bogată colecţie de reproduceri de documente şi fotografii.
          Volumul conţine „istoria lungă“ a Universităţii. Adică vom găsi în paginile sale nu doar istoria Universităţii „Babeş-Bolyai“, instituţie creată în 1959, ci şi istoria tuturor şcolilor, colegiilor, gimnaziilor, liceelor, academiilor, institutelor, societăţilor ştiinţifice şi universităţilor‚ care au dăinuit pe rând sau concomitent în ultimii 435 de ani, şi care reprezintă câte o etapă din trecutul învăţământului superior din Cluj. Consider că este o atitudine corectă şi normală faptul că marea Universitate a oraşului-comoară, care se declară multiculturală şi multiconfesională, îşi asumă toate etapele din trecut, nu doar pe cele din ultimul secol, ci pe acelea când limba de predare a fost latina sau maghiara, respectiv acele şcoli din ultimele patru secole care au luat fiinţă şi care existau drept instituţii ale diferitelor confesiuni creştine din oraş.
          Echipa de istorici clujeni, formată din Ioan-Aurel Pop, Doru Radosav, Ionuţ Virgil Costea, Judit Pál, István Csucsuja, Cornel Sigmirean, Marcela Sălăgean, Emilia Cismaş, Szilárd Tóth, Attila Gábor Hunyadi, Mihai Teodor Nicoară, Tamás Lönhárt, Vasile Vese, Ana-Maria Stan, coordonată de decanul Facultăţii de Istorie şi Filosofie, profesorul Ovidiu Ghitta, a scris cele 11 capitole ale volumului, fiecare reprezentând câte o etapă a trecutului universităţii.
          În discursul din 2013, rectorul Ioan-Aurel Pop s-a exprimat cu tact când spunea că „vitregia vremurilor şi răutatea oamenilor“ au fost cauzele multelor întreruperi şi sincope ale învăţământului superior clujean. Prima universitate din Cluj, Colegiul Major Iezuit, a fost întemeiată în 1581 ca o instituţie catolică ce trebuia să stea la temelia procesului de recatolicizare a Transilvaniei. Dar Colegiul Iezuit a fost „plantat“ într-un oraş majoritar protestant, unde era perceput de orăşeni ca o ameninţare fizică la adresa lor. Nu trebuie să ne mirăm că şcoala iezuită a fost alungată de clujeni când s-a ivit prima conjunctură politico-militară favorabilă. În secolul al XVII-lea, şcoala catolică a continuat să existe, dar exilată într-un sat din apropierea Clujului, în oraşul propriu-zis continuând să existe două şcoli protestante, Colegiul Unitarian şi Colegiul Reformat, ambele asigurând un învăţământ de nivel mediu, dar care pregăteau jurişti şi teologi capabili să ocupe funcţii în ierarhia laică şi bisericească a Transilvaniei. Unii dintre absolvenţii şcolilor medii din Transilvania şi-au continuat studiile în universităţi prestigioase din centrul şi vestul Europei. În secolul al XVIII-lea, în cadrul eforturilor de recatolicizare a Transilvaniei din partea administraţiei imperiale, şcoala catolică iezuită a fost sprijinită de autorităţi cu intenţia să fie transformată în universitate. Şcolile protestante au continuat să existe, în ciuda multor persecuţii din partea oficialilor imperiali. Din păcate, nici Colegiul Iezuit (mai apoi Piarist) nu a primit titlul de universitate, cu toate că, pe lângă învăţământul gimnazial, asigura şi învăţarea unor discipline universitare. Apoi, în 1787, împăratul Iosif al II-lea a decis că sunt de ajuns şase universităţi pentru imperiul său (cele de la Viena, Praga, Freiburg, Louvain, Liov şi Buda) şi a retrogradat toate celelelte instituţii de învăţământ superior din imperiu, printre ele şi Academia de la Cluj, la rangul de Liceu Regesc. În secolul al XIX-lea, la Cluj, alături de cele trei şcoli confesionale – unitariană, catolică şi reformată, care ofereau în continuare în programele lor şi unele discipline universitare –, a existat un Institut Medico-Chirurgical care pregătea medici pentru Transilvania. În 1863 a fost creată Academia de Drept, ca instituţie de sine stătătoare. În 1872 a fost înfiinţată la Cluj a doua universitate din cadrul Ungariei Mari, instituţie care din 1881 purta numele împăratului Francisc Iosif şi care avea drept limbă de predare exclusivă limba maghiară, existând o Catedră de limbă şi literatură română. În 1918, Universitatea maghiară „Francisc Iosif“ a plecat în exil, în prima fază la Budapesta, stabilindu-se apoi definitiv la Seghedin. La Cluj, în infrastructura Universităţii „Francisc Iosif“ a fost înfiinţată Universitatea românească, care din 1927 a purtat numele regelui Ferdinand. Era o universitate cu unică limbă de predare româna, existând o Catedră de limbă şi literatură maghiară. În 1940, Universitatea românească s-a refugiat la Sibiu, respectiv la Timişoara, iar în infrastructură a revenit de la Seghedin Universitatea „Francisc Iosif“. În 1945, Universitatea „Francisc Iosif“ a rămas pe loc, iar în oraş a revenit din exil Universitatea românească „Ferdinand“. Din acel an, Clujul a avut două universităţi. În cadrul aşa-numitei „democratizări“ de după al Doilea Război Mondial, ambele universităţi şi-au schimbat numele, universitatea românească luând numele biologului Victor Babeş, iar universitatea maghiară numele Bolyai, după cei doi matematicieni ardeleni, tată şi fiu. Universităţile au existat în paralel până în 1959, când au fost unificate sub denumirea de Universitatea „Babeş-Bolyai“. Între timp, în 1948 facultăţile de medicină ale ambelor universităţi au fost separate, fiind transformate în universităţi de medicină de sine stătătoare. Astfel au luat fiinţă Universitatea de Medicină „Iuliu Haţieganu“ de la Cluj şi Institutul (azi Universitatea) de Medicină şi Farmacie de la Târgu-Mureş.
          Volumul Istoria Universităţii „Babeş-Bolyai“, apărut la Editura Mega din Cluj, este un real succes atât din punct de vedere al cercetării istoriografice, al sintetizării şi interpretării datelor referitoare la situaţia învăţământului din Cluj, cât şi din punct de vedere al concepţiei grafice şi al realizării tipografice.

Lukács József

O istorie a universităţii noastre (Ovidiu Ghitta (coord.), Istoria Universităţii „Babeş-Bolyai“, Cluj: Editura Mega, 2012)

» anul XXVI, 2015, nr. 10 (305)