CONVERSAŢII CU... Nicolae Manolescu:
„Suntem o naţiune tragicomică“ 

Mihai Dragolea: Vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia de a sporovăi.

Nicolae Manolescu: Eu vă mulţumesc pentru că m-aţi invitat.

M. D.: Ne întîlnim aici în preajma Bunei Vestiri. Sigur, am putea discuta despre lucruri care să aducă a bune vestiri, din lumea scriitoricească şi, dacă vreţi, aşa, din lume, din lumea pe care Dvs. o vedeţi, o ştiţi. Avem subiecte aşa bune, mai avem?

N. M.: Mai avem, mai avem: suntem sănătoşi, am supravieţuit după o jumătate de secol de comunism, ce vreţi mai mult?

M. D.: E destul, e tonic!

N. M.: E chiar foarte important şi am supravieţuit destul de bine, dovadă că am rămas cu mintea întreagă.

M. D.: În urmă cu cîteva săptămîni, în România literară, publicaţi un capitol din Istoria literaturii române, unul consacrat lui G. Ibră i lea nu. Aici, discutînd cîteva din ideile care au fost promovate în Spiritul critic în cultura românească, la un moment dat atrageţi atenţia cît de bine îşi menţine valabilitatea ceea ce spunea G. Ibrăileanu demult; iată această observaţie a lui, citată de Domnia Voastră: „Se pare că, în istorie, poporul român s-a ocupat mai mult cu importul decît cu exportul“.

N. M.: În cultură şi nu numai…

M. D.: Asta este, că nu numai! Dar şi în cultură, de ce, din moment ce cultura română a produs valori, unele dintre ele recunoscute şi în afara ţării, dar fără să fie vorba de un program de export – de ce se petrece acest fenomen?

N. M.: Sigur că putem găsi nişte explicaţii, dar eu cred că, întîi şi întîi, ar trebui spus că, din punctul de vedere al raportului cu alte culturi, nu există un singur tip de cultură. Ba chiar am motive să cred că există trei: există, evident, culturi cu vocaţia importului; există, tot evident, culturi cu vocaţia exportului, „imperialiste“; şi există culturi de tip „curea de transmisie“. Cultura română se pare că este o cultură care are vocaţia importului, a influenţei; n-a scăpat aproape nimic din ce s-a întîmplat în alte părţi fără să autohtonizeze, fără să asimileze, să prelucreze, în grade mai mari sau mai mici; a reuşit să fie, chiar şi cu anumite întîrzieri, „à la page“, cum se spune, ba chiar, în secolul XX, după Primul Război Mondial, cultura română era sincronă cu, cum zice Lovinescu, cu cea occidentală: cam ce se întîmpla la Berlin, Paris, Roma, Londra se întîm pla şi la Bucureşti. Chiar şi în aceste condiţii, cultura română mai mult a luat decît a dat. Dar a luat cu un anumit respect. Vă rog să observaţi că limba ro mână este printre puţinele care nu modifică pronunţia cuvintelor stră ine pe care le împrumută, mai ales a numelor proprii. Noi continuăm să rostim pre cum cei din a căror limbă preluăm cuvîntul. Sunt şi limbi care modifică radical, cum e rusa, de pildă, care zice „Ghete“ şi „Gaine“ şi „Oghendi“, umoristul american pe care am încercat multă vreme să-l descopăr, despre el ne vorbea profesoara de rusă din liceu, l-am descoperit totuşi! – O’Henry.
Există culturi imperialiste, culturi care exportă, care, de regulă, se bazează pe o limbă de circulaţie. Faptul că noi mai mult importăm vine şi din aceea că n-avem o limbă de circulaţie, pentru că, oricît am traduce, nu vom putea convinge niciodată un cititor străin cît de mare po et e Ion Barbu, cît de mare dramaturg e Caragiale, cît de mare povestitor este Creangă, ce geniu al limbii are Sadoveanu. Niciodată nu vom putea. Astea nu trec în altă limbă.
Există apoi culturi bazate pe limbi de circulaţie care sunt exportatoare, imperialiste, acaparante (bine, nu de-a lungul întregii lor istorii; de pildă: în Renaştere, italienii dădeau şi francezii primeau; Francisc I al francezilor îi copia pe italieni pînă la felul cum îşi friza părul; în secolul al XVIII-lea, dau francezii şi iau nemţii, şi atunci, Lessing şi contemporanii lui îşi fac peruca în stil franţuzesc ş.a.m.d.). Şi există culturi „curea de transmisie“, care nu se remarcă prin altceva decît că sunt, în anumite momente ale istoriei, cele mai bune medii (cum zicem de „medium“ în spiritism), de pildă cultura elveţiană, cea olandeză, din ţări unde fugeau, de teama persecuţiilor, tot felul de intelectuali, încă din vremuri vechi, din secolele de inchiziţie şi mai tîrziu, Voltaire şi alţii, care nu puteau publica la Paris şi atunci publicau, să zicem, în Olanda. Pierre Bayle, care a creat spiritul modern occidental, s-a refugiat în Olanda, după aceea în Elveţia. Ce anume au produs aceste culturi? Ştim un scriitor elveţian, pe Dürrenmatt, mai este şi Max Frisch, habar n-am de vreun scriitor olandez, nu ştiu, poate că există, dar, oricum, nu sunt remarcabili. În literatură aşa stau lucrurile. Acuma, sigur, dincolo de limba de circulaţie sau nu, mai sunt şi alte cauze. Şi foarte multă lume se întreba, de exemplu (Lovinescu, în special!), de ce aceiaşi boiernaşi de provincie amărîţi, nepricopsiţi, devin celebri cînd scrie Gogol despre ei, sau Turgheniev, sau Tolstoi, iar cînd scrie Brătescu-Voineşti sau Bassarabescu, chiar Sadoveanu în tinereţe – nu-i bagă nimeni în seamă. N-au anvergură? Poate că nu sunt suficient de universali. Poate că boiernaşii noştri sunt nişte boiernaşi prăpădiţi de provincie din secolul al XIX-lea, în vreme ce aceia din Gogol au nişte dimensiuni colosale? Avem noi vreun Don Quijote? N-avem! Avem vreun Don Juan? N-avem! Avem vreun Hamlet? Nu! Dar vreun, ştiu eu?, Père Goriot? Avem un zgîrcit şi noi, ca atîţia alţii în literatură, Hagi Tudose, al lui Delavrancea; dar, vorba lui Călinescu: „Ăsta nu-i zgîrcit! Zgîrciţii mai au nişte motivaţii umane, ăsta este nebun curat!“
Aici greşim noi, nu facem tipul universal. Poate să fie şi aceasta o cauză. Iar acum, după Revoluţie, o cauză – cu siguranţă! – este faptul că nu ne-am hotărît să scriem cărţile despre ceea ce am trăit de fapt. Este absolut uimitor că, la aproape 20 de ani de la Re voluţie, n-au apărut cărţile care să spună ce s-a întîmplat cu noi în regimul comunist, una din cele mai înspăimîntătoare experienţe istorice, din punct de vedere moral, religios, uman, mental, fizic, social. Unde ne sunt cărţile? Ici-colo cîte una; timiditatea – înainte, o înţeleg!, dar acum? Ce se întîmplă? De ce nu spunem toate aceste lucruri? Şi atunci – n-avem cum ieşi, nu putem ieşi în lume. Ruşii au în acest moment cîteva zeci de romane excepţionale şi cîteva sute de romane bune despre experienţa sovietică. Bineînţeles că au spart piaţa occidentală! Sigur – e Rusia! Totul acolo la ei e mare; cînd vorbeşti de stepă, te gîndeşti la ceva imens, cînd te gîndeşti la cîmpia din Odo bescu – te gîndeşti la ceva mult mai mic.

M. D.: Da, ei au avantajul Siberiei!

N. M.: Aşa e, au şi Siberia! Dar să ne gîndim la ce filme au făcut încă înainte, despre ce trăiau. Să ne gîndim la Căinţa lui Abuladze, la Rubliov. Noi de ce n-am făcut toate astea? Georgienii pot face un film, Căinţa, în care, eu – român – pot să mă recunosc, deşi n-am altă legătură cu ei decît pe Antim Ivireanul, eu nu pot să fac un film în care să se recunoască uzbecii, cazacii. Nu ştiu de ce! N-am răspuns!

M. D.: Rămîne un fapt că şi literatura de sertar n-a fost ce-am crezut.

N. M.: Niciodată n-am crezut în ea, n-am crezut că avem sertare!

M. D.: Sertarele erau goale!

N. M.: Aici e simplu de răspuns de ce! Noi am avut o perioadă de tranziţie, la venirea la putere a lui Ceauşescu în 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în care, ca să-şi stabilească o bază în partid şi în societate, Ceauşescu a făcut nişte facilităţi artiştilor, s-a pus bine cu intelectualii şi a ras tot ce era înaintea lui. A început să critice colectivizarea, industrializarea, închisorile, tot ce tăcuse el însuşi, căci fusese el cel care participase la ele, trăsese cu tunul în ţăranii din cîmpie, undeva pe la Buzău. Se ştia asta!

M. D.: La Gorj îi ameninţa cu pistolul!

N. M.: Evident! Fără niciun fel de scrupul! S-a trezit criticînd foarte violent regimul trecut, ba chiar şi pe cel prezent, încît la o întîlnire cu scriitorii Mircea Dinescu s-a trezit spunîndu-i: „Vai, ce-mi place să vă ascult criticînd ca şi cum aţi fi liderul opoziţiei!“, ceea ce nu l-a amuzat deloc, ba dimpotrivă – erau formulele magistrale ale lui Dinescu.
Ei bine, profitînd de asta, scriitorii au început să scrie foarte critic, măcar despre deceniul obsedant, vorba lui Marin Preda; s-a scris despre închisori, despre colectivizare, nu se mai vorbea despre binefacerile colectivizării, ci de crime, ba s-a trecut şi la contemporaneitate, Buzura a scris un roman despre viaţa tinerilor muncitori, de undeva de prin Nord, de la o mină cu condiţii înspăimîntătoare, alt roman despre povestea minerilor din Valea Jiului. E adevărat că acolo nu se aude nici cuvîntul grevă, nici cuvîntul miner; un roman întreg de anchetă, în care este căutat un lider pe care Securitatea îl înhăţase şi care acuma îl împiedică pe cel care-l caută, pe jurnalistul care- l caută, nu se spune nici Valea Jiului, un astfel de roman este totuşi o performanţă! Odată scrise lucrările acestea, ce să mai ţii în sertar?! Ce să mai fi ţinut D. R. Popescu în sertar după F şi Vînătoarea regală?! Nu mai era nimic de ţinut! În F este o lume rurală diavolească, înspăimîntătoare, oribilă, cu activişti de partid care par nişte demoni. Ce să mai ţii în sertar după chestia asta?! Ceauşescu era liniştit, nu era vorba despre el! Nu numai numele minerilor nu se pronunţau acolo, dar nici numele lui. Deci el era liniştit, nu-l privea, dădea drumul.

M. D.: Presa a tot aşteptat timp de 15 ani să se „ivească“ opere semnificative despre comunism. Ce a produs literatura de sertar despre această perioadă?

N. M.: Mai nimic interesant!

M. D.: De ce? Care ar fi cauzele?

N. M.: Nu ştiu. Poate fiindcă nu mai e cenzură. Toată lumea poate să scrie ce vrea şi eu constat că tînăra generaţie de prozatori, dar şi de poeţi a înţeles că dispariţia cenzurii şi libertatea înseamnă dreptul lor de a-şi povesti nişte experienţe de tot felul şi de a spune porcării. Aşa au înţeles ei! Drept pentru care a apărut o literatură scrisă de tineri, foarte diferită ca valoare, de la o carte la alta, în care fiecare tînăr de 20 de ani povesteşte la persoana întîi nişte experienţe personale, intime, absolut îngrozitoare şi uneori dezgustătoare. Aşa cred ei că e foarte bine! Din păcate, la a doua carte nu mai au ce spune, pentru că şi-au terminat la prima toată bruma de experienţă de viaţă, şi sexuală, şi de toate felurile, pe care o aveau. Şi la a doua carte se vede că ei n-au nimic de spus. Romancierii din generaţia anterioară, pe care ei îi cam „budează“ acum, nu le mai plac, vorbeau cel puţin despre alţii şi despre probleme majore, despre tragedii sociale şi umane. Cu talent, cu mai puţin talent, aveau o miză! Această literatură, în care orice fătucă îmi povesteşte cum s-a culcat ea prima dată şi ce-a simţit...

M. D.: Chiar în Thailanda! De pildă!

N. M.: Chiar în Thailanda, pe mine personal nu mă interesează. Ea poate să fie scrisă formidabil, dar nu mă interesează foarte tare. Mărturisesc că nu mă interesează deloc experienţa sexuală a unei tinere de 20 de ani!

M. D.: Domnule Nicolae Manolescu, apropo de aceste experienţe, să provină din necunoaştere (pentru că, din punct de vedere social – se petrec în această Românie lucruri absolut senzaţionale...).

N. M.: Cam multe!

M. D.: Da, din păcate cam multe şi dau un aer, aşa, de neaşezare. Poate că, nu-i aşa, nu simt o anumită tendinţă, un anumit „trend“, cum se zice acum, din cauza asta să-şi aleagă subiectele din zona asta, vecină cu pornografia?

N. M.: Cred că ei n-au descoperit că un lucru care nu mă interesează decît pe mine n-are nicio valoare. Pur şi simplu, nu sunt atenţi la ce se întîmplă. De la experienţa Italiei cu „mîinile curate“, cînd a dispărut practic jumătate din clasa politică italiană, în cîteva nopţi, cînd a dispărut un partid care guverna de la război încoace neîntrerupt, la experienţa noastră de azi, cînd se curăţă clasa politică, cu tot felul de mijloace, într- un mod absolut exploziv, istoria continuă să fie palpitantă. Dar cine s-o vadă?

M. D.: Mai există vreun om politic cinstit?

 N. M.: Sigur. Noi vrem să construim o societate capitalistă şi, în acelaşi timp, aruncăm asupra afacerilor o lumină înspăi mîntătoare: adică – nu există decît afaceri mur dare?! N-or mai fi şi oameni de afaceri bogaţi şi corecţi? Iată, ajung eu să mă întreb, darămite omul de pe stradă, care, săracul, trăieşte din 3-4 milioane pe lună şi nu-şi poate plăti întreţinerea la bloc. E o lume teribilă, care ne furnizează nişte subiecte colosale! Doar pe tineri nu-i interesează. Nu ştiu ce se întîmplă cu ei, sunt autişti?! Fac parte dintr-o generaţie foarte ciudată. N-au chef de nimic, ia mai lăsaţi-ne cu povestea asta! Noi vrem să mergem la discotecă. După aceea o să scriem un roman al discotecii!

M. D.: Să vă spun o secvenţă dintr-o seară: căutam un profesor, pe nume Popescu; ştiam aproximativ scara de bloc unde locuia acest profesor. În faţa unei scări erau cîţiva copii strînşi, tineri; şi-l întreb pe unul dacă nu ştie scara unde stă familia prof. Popescu. Altul, rîzînd, îmi spune aşa: Nu cunosc decît un singur Popescu, Gică Popescu! Cu o asemenea măsură judecă şi alte compartimente...

N. M.: Tot, tot, tot! Nu-i interesează! Aşa, la fotbalişti, toţi sunt experţi, sunt enciclopedici, ştiu tot, îi cunosc pe toţi, le cunosc biografiile. Iubita noastră presă liberă contribuie din plin la acest fenomen, eu am ajuns să nu mai pot citi ziarele de sport, deşi am o rubrică de sport... Sunt pasionat de sport! Am ajuns să nu le mai citesc, pentru că îmi spun tot timpul ce se întîmplă în afara terenului, şi nu pe teren, m-au înnebunit cu iubitele lui Mutu şi ale lui Chivu; nu mă interesează, oameni buni, picioarele iubitelor lui Mutu, pe mine mă interesează numai picioarele lui Mutu, dacă dă bine în minge! Iubitele lui, treaba lui!

M. D.: În O uşă abia întredeschisă, vorbind despre un robot inteligent, scrieţi aşa: „Ei bine, dacă robotul rămîne în toate ocaziile robot, omul nu rămîne om decît atunci cînd gîndeşte. Rutina îl coboară sub condiţia lui specifică. Şcoala ar trebui să ţină seama de acest pericol şi să ne înveţe în primul rînd să gîndim“. Rămîne valabilă aserţiunea aceasta din 1986, cînd a fost publicat volumul.

N. M.: Da, atunci eu mă refeream la o şcoală hotărît potrivnică gîndirii personale, adică ne îndoctrinau, încercau să ne înveţe pe toţi să gîndim cu acelaşi cap, aşa era tendinţa. Rămîne valabilă şi astăzi, cînd nu mai există această tendinţă şi cînd şcoala ar trebui să mă lase să gîndesc cu capul meu, prost, bine, cum o fi. Eu le spun cîteodată studenţilor mei următorul lucru: Spuneţi-mi ceva despre cutare carte, dar prefer să-mi spuneţi o prostie din capul vostru, decît un loc comun din Călinescu, Lovinescu, Eugen Simion sau altcineva. Foarte greu! Cel mai greu e la examen, cînd le zic: „Nu vă dau niciun subiect, scrie fiecare – sigur, în limitele temei, ce vrea“. Ei, studenţii: „Aoleu, daţi-ne totuşi un subiect!“ „Scrieţi ce vreţi voi, să fie opţiunea voastră, să văd şi eu ce alegeţi, deja de la formularea subiectului îmi fac o idee, mă ajutaţi şi pe mine, să nu mai citesc lucrarea pînă la capăt, mă lămuresc mai repede!“ E adevărat, e mult mai uşor să gîndeşti cu capul altora, e mai odihnitor.

M. D.: Tot în perioada amintită, 1980, în cîteva volume de eseuri, în special, am descoperit o preocupare similară pentru prostie. Aşa, scrieţi Dvs. despre prostie, Al. Paleologu, Octavian Paler, Al. George, Lucian Raicu. De ce, cam în acelaşi timp, preocuparea pentru un fenomen aşa de vast? N. M.: Da, pentru că, aşa cum încercam eu s-o definesc, prostia era chiar a gîndi cu capul altuia, adică era tocmai victoria, triumful locului comun, ca să zic aşa. Dar s-a întîmplat ceva foarte nostim: am publicat în revista Ateneu, unde aveam o rubrică, textul acesta, Despre inocenţă. L-am rugat pe redactorul-şef de atunci să pună măcar inocenţă între ghilimele. Asta s-a acceptat! Abia cînd am publicat textul în volum, l-am putut intitula Despre prostie, şi a rămas prostia la locul cuvenit, să zicem. Cenzura a simţit ceva aici, nu ştiu prea bine ce, fiindcă de ce să nu scrii despre prostie? Dacă scriai despre regim sau despre politică, dacă scriai despre cozi – da! Astea interesau cenzura, dar cu prostia ce treabă avea? Ca proştii din baie, cenzorii or fi înţeles că este vorba despre ei şi s-au supărat.

M. D.: Tot pe vremurile pomenite, de astă dată într-un volum intitulat Julien Green şi strămătuşa mea, notaţi: „Cîtă luciditate, atîta tragedie. Cîtă inconştienţă, atîta comedie“. Sub ce auspicii credeţi că trăim acum?

N. M.: Păi – noi n-am fost niciodată un popor cu un deosebit simţ al tragicului, mai degrabă am avut spirit comic, iar acum suntem tragicomici. În momentul de faţă suntem o naţiune tragicomică. Tot spectacolul la care privim e la fel. M-am întîlnit zilele trecute în uşa Parlamentului, unde primisem o invitaţie, cu un politician din fostul partid de guvernămînt, deocamdată în mare derută, şi m-a întrebat „Ce mai faceţi?“ şi i-am răspuns: „Nu atît de bine ca voi“. A început să rîdă şi mi-a spus: „A început să vă placă spectacolul!“ Zic:„Da, domnule, dar am avantajul că m-am retras din politică de vreo cîţiva ani, aşa că pot să mă uit liniştit la spectacol, ceea ce vă recomand şi vouă, pentru că este comic dacă-l priveşti din afară, dar dinăuntru trebuie să vi se pară de-a dreptul tragic“.

M. D.: Domnule Nicolae Manolescu, v-aţi mai întoarce în politică? V-aţi lecuit?

N. M.: Nu, şi nu că m-am lecuit, eu am făcut politică din datorie. Nu sunt un animal politic, recunosc. M-am plictisit repede. Dar am făcut-o dintr-un sentiment de datorie, mi-am zis prin ’90: „Dacă n-am avut curajul să fiu disident, am tot ţinut-o cu rezistenţa pasivă – aşa am încercat să-mi fac şi eu datoria, să fiu cinstit cu mine, dar fără să ies în faţă şi să spun ce era de spus – măcar acum să spun ce cred, să pun umărul la...“ Mi-am consumat vreo zece ani din viaţă pentru treaba asta. Am şi cîştigat, am învăţat o mulţime de lucruri, am întâlnit o groază de oameni interesanţi, mi-am cunoscut ţara cum nu credeam vreodată că am s-ajung s-o cunosc, şi acum ştiu toate drumurile şi pe toată lumea, şi oraşele, dar – în acelaşi timp – nu mi-am făcut meseria mea. Mi-am făcut datoria, acum pot să stau pe de lături şi să cîrtesc, pentru că meseria intelectualului este, de regulă, aceea de a cîrti. Am o mulţime de prieteni care cîrtesc tot timpul şi eu le spun: „Fraţilor, eu mi-am făcut, mi-am plătit datoria, mi-am dat obolul, ia staţi şi voi cîţiva ani acolo, după care cîrtiţi cît vreţi. Dar nu înainte!“

M. D.: Domnule Manolescu, ştiu că acum – liniştit din partea asta, cum spuneţi: „cîrtind uşor“ – aveţi timp pentru Istoria literaturii române din care ne oferiţi, aşa, cîte un capitol, un fragment.

N. M.: De nevoie, că sunt sărbători, aniversări, nu mai vrea nimeni să scrie despre Topârceanu, Ibrăileanu, şi eu, dacă tot am scris, hai să dau. Poate se supără pe mine editorul cu care am contract şi nu mă mai publică.

M. D.: Cam cînd credeţi că o s-o vedem?

N. M.: Mai am doi ani pînă va fi gata, din care unul s-o termin şi unul s-o revăd, să fac bibliografia. Mai am doi ani de contract, trei au trecut, în aprilie.

M. D.: Vă doresc ca în aceşti doi ani să aveţi linişte şi sănătate, s-o încheiaţi.

N. M.: Sănătate să am, linişte n-am avut niciodată şi nici n-o să am vreodată...

M. D.: Nici nu ştiu dacă v-ar plăcea!

N. M.: Am făcut zece ani naveta de la Cîmpina la Bucureşti, locuiam la Cîmpina şi veneam la Bucureşti, îmi făceam orele la facultate şi mă întorceam, zi de zi. Şi scriam, şi n-aveam nicio treabă! Sunt din cei care scriu şi-n cap, dacă-i pui. Citesc pe treptele tramvaielor. O fostă soţie îmi spunea: „Ţie ce-ţi pasă că e înghesuială-n tramvai, că tu citeşti şi pe trepte!“ Era adevărat! Sănătatea, la vîrsta mea încep să mă gîndesc serios la povestea asta. Ce mă poate împiedica e să mă doară încheietura mîinii cînd scriu, să nu mă doară una-alta.

M. D.: Vă doresc multă sănătate şi vă mulţumesc!

N. M.: Vă mulţumesc pentru urare, e cea mai importantă!

Interviu realizat de MIHAI DRAGOLEA 24 martie, Cluj    

Interviu realizat de MIHAI DRAGOLEA

NICOLAE MANOLESCU: „SUNTEM O NAŢIUNE TRAGICOMICĂ“

» anul XVII, 2006, nr. 9 (196)