Seninătatea postumă a poeziei

Ovidiu Pecican

          Prima postumitate, cea în care pământul încă mai este reavăn peste trupul in transi al celui plecat, s-a scurs deja şi în cazul lui Ştefan Aug. Doinaş. Dar semnul depăşirii acestui moment de perplexitate culturală, când vechile raporturi cu lumea ale celui plecat s-au suspendat, iar alte moduri de raportare la el, prin întoarcere la operă şi frecventarea ei, nu s-au instalat încă, a survenit abia odată cu prima recapitulare. Avem acum o primă antologie postumă, 111 cele mai frumoase poezii (Bucureşti: Ed. Nemira, 2014, 214 p.), în alcătuirea lui Daniel Cristea-Enache. Este, din câte îmi pot da seama, prima cernere a creaţiei abundente şi îndelungate a poetului de origine arădeană, astfel încât prilejul de a reflecta la locul lui Doinaş în mersul literaturii române spre sine însăşi pare să fi sosit. Ieşirea din discreţia tăcerii de până acum, semn de respect solemn în faţa morţii, dar poate şi diagnostic sever la adresa unor revelaţii triste legate de epocă şi de excesele ei, s-a produs.
          Finalul vieţii poetului a adus cu sine două revelaţii: cea a unei mari iubiri şi cea a colaboraţionismului dintre omul de cultură şi regimul comunist. Prima dintre ele a aureolat decesul tragic, autoprovocat tristanian, al soţiei, conferindu-i un sens înalt şi transformând cuplul proaspăt trecut „dincolo“ într-unul cu reverberaţii profunde într-o mitologie a dragostei. Iubirea dintre un poet amplu şi vast şi o balerină de excepţie a furnizat visătorilor de după ei o referinţă arhetipală şi culturală de neînlocuit, adăugându-le celor doi o strălucire nebănuită. Dosarul de Securitate al lui Doinaş a dezvăluit însă că fostul arestat politic a cedat presiunilor şi astfel şi-a evidenţiat, mai transparent decât cu ajutorul versificaţiei, vulnerabilitatea, punând sub încă o acuzaţie metehnele lumii totalitare, de presiune ideologică şi poliţienească prin care a trecut. Ion Caraion, colegul de generaţie şi poetul pe care unele dintre rapoartele de delator ale lui Doinaş îl incriminau, şi care a fost târât în detenţie, la Canalul Dunăre – Marea Neagră şi apoi în minele de la Cavnic, s-a dovedit, el însuşi, un zelos denunţător al scriitorimii; cu siguranţă că tot în virtutea constrângerilor şi a presiunilor psihice exercitate de torţionari asupra lui. De aceea, cazul Doinaş, care este şi cazul Caraion şi al atâtor altor victime ale stalinismului românesc, va trebui cântărit şi judecat mai bine după ce destinul întregii lor generaţii va fi cunoscut mai corect, mai clar.
          La urmă rămân însă poeziile, ofranda. A lui Doinaş a fost generoasă şi ea a îmbogăţit rafturile bibliotecii virtuale româneşti cu o operă poetică vastă, cu eseuri demne de întreaga atenţie a publicului şi cu inestimabile traduceri din Goethe, Hölderlin, Mallarmé şi alţi preţioşi scriitori ai literaturii universale. Într-o cultură a intersectării vârstelor poetice şi a experienţelor culturale, unde clasicismul, romantismul, barocul, realismul, naturalismul s-au încălecat, nu o dată, şi au coexistat, cum este cazul culturii române, Doinaş a părut să recupereze, cu tot dinadinsul, clasicitatea. Modelul lui a părut să fie goetheanismul, pentru care va fi găsit inspiraţie nu numai în titanul de la Weimar însuşi, ci şi în primul tălmăcitor al Faust-ului integral din peisajul românesc, Lucian Blaga, fost dascăl universitar în proximitatea căruia Doinaş, ca şi ceilalţi colegi ai lui din cadrul Cercului Literar, s-a format. Astfel, nu doar că talentul lui de creator literar s-a exprimat în mai multe genuri – inclusiv proză, memorialistică, dramaturgie şi eseu –, dar el a exprimat şi o conformare la un anume canon al rigorii stilistice şi al unui soi de îngheţ emoţional, producând camee şi chihlimbaruri, parcă, şi mai puţin incandescenţe spontane. Pe de altă parte însă, orice lectură din Doinaş aduce în prim-plan şi parabolele lui lirice, rezultat al resurecţiei baladei, direcţia cultivată şi de alţi poeţi ai Cercului Literar, în primul rând Radu Stanca, dar şi Ioanichie Olteanu. Ea nu poate ocoli această opţiune importantă, de tinereţe şi de... grup, a cerchiştilor, şi nu o face nici antologia lui Daniel Cristea-Enache, chiar dacă lasă în afara selecţiei mereu invocatul Mistreţ cu colţi de argint. Pentru Radu Stanca, autorul Resurecţiei baladei, „poezia nu mai este o simplă comunicare a unei stări afective, comunicare directă, nemijlocită, ci comunicarea unei stări afective prin mijlocirea unui eveniment“, ceea ce a duce mai degrabă a opţiune romantică, atât prin preferinţa faţă de baladesc, produsul unei medievalităţi mereu în atenţia romanticilor, cât şi prin pretenţia de a aduce cititorului prilejul unei stări afective comunicate nemijlocit. Capcana pe care o întinde însă spiritul echilibrat al clasicităţii stilistice năvalnicei afectivităţi spontane de expresie literară romantică este preferinţa pentru geometrie.

Balada, ca oricare altă soluţie poetică ce se va căuta şi propune viitorului poetic, fie ca inovaţie, fie ca reabilitare, va însemna elementul de ordine, de disciplină [subl. O. P.], obligatul artistic ce susţine complexul de sonorităţi lirice, pe aceeaşi tonalitate de bază, în acelaşi consemn iniţial. Părăsindu-şi modalitatea sa lirică, balada, aşezată peste conţinutul pur, amplifică ecoul, îl lansează ca un propulsor, îi dă, prin puterile sale dramatice, entuziasm în zborul spre înălţimi. În definitiv, dramaticul nu e un element mai puţin artistic ca liricul.

Contradicţia in res rămâne neobservată de cerchişti, căci ceea ce ordonează şi disciplinează nu poate amplifica şi propulsa. Drept care şi lirica lui Doinaş rămâne percepută în primul rând la nivelul stratului de şlefuială translucidă, al tentaţiei spre desăvârşire formală, ceea ce ajunge cu uşurinţă, într-o tradiţie marcată de romantismul lui Eminescu, să fie mereu perceput ca un neajuns. Nu mai departe de cercul prietenilor apropiaţi ai poetului, chiar în miezul lui, I. D. Sîrbu îi scria lui Horia Stanca:

Doinaş e foarte cult, autentic cult: pe el îl pândeşte [...] un pericol al perfecţiunii de formă: al stilului în sine: involuează spre mistere, dar, de la un anume prag, aventura lui printre cuvintele lui ne depăşeşte; rămâne singur, la adâncimea aceasta eu nu pot înota fără ajutoare tehnice speciale. (I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. a II-a, Cluj-Napoca, 1998, p. 136)

Şi tot acolo, cu acelaşi prilej, mai nota:

Doinaş este cel mai fantastic acrobat al versificaţiei, e aproape un funambul, săritor la trapez, omul-şarpe etc., nu cred că cineva la noi a ştiut să versifice mai perfect ca el: dar versificaţia în sine e meşteşug, gimnastică artistică, performanţă; e stil pur, e diamant şlefuit, e bibelou [...] Celelalte versuri – să mă ierte – sunt perfecte, fantastice, dar artificioase, limba lui se scrie de la sine, ca regele Midas – pe ce pune mâna, iese vers şi compoziţie poetică.

Acuza lui I. D. Sîrbu este, mi se pare, nedreaptă. Pe de o parte, ea porneşte de la premisa că trăitul nu trebuie disimulat în rostiri meşteşugite, ci exprimat nemijlocit, cât mai direct, purtând cât mai mult din intensitatea lui iniţială. Aici se ghiceşte mai degrabă o motivaţie etică decât una intrinsecă literaturii, spaţiului estetic (Sîrbu nici nu o disimulează, de altfel: „îmi vine să fac diferenţa «de puşcărie» între literatura suferită şi cea ne-suferită (adică nebazată pe o reală durere sau disperare)“, in ibidem, p. 135). Pe de altă parte, are la bază o anume absolutizare a principiului realismului în artă, socotind că tot ceea ce nu vine din experienţa de viaţă exterioară nemijlocită nu deţine virtutea adevărului de comunicat. Şi de astă dată aş crede că la mijloc s-a strecurat o eroare, căci ficţionalul nu a avut întotdeauna la bază o convenţie realistă. În manierism, în baroc, în suprarealism, în dadaism, artificialul, distanţa faţă de realitatea imediată sunt tocmai criteriul care califică. Experienţe intelectuale, filtrări alchimice ale experienţei nemijlocite până la aducerea lor la o schiţă delicată urcă în expresie, la Ştefan Aug. Doinaş, doar atunci când zgura lor a fost îndepărtată şi expresia dobândeşte limpezimi cristaline. Peste toate însă, culmea este că uneori emoţia răzbate cu forţă din rândurile poemului scris cu simplitate, inspirat, ca în Psalmul C („Lăudaţi pe Domnu-n toate ale Sale...“) sau ca atunci când, prin Sibiul tinereţii, de după un colţ, apare, în peisajul urban, silueta poetului şi mentorului Lucian Blaga: „hai şi noi acum în burgul/ cu miros de ger şi brazi/ şi cu zvonuri de talangă// legănându-şi lent amurgul/ cade mistuitul azi/ ca o frunză de pe creangă// lebăda lui Blaga iese/ din pasajul Fingerling/ şi se-ndreaptă-spre Dumbravă// lucrurile sunt alese/ lucrurile ard se sting/ lucrurile suie-n slavă“ (Lebăda lui Blaga).
          Ştefan Aug. Doinaş este darul goethean, seren, nobil al poeziei române dintr-un timp dificil al istoriei. Poate că a venit momentul adevăratei lui descoperiri...
 

Ovidiu Pecican

Seninătatea postumă a poeziei (Ştefan Aug. Doinaş, 111 cele mai frumoase poezii. Bucureşti: Ed. Nemira, 2014)

» anul XXVI, 2015, nr. 10 (305)