Solidaritate

George Neagoe

Torino nu e, nici în opinia locuitorilor, un oraş tipic italian. E departe de Florenţa, Napoli şi Veneţia. Puţini sunt cei care, aici, menţionează Roma. Se pare că înţepăturile îndreptate contra „capitaliştilor“ provin din ultima perioadă (1861-1871) a mişcării unioniste, proces îndelungat, cunoscut şi ca Il Risorgimento. Voi reveni asupra subiectului.
Regiunile Italiei continuă, la o altă scară, rivalităţile republicane, care datează din Evul Mediu târziu. Reamintesc faptul că, în „Cizmă“, se consideră că modernitatea apare în zorii umanismului renascentist. Anul 1400 e punctul de referinţă. Mândria locală a atins praguri bulversante. Se pare că, la 1848 (aşadar în „secolul naţiunilor“), Milano, Veneţia, Napoli şi Roma s-au zbătut să iasă de sub autoritatea Casei de Habsburg din Austria în dorinţa de a-şi păstra fiecare fizionomia distinctă. Probabil că din competiţia mercantilă şi din risipa pentru frumosul arhitectonic, pictural şi sculptural s-a născut nevoia de autonomie. Monumentalul italian a statornicit tendinţele centrifuge.
Italienii au în conştiinţă ideea (în mare parte coerentă) că, între zidurile oraşului-republică, se află toate elementele necesare legitimării unui stat. Prosperitatea secolelor XV-XVIII a generat un surplus, cheltuit în mod judicios. În Italia, monumentele atrag prin moderaţia proporţiilor. Peninsula a cunoscut prea puţin experienţa stilului „gotic“, denumit aşa cu intenţii peiorative, ca şi cum catedralele din Franţa ar fi ilustrat reîntoarcerea Evului Mediu întunecat („Dark Ages“, migraţia populaţiilor războinice în Imperiul Roman de Apus). Chiar şi o construcţie gigantică, precum Santa Maria del Fiore (Domul din Florenţa), nu infirmă ipoteza. Biserica a fost ridicată din cărămidă, nu din piatră, iar cupola devine sinteza între spiritul păgân (latin) şi cel creştin.
Sincretismul măsoară echilibrul italian. Un eveniment istoric e comemorat printr-o statuie, amplasată lângă o reşedinţă nobiliară. În Italia, denumirea de palat indică proporţiile temperate. Geometria este impunătoare, însă nu barbară. Aceste trăsături încerca să le transmită G. Călinescu, în anii 1940, când propunea măsuri de reorganizare urbană a Capitalei României. Pentru a crea simetrie, piaţetele sunt amenajate doar dacă, în apropiere, se află şi o altă clădire. În Bucureşti, există Casa Poporului – Palatul Parlamentului, un mastodont, o lucrare exorbitantă. Sediul Băncii Naţionale a României are trăsături plăcute, dar spaţiul din jur împiedică, deocamdată, valorizările. BNR este, la propriu, o pată de culoare într-un spaţiu gri.
Ajuns la Aeroportul Caselle de lângă Torino, încerc să mă dezmeticesc. Seamănă izbitor cu Otopeni-Henri Coandă. Până şi nivelul „zero“ aminteşte de coridoarele unde staţionează maşinile 780 şi 783. (De altfel, rivalitatea între Piemont şi Lombardia, adică între Torino şi Milano, are, printre punctele de reper, faptul că oraşul care mă găzduieşte nu a ţinut pasul cu infrastructura celuilalt; Milano dispune de trei aeroporturi.) Încep să mă dumiresc când urc într-un taxi. Drumul spre centru este o autostradă sau, mă rog, o şosea cu patru benzi şi gard despărţitor ca Bucureşti-Ploieşti. Parcurgem cei 16 km în vreo 12 minute. Campusul Einaudi se află pe malul râului Dora Riparia (sau Dora Siena). Nostalgicii ştiu ce înseamnă căminele din Grozăveşti.  Paralelismele se opresc aici. Oraşul lui Bucur duce lipsă de o emblemă. Nu-l prea văd, pe întemeietorul legendar al aşezării de pe malurile Dâmboviţei, că ar fi fost cioban. Moromete l-a trimis pe Achim, unul dintre fiii lui, cu oile în Bucureşti. Băiatul a vândut toată turma. Apoi ciobanii noştri sunt, mai degrabă, nişte munteni, aşa cum îi surprinde Sadoveanu în prozele sale. La intrarea în campusul Einaudi, străjuieşte statuia unui taur, simbolul apocrif al oraşului piemontez. Este una dintre bine-cunoscutele efigii ale lui Zeus-Jupiter. Figura viguroasă a mamiferului se potoleşte când întâlnesc, la vreo 200 m, în Rondul Montebello (unde începe, în limbaj local, Via dell’Università), o primă „fontana sociale“. Din gura unui tăuraş verde ţâşneşte apă potabilă.
Este l’acqua del sindaco, un „bun comunal“, cum ar fi zis G. Călinescu. Este reconfortant să bei apă chioară de la robinet. Rezultă, teoretic, câteva  mici economii. Padul şi Dora sunt curăţele. În micuţele pizzerii „la botul calului“ se menţionează că, printre ingrediente, e folosită l’acqua del sindaco. La cafenele, paharul de apă este gratuit. (Elegant este să ai, alături de espresso, nişte H20 şi, poate, niscaiva dulceţuri.) Administraţia locală plăteşte. E, desigur, un serviciu minor, în comparaţie cu sistemul de colectare a taxelor. Numai că formula şi procedeul îi dau cetăţeanului senzaţia că este servit sau că obţine beneficii nemuncite. Una peste alta, dolce far niente înseamnă a accepta tranzacţiile realizate în spiritul bunului-simţ. Primăria se străduieşte ca situaţia să fie deasupra marginii decenţei.
Bucureşteanul din mine ia notiţe şi pentru ceilalţi. Cu siguranţă, unii s-au mutat aici. Îi aud zilnic pe străzi. Aşa-zisa scădere a populaţiei din România este şi un efect imediat al emigrării. În piaţa de la Porta Palazzo (în spatele centrului istoric), se aud ai noştri ca la Bucur-Obor. Forza, ragazzi! este refrenul care-i uneşte pe comercianţii români, africani, arabi şi italieni. Vin la tarabe şi ţăranii autentici, i contadini. Trebuie doar să ai răbdare şi să-i asculţi pe torinezii născuţi care se întreabă unii pe alţii unde s-au aşezat producătorii din împrejurimi. Altminteri, riscul de a cumpăra pepeni de la Dăbulenii din Maroc este inevitabil. Mentalitatea „superofertă“ sau „cadou“ se face simţită ca în orice alt bazar. Din acest punct de vedere, Nordul Italiei pare teleportat în bazinul Mediteranei. Localnicii se laudă că la Porta Palazzo e cea mai mare piaţă în aer liber din Europa. Cred că, dacă aveam puţin fler, descopeream până acum dacă vând şi gumă Turbo.
În rest, aproape că te roagă să cumperi. Pe la 1:30 după prânz, băieţii se pregătesc de închidere. Se pornesc ultimele strigări. Trei pepeni galbeni, a câte 3 kg bucata, ţi se dau pentru 1 euro, adică pentru mai puţin de o cafea. Cineva a vrut să-mi cedeze  vreo 4 kg de roşii pentru aceeaşi sumă. Se grăbea să ajungă acasă. Stilul de ademenire a clientului este uşor de recunoscut şi la noi. Negustoria, la Torino, se întrerupe la ora 2 PM. Pieţarii se întorc acasă. Firmele care asigură salubrizarea adună resturile şi spală dalele. Apare, nu peste multă vreme, un spaţiu pietonal discret şi agreabil. Magazinele au închis şi ele până pe la 16. Lumea îşi respectă programul de odihnă. Îşi asumă că, într-o zi de muncă, nu se ating target-uri. Acceptă că atât cât au câştigat e bun primit şi că au făcut tot ce a depins de ei pentru a vinde mărfurile. Aici, profitul nu se numără printre cuvintele-cheie ale civilizaţiei. Stânga moderată din nordul Italiei stimează implicarea şi devotamentul, dar atenţionează asupra pericolului epuizării fizice şi emoţionale. Evitarea suprasolicitării este o valoare în interesul obştesc.

 

George Neagoe

Solidaritate

» anul XXVI, 2015, nr. 9 (304)