Conversaţii cu Xavier Montoliu Pauli


Xavier Montoliu Pauli a fost lector de limba catalană la Universitatea din Bucureşti în perioada 1992-1996. A predat catalana şi la Universitatea „Babeş-Bolyai“ şi a rămas legat de oraşul Cluj, unde revine mereu să întâlnească scriitori, critici literari, prieteni. În vara aceasta a petrecut o lună în România în cadrul unei rezidenţe FILIT pentru traducători străini, în calitate de traducător din limba română în limba catalană.


Monica Salvan: De unde îţi vine interesul pentru cultura română?

Xavier Montoliu Pauli: În anul 1992 am dat un concurs pentru un post de lector de limba catalană în străinătate şi am ajuns la Universitatea din Bucureşti, unde am predat timp de patru ani. Interesul pentru România l-am avut din primul moment, dar adevărul este că nu l-am conştientizat decât mai târziu, la un timp după ce am plecat din Bucureşti şi mi-am dat seama de patrimoniul care a călătorit cu mine către Barcelona. „Comparaison n’est pas raison“, dar la întoarcerea în Barcelona mi-am dat seama că la noi cultura română era la fel de „cunoscută“ cum fusese catalana la voi.
          La Bucureşti, întâi de toate a trebuit să învăţ limba română – pe care o învăţ în continuare! –, pe urmă am citit şi, în paralel, am putut vizita ţara. Bucureştiul a devenit pentru mine un fel de facultate. Pe de o parte predam catalană, pe de alta învăţam cultura română de la studenţi, de la prieteni şi de la colegi de catedră.
          De la bun început am încercat să împărtăşesc interesul meu pentru România prietenilor mei din Barcelona. Mulţi dintre ei au venit să mă viziteze la Bucureşti. În anii ’90 nu prea se ştia despre România, poate ceva despre Ceauşescu, despre Dracula lui Stocker sau, eventual, despre Nadia Comăneci.
          Cred că vizitele prietenilor au fost importante ca să putem compara realitatea de aici cu cea trăită de noi şi, pe de altă parte, cred că ele erau importante şi pentru prietenii mei români. Ţara trecuse de pe o zi pe alta de la un comunism care fierbea într-o oală închisă, cu un capac controlat de nomenclatură, la o anumită libertate democratică, urmărită de Occident, în Europa. Era un fel de locomotivă care pornise cu o viteză excesivă pe o cale ferată rigidă şi depăşită. Au trecut peste douăzeci şi cinci de ani, iar „memoria istorică“, aşa cum numim noi exerciţiul de a evalua istoria mai recentă, rămâne încă de făcut – dar, sigur, nici la noi încă nu e totul clar. Sunt mulţi oameni care mai cer guvernului de la Madrid să-şi poată ridica din mormintele comune rudele ucise de franchişti în timpul războiului spaniol. Dacă noi, cei din societatea civilă, nu ne implicăm pentru ca istoria şi democraţia să fie respectate, nu este uşor...

M. S.: Cum ţi s-a părut contextul universitar românesc? Ce amintiri ai despre Bucureştiul anilor ’90?

X. M. P.: Doamna Sanda Reinheimer Rîpeanu atunci, şefă de catedră la limbi romanice, la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, a „plasat“ catalana la locul ei, acela de idiom romanic alături de celelalte limbi urmaşe ale latinei. Am fost chemat la diferite universităţi româneşti să ţin conferinţe despre catalană, şi în felul acesta am ajuns şi la Cluj.
          Colegii şi studenţii au fost foarte generoşi cu mine. M-au ajutat foarte mult să mă simt bine nu doar la universitate, ci şi în viaţa de zi cu zi. Fiind tânăr, experienţa profesională la universitate era una foarte bună, dar aventurile la piaţă sau pe stradă erau amuzante, dacă nu chiar surprinzătoare uneori! Puteţi să vă daţi seama de reacţiile mele dacă mai ţineţi minte peisajul de atunci. Ţin minte că discutam mult cu colegii şi cu studenţii; punctele noastre de vedere erau, câteodată, cu totul diferite, şi asta era foarte interesant.
          Amintirile sunt multe pentru că în fiecare zi exista o aventură; multe întâmplări şi personaje, vorba lui Florin Lăzărescu. În primul an, aşteptarea iernii devenise pentru mine ceva extraordinar şi chiar periculos, căci la Barcelona nu ninge niciodată. Dacă cineva umblă acolo cu căciula în cap este doar ca să arate lumii cât de frumoasă şi nouă este!

M. S.: Ai mai păstrat legături cu Universitatea din Bucureşti?

X. M. P.: Da, sigur, păstrez legăturile de când am plecat, din 1996. De exemplu, acum câţiva ani am ţinut un curs despre patrimoniul cultural şi literar la un master la Litere, un curs pe care îl pregătesc cu o bibliografie actualizată ca să-l pot ţine din nou.
          Tot timpul am încercat să stabilesc legături cu colegii români care au arătat un interes faţă de catalană şi cu traducătorii români care traduc din catalană.
          Din 1992 catalana s-a putut învăţa în mod continuu, în creştere de fapt. În prezent există la Bucureşti o secţie de catalană, înfiinţată din anul 2005, de când a apărut specialitatea B. În aşa fel încât în aprilie 2015 Universitatea din Bucureşti a găzduit primul colocviu internaţional de catalanistică şi traducere, ceea ce a fost un pas înainte în ceea ce priveşte contactele intelectuale şi academice cu lumea catalană. http://dctl2015.weebly.com/.
          Pot să vă dau şi o veste foarte proaspătă: în iulie 2015 ni s-a aprobat organizarea la Universitatea din Bucureşti a celui de-al XVIII-lea Colocviu Internaţional de Limbă şi Literatură Catalană, care se desfăşoară odată la trei ani, alternativ într-o universitate catalană şi într-una străină.

M. S.: Eşti deci în continuă căutare de punţi culturale.

X. M. P.: La Barcelona am încercat să fac cunoscută munca traducătorilor români prin lansări, interviuri şi întâlniri cu alţi autori catalani. De pildă, există la noi un site al Pen Clubului Catalan, VISAT (http://www.visat.cat/espai-traductors/cat/1002/romanes.html), unde sunt postate mici biografii ale traducătorilor din catalană în română. Când am avut ocazia, am participat la Institutul de Litere Catalane, unde lucrez din 2003, la evenimente legate de autori români. De exemplu, în 2004 Denisa Comănescu şi Ioana Ieronim au fost invitate la un seminar, în care am tradus, împreună cu colegi din Catalonia şi din România, poemele lor, publicate apoi într-un volum bilingv. Şi mai recent, în 2011, la Institut s-a organizat un schimb literar între poeţi catalani şi poeţi din Ardeal, la care au participat Ion Cristofor, Aurel Pantea şi Letiţia Ilea.

M. S.: Cum ţi se pare că eşti perceput în România ca traducător în limba catalană?

X. M. P.: La început eram privit ca fiind un pic exotic, dar lucrurile s-au schimbat. Toată lumea intelectuală ştia şi ştie că limba catalană este o limbă romanică şi nimeni nu o mai confundă cu un dialect al limbii spaniole. În plus, cultura catalană, şi mai ales sportul – adică Barça! – sunt cunoscute de toţi, ceea ce este un avantaj. Şi apoi nenumăraţi români au vizitat Barcelona sau s-au plimbat prin Catalonia, uneori au rude acolo care vorbesc catalana.
          Pe de altă parte, faptul că am fost acceptat în programul de rezidenţe FILIT pentru traducători mi se pare de foarte bun augur. Catalana este deci considerată o limbă de cultură care merită să fie susţinută dacă cineva vrea să traducă. La fel cum a considerat şi Institutul Cultural Român, subvenţionând traduceri. În plus, existenţa Institutului Cultural Român la Madrid a fost de un mare ajutor pentru dezvoltarea relaţiilor între cele două culturi. Am putut colabora foarte des şi strâns cu echipa condusă de doamna directoare Ioana Anghel.
          Traducătorul a căpătat şi un rol important în difuzarea literaturii pe care o traduce, sau cel puţin aşa mi se pare mie. De exemplu, în 2012 Ileana Mălăncioiu şi Svetlana Cârstean au participat la un eveniment la Festivalul Internaţional de Poezie din Barcelona şi am organizat împreună cu ICR Madrid o lectură cu doi poeţi catalani, Francesc Parcerisas şi Marc Romera, care fuseseră în România cu ocazia unor evenimente literare.
          La Festivalul Internaţional de Poezie de anul trecut, Mircea Cărtărescu a participat la Noaptea de poezie la Palau, la care de obicei sunt invitaţi doar şase poeţi: trei catalani şi trei din străinătate. Evenimentul se ţine la Palau de la Música Catalana, o clădire „Art Nouveau“ emblematică. Mircea Cărtărescu a fost invitat de criticul catalan de origine americană – ai cărui străbunici erau din România (e mică lumea!) – D. Sam Abrams, directorul festivalului.
          Sau, în aprilie, la cererea directorului Festivalului de Poezie din Palma (Mallorca) a fost invitat, printre alţi poeţi internaţionali, Ioan Es. Pop, care a participat la multe evenimente pe toată insula.
          Uneori au venit şi români la evenimente, cu unii am stat de vorbă. Mă bucură faptul că mulţi dintre ei au decis să vorbească în continuare limba lor, mai ales cu copiii lor. Alţii, chiar cu un serviciu destul de bun, au avut din păcate ambiţia să se integreze în aşa fel încât nici nu mai pomenesc de ţara lor sau de limba lor copiilor. Pe mine lucrul acesta mă lasă cu gura căscată. Sigur, trebuie respectată decizia fiecăruia, dar, cum spune Norman Manea, limba este precum casa melcului, unicul patrimoniu pe care îl poţi duce oriunde cu tine şi pe care îl poţi transmite.

M. S.: Să revenim la munca ta de traducător. Ce autori ai tradus până în prezent?

X. M. P.: În anul 2009 am publicat într-o revistă catalană de poezie de mare prestigiu, Reduccions, o selecţie de poeme de Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu şi Ioan Es. Pop. În 2011 a apărut o selecţie într-un mic volum, cu poeme de Aurel Pantea, Ion Cristofor, Oana-Cătălina Nicu şi Letiţia Ilea, tot în catalană.
          Poetul şi specialistul în Paul Celan, Arnau Pons, mi-a propus să traduc în limba spaniolă cartea lui Petre Solomon, Paul Celan: Dimensiunea românească (2010). În 2013 a apărut o antologie a Letiţiei Ilea: Sobre pérdidas y ganancias, la o editură din Granada, carte care a fost lansată anul trecut şi la Cluj cu poeta Marta Petreu, iar la Barcelona au avut loc multe prezentări.
          Tot atunci am fost cotraducător la o antologie din poezia lui Marin Sorescu, Per entre els dies, căreia i s-a acordat în 2013 Premiul pentru cea mai bună traducere, decernat de Uniunea Scriitorilor Catalani. În toamnă o să apară la Lleonard Muntaner Editor din Palma (Mallorca) cea de-a doua ediţie a antologiei, desigur mai bogată.
          Atât pentru cartea Letiţiei Ilea, cât şi pentru antologia lui Marin Sorescu am făcut o pagină de Facebook a traducerilor, pagini care pot fi găsite după titlurile volumelor.
          În 2014 am tradus piesa de teatru a Alinei Nelega, Sindromul Genovese, care a fost jucată în limba catalană la Sala Beckett din Barcelona, în prezenţa autoarei. Tot anul trecut am tradus în catalană un grupaj din Mircea Cărtărescu, iar în primăvara aceasta a apărut Norman Manea cu volumul Laptele negru, în format e-book: La cinquena impossibilitat. Bineînţeles, şi alte proiecte sunt deja pe masa de lucru.

M. S.: Te lăsăm să te întorci la proiectele tale şi te rugăm să fii în continuare ambasadorul nostru cultural la Barcelona.

Interviu realizat de Monica Salvan

Interviu realizat de Monica Salvan

Conversaţii cu Xavier Montoliu Pauli

» anul XXVI, 2015, nr. 9 (304)