Când critica devine ficţiune

Ovidiu Pecican

          Există caligrafii critice care, în conformitate cu un tipar tradiţional, îşi exercită dreptul la exegeză cântărind şi măsurând, descriind şi repovestind, adnotând şi amendând lucrările în legătură cu care se pronunţă. Altele, care fac gloria criticii impresioniste, eşantionează şi divaghează, parafrazează şi continuă câte un gând, îndepărtându-se graţios şi revenind neaşteptat de şi la obiectul discuţiei angajate. Volumul de debut în critică al Ancăi Chiorean nu face însă nici una, nici alta. Patru dimensiuni reale în irealitatea imediată: Eseu despre stratigrafia imaginarului blecherian (Cluj-Napoca: Ed. Avalon, 2015, 244 p.) participă la o julesverniadă; căci, aşa cum şi titlul o dezvăluie, nemaiaşteptând imersiunile prin lectură ale cititorului curios, autoarea se interesează de dimensiunile realului în ficţiunea imediatului blecherian, analizând nivelurile imaginarului unui scriitor interbelic cu un profil cu totul particular, Max Blecher.
           Autoarea începe prin a părăsi obsesia coerenţei şi consecvenţei în materie de discurs critic în favoarea unei formule ce amalgamează grile şi sugestii dispersate. Îndrăzneala acestei opţiuni nu poate scăpa nimănui. Monismul lasă, aparent, loc eclectismului. Dar, de fapt, pune în joc ceea ce, în plan politic, filosofia unificatoare a Europei actuale a propus mai din vreme, făcând din această formulă aproape un loc comun. Mă refer la preferinţa pentru unitate în diversitate, de care critica tinerei filologe se prevalează cu nonşalanţă, chiar dacă nu o spune expres.
          Descoperirea Ancăi Chiorean este că romanul Întâmplări în irealitatea imediată se lasă organizat în patru registre ori dimensiuni diferite. Ele primesc, în lectura ei, denumiri lămuritoare: Lumea inteligibilă, Theatrum mundi, Infernul şi Purgatoriul (ultimele două din panoplia dantescă). Imaginarul eclectic al autoarei se revendică, după cum se vede, dinspre o descifrare carteziană, una barocă şi două incursiuni de la întâlnirea medievalului cu umanismul, ceea ce poate echivala cu tot atâtea asumări de trecuturi culturale într-un racursiu personal plin de sugestii. Căci, de-ar fi să îl „psihanalizeze cineva“, ar descoperi aici câteva dintre vârstele fundamentale ale culturii moderne, pe care exegeta, s-ar zice, le parcurge aproape consecvent regresiv, dinspre modernitatea timpurie către medievalitate, tot aşa cum embrionul uman traversează aventura aproape simbolică a piscicolului, batracianului, a reptilianului şi, în fine, a umanului. Iar dacă Haeckel a manipulat reprezentările stadiilor dezvoltării fătului, cum afirmă creaţioniştii, mai recent, asta invalidează valoarea ştiinţifică a mărturiei, dar nu aduce pagube imaginarului evoluţionist al omului de ştiinţă german.
          Suntem deja departe de întrebarea relevanţei demersului critic în general şi a celui semnat de Anca Chiorean în particular pentru receptarea adecvată a operei literare. Mult mai aproape este, în schimb, întrebarea dacă nu cumva există un punct în care discursul critic se metamorfozează, devenind operă literară de sine stătătoare şi instituind un alt fel de ficţiune. Aşa cum istoricii au „evadat“ în pura proză de ficţiune, propunând un gen nou – acela al istoriei contrafactuale, al istoriei alternative, al lui ce-ar-fi-fost-dacă, şi în felul în care filosofia renunţă, de la un moment dat încolo, să se adecveze vizibilului lumii, inventând categorii şi croindu-şi drum către metafore cosmice, către mituri ale existenţei şi ale cunoaşterii, şi discutarea critică a literaturii poate naşte un gen nou de proză artistică, cu ilustrările lui specifice. Este vorba, în fond, despre una dintre posibilităţile de denunţare a pactului subînţeles dintre beletristica propriu-zisă şi comentariul la ea. Poate veni o vreme când criticul repudiază ancilaritatea faţă de textul liric, prozastic ori dramatic, faţă de cel eseistic chiar. Se poate întâmpla ca, dintr-odată, criticul să înalţe privirea din pagina cu sublinieri şi adnotări şi să pornească singur mai departe, câştigându-şi o nouă demnitate. Procedând astfel, se prea poate să nu aducă prejudicii textului aparent abandonat şi autorului comentat. Ce prejudiciu îi aduce Vasile Lovinescu lui Mateiu I. Caragiale citindu-l în cheie ezoterică în Al patrulea hagialâc? Dar Al. Paleologu Crengii de aur sadoveniene, interpretând-o ca mit masonic camuflat? La capătul unor astfel de „denunţări“ ale criticii mainstream se regăseşte un alt fel de satelizare a obiectului literar primordial. Acum el este tratat ca un generator de noi lumi, dintre care noua abordare evidenţiază una dintre posibilele reorganizări ficţionale. Suntem după explozia unei supernove, dar baletul rămăşiţelor ei se organizează cumva într-un menuet a cărui valoare estetică devine indubitabilă pentru cei pregătiţi să îl observe. Ceilalţi îl pot socoti o simplă mişcare aleatorie, precum cea browniană proiectată în infinitul mic. Dar asta este doar opţiunea leneşă a receptorului obosit, plictisit ori limitat.
          Anca Chiorean are planuri serioase în construcţia ei originală pe o temă de roman blecherian. „Structura celor patru dimensiuni are scopul de a împăca relativismul impresionist cu pozitivismul logic“ (p. 25), spune ea, amplasându-se nedisimulat şi într-un dispozitiv filosofic ce propune concilierea dintre două tendinţe ale secolului al XX-lea care sunt şi cele ale veacului următor. Pentru ea nu mai există dubii: două sau mai multe dimensiuni pot exista simultan şi chiar interdependent (p. 24). Prestidigitaţie? Nicidecum. Rolul acestei critici nu este jongleria, ci să facă nevăzutul şi greu-de-văzutul vizibile.
          Citind cu atenţie, ba chiar mai mult decât atât, instituind asupra romanului care îi reţine atenţia, de-acum clasicizat, aşezat definitiv pe un raft de vază al literelor noastre, o lectură imaginativ-creatoare, autoarea susţine: „O structură critică de tip interpretativ este insuficientă pentru Întâmplări în irealitatea imediată. Dacă pornim de la premisa că opera blecheriană este o galerie de tablouri suprarealiste, interconectate, dar interdependente [...] ajungem astfel la un anarhetip“ (p. 24). Şcoala clujeană a teoreticianului anarhetipului Corin Braga se face simţită în plin travaliu descoperitor. Un alt fel de critică, erudită cât încape şi plimbându-se cu o anume familiaritate între literatură, teorie literară, filosofie contemporană şi ştiinţele „tari“ (fizică şi mai cu seamă cosmologie) se conturează de la o pagină la alta, producând nu doar surprinzătoare metamorfoze ale textului discutat, ci până şi modificări în detaliile semnificative ale portretului autorului de odinioară.
          De aici până la punerea în relaţie a naraţiunii romaneşti cu artele figurative, în speţă cu pictura, nu mai este mult. Dintr-odată, asocierea între Blecher şi maeştrii avangardei, precum Magritte ori Dalí, Soutine şi Picasso, ca şi Menzel, dobândeşte consistenţă şi plauzibilitate, dincolo de ritualul – consacrat la întrecere ba de pictogramele din cuvinte ale lui Apollinaire, ba de literele şi frânturile de text din pânzele lui Paul Klee şi ale altora – al scriiturii incluse ori suprapuse imaginii plastice. Părem, cu demersul Ancăi Chiorean, la una dintre intersecţiile ori rădăcinile artisticităţii dinainte de un anumit Babel specific: acela al separării muzelor în funcţie de ţelurile şi mijloacele puse în joc, de specificităţi. Ce să însemne un asemenea traseu, care duce în cu totul alte părţi decât cele cu care se pornise la drum întru lectura celor Patru dimensiuni reale în irealitatea imediată? Conturarea unui profil stratigrafic nu al romanului blecherian în primul rând, ci al unui soi de critică empatică posesoare a unei armături redutabile de la adăpostul căreia îşi permite luxul de a-şi păstra ingenuitatea, speranţa şi convingerea că omul poate zbura.
          Se prea poate ca Anca Chiorean să fi confecţionat, din paginile scrise de Max Blecher, un aparat de zbor pentru uz propriu, în care îşi invită însă şi cititorii. Şi de ce nu? Cine spune că un critic nu ar putea face şi asta? La urma urmei, nici scopul discursului critic nu este, în ultimă instanţă, altul decât acela de a reţine atenţia, de a seduce, de a uimi şi încânta.

 

Ovidiu Pecican

Când critica devine ficţiune (Anca Chiorean, Patru dimensiuni reale în irealitatea imediată: Eseu despre stratigrafia imaginarului blecherian. Cluj: Ed. Avalon, 2015)

» anul XXVI, 2015, nr. 9 (304)