Poeme

    de Cassian Maria Spiridon


* * *
cît ar fi de încăpătoare ziua
scurtă se arată cînd nu eşti cu mine

ştii c-un zîmbet să prevesteşti
alergînd deschizi uşa
şi-n ochii tăi străluceşte
 alungarea morţii
pe care paşii tăi o dezmint

cu speranţa vie a tunetului
că cineva/ în clipirea genei tale/
   gîndeşte
ne pregăteşti pentru refuzul veşniciei

în oceanul de lacrimi al Iordanului
 am intrat împreună
 pentru noul botez
sub aripile largi
  plutind peste ape
ne-am regăsit/ suflet cu suflet
ca într-o rugăciune


Geografie

e un pămînt dominat de munţi
şi străjuit de mare
aglomerări cereşti
 căţărate pe stînci
  spate în spate
ne călătorim pe căile înguste
economicoase/ ale timpului
avem sufletele arse şi pielea înroşită

o populaţie amestecată
 cu o identitate iluzorie
casele
 insule pe creste
aruncate de valurile de piatră
peste chiparoşi şi vegetaţii pitice

străbatem ţări mici
  tot mai mici
 cu ambiţii mari
  tot mai mari
belicoase în neputinţa lor

totul e numai plîns
 un triunghi al suspinelor
din el se înalţă duhul
ca un tsunami  de stînci


* * *

odaliscă-n legănare e trupul tău în balansoar
doar o privire
 ce aşteaptă sărutul ca-n Chagall
şi greierii cu cîntul lor
cuprind grădina întreagă
se aude un lătrat ca o mirare
îşi ascultă vocea

înserarea acoperă ograda
ne cuprinde maternă/ înţelegătoare
suntem împreună
 Evă şi Adam
ce-au refuzat
 să guste mărul


* * *

mă uit şi mă mir
 am degete cinci
  la picioare
cum Doamne se-ntîmplă
 să rămînem cu cinci degete
 cinci unghii
  numeroase falange

sunt admiratoare ale pămîntului
azi
 şi în tot lungul vieţii
cu tălpi fără platfus
  şi nici alte defecte
cercetate cînd te cheamă la oaste

ay! va sosi
 vom cunoaşte pe cine iubim
  dimineaţa
şi pe cin’ să urîm
la amiază
o! voi căpitani şi bieţi generali
cercetaţi dimineţile pline de sîmbete
 şi de lacrimi  încărcatele nopţi
 ce ne bîntuie
 neîndurătoare


* * *

scurtă îmi va fi ziua
şi fără capăt noaptea
oricît de orbitoare ar fi lumina

o muzică asurzitoare însoţeşte întunericul
supliciu prin care se deschide
  poarta izbăvirii
auzi trecutul cum se repetă în sincope
cum îşi ridică bombat
un piept scobit de îndoială

totul se întîmplă ca pentru ultima oară
la umbra marilor cireşi
în vîrf de deal şi îndreptăţite inimi

vezi ca prin lunetă viaţa
poartă pe genunchi şi glezne tari
    duhul

dar ce folos
 cînd iarba cu puteri nucleare
se strecoară/ străpunge betonul
 în drumul ei spre lumină
creşte viforoasă
bătută de vînturi/ de ploaie
 veşnică iarba
lance mîncătoare de carne
grenadă cu capsa-n pămînt
vorbitoare la stele
liberă acoperă ziduri/ smulge macadamul
se înalţă biruitoare peste faptele omului

după ce cade cortina
 odată cu pleoapele tale
sufletul tras cu magnetice braţe
se închide în cazematele norilor

Cassian Maria Spiridon

Poeme

» anul XXVI, 2015, nr. 10 (305)