Vinovăţie

Gabriela Adameşteanu

          ÎN LOC să-mi treacă, greţurile se înteţeau. Aveam în permanenţă, în gât, pe limbă, gustul panicii. Ochii rătăciţi de la băile fierbinţi din care mă ridicam cu pielea opărită. Urechile ţiuind de la chinina înghiţită cu nemiluita. Greaţa suplimentară de la vinul plin de amestecuri leşioase. Fesele pline de înţepături de la injecţiile ineficiente. Toate leacurile care mă ţineau într-un stres continuu şi mă făceau să alerg spre closet plină de speranţă că voi vedea, pe hârtia igienică grosolană, măcar o urmă maronie, dacă nu chiar hemoragia aşteptată. 
          Dar nimic, nimic, nimic.
          Nu-mi mai amintesc ce am făcut în zilele acelea, o aglomerare continuă din care ieşeam ca să intru în alta. Începusem să mă tem de înghesuiala de pe străzi, şovăiam când traversam arterele largi, mă îngreunasem, nu-mi recunoşteam corpul cu sânii dureroşi, îmi imaginam bătrâneţea şi boala incurabilă pentru prima oară, deşi mai aveam atât de mult până la ea.
          Semnele bătrâneţii nu mă pândeau în oglindă, doar o privire absentă care altora le-a părut depărtată şi dispreţuitoare şi au legat-o de zvonurile care începuseră să circule despre plecarea lui Petru, aşadar, mă pregăteam s-o întind şi eu!

*

          CÎTEODATĂ, ÎN plin stres datorat aşteptării chinuitoare, care mă umplea de o transpiraţie jenantă şi mă încovoia de crampele stomacului ars de acizi, îmi aminteam primii ani cu Petru, cei buni. Anii când lumea se deschidea, nouă, în fiecare dimineaţă. Într-un asemenea moment mi-a trecut, pentru prima oară, gândul că aş putea într-adevăr pleca din ţară, dacă el m-ar chema. Dar cum puteam s-o fac, când în burta mea creştea fătul lui Sorin?
          Chiar în anii mei buni cu Petru, aşteptasem mereu să se termine ceva neplăcut, un examen, altul, când nu trebuia să-mi fac soţul de râs, pe urmă emoţiile repartiţiei, întoarcerile lui Petru, tot mai târzii, acasă, pe urmă întâlnirile cu Sorin, la capătul oraşului. Aşteptările astea erau floare la ureche faţă de aşteptarea, de acum, a avortului.
          Nu mai ştiam de fapt ce vroiam. Să mă lase în pace toţi, dar să rămână toţi în jurul meu! Să se termine situaţia asta ruşinoasă, probabil ştiută de toţi! De colegi, de Aurelian şi Sultana, poate chiar şi de Petru, de la care nu mai aveam nicio veste! Din cauza disperării devenisem paranoică. Dar am sperat până în ultimul moment că o să mă trezesc inundată de sânge şi o să scap de întâlnirea cu asistenta, programată, până la urmă, într-o vineri.

*

          ÎN VINEREA aceea, am urcat, cu teamă, scările blocului de la Piaţa Sudului, până la etajul 8. Hârâitul liftului, care urca, cobora, buletinul meteo la radio, prin uşa unui apartament, dragi ascultători, începând de mâine, vremea va fi… Dar exista pentru mine ceva mai depărtat decât ziua de mâine?
          Când am apăsat pe sonerie, îmi bătea inima ca la întâlnirile cu Sorin, bine măcar că nimeni nu mă întrebase pe cine caut! i-am spus asistentei Titina.
          – Cui ce-i pasă?! Singurul care şi-ar băga nasul, administratorul, adică, şi-a primit tainul pe luna asta! Păi cum altfel aş sta liniştită?! a râs.
         O femeie corpolentă şi tonică. Apartament înghesuit de prea multe mobile, milieuri apretate şi bibelouri şterse bine de praf. Tablouri cu lebede şi cadâne, papucii soţului la uşă, copiii la şcoală. Bucătăria curată, cu linoleumul proaspăt spălat şi instrumentele, la care evitasem să mă uit, puse la fiert într-o oală de aluminiu. Când am aşezat, pe masă, plicul cu bani, mi-am amintit iar sutele albastre pe care i le aruncasem lui Sorin în faţă. Ce tâmpenie! Mucezeau în dărâmăturile blocului, iar mie îmi rămăseseră doar bani de telefon şi pâine, nici pomeneală de taxi.
         – Fii, dragă, serioasă, ce taxi? Am făcut douăzeci de chiuretaje pe masa din bucătărie, şi pe urmă m-am dus la slujbă cu tramvaiul, tramvai direct, ca şi la tine! E un fleac! Ce sens are să arunci banii? Mai bine îţi iei pe urmă ceva care îţi face plăcere! Taxiul te mai şi zdruncină prin gropile de pe stradă! a râs Titina.
          A stins aragazul. Cât aştepta să se răcească instrumentele, a ieşit la o ţigară, în balconul închis, cu perdeluţe de plastic, borcane mari de gogoşari în oţet, altele cu gogonele, morcovi şi conopidă în sare. Pe o etajeră de scânduri negeluite, borcane mici de zacuscă şi dulceaţă de gutui. Îmi interzisesem să mă gândesc la ceva.
          – Ţi-e frică? m-a întrebat când a intrat. Să nu-ţi fie, ai să vezi că în cinci minute am terminat! O să te doară doar injecţia, o înţepătură! Lasă popoul mai jos, hai, încă un pic, şi lasă-te moale, moale, n-auzi? Moale!
          Nu a fost o înţepătură, ci un ac încins care sfredelea carnea moale dinăuntru. Îmi zăream genunchii depărtaţi şi auzeam clinchetul metalic şi rece care îşi făcea cu brutalitate loc printre foile de carne, umede. Acum, ştiam exact unde este uterul meu, mingea de carne în care instrumentul rece săpa, încet. Gemeam, stai cuminte, să nu perforăm ceva, Doamne fereşte!

*

         CA SĂ mă facă să mă gândesc la altceva, a început să-mi povestească despre consăteanca ei, Dorina, sunteţi prietene, nu-i aşa? Cum a venit plângând, disperată, că prietenul ei nu o ia de nevastă, deşi şi-au cumpărat maşină împreună, mai mult pe banii ei, nu pe ai lui! Deşi l-a dus şi în sat la ea, la părinţi!
          Rămăsesem cu ochii la tavanul alb, umflat din loc în loc, câte o pată mai închisă, scorojită, acolo unde au inundat vecinii de deasupra.
          – Opreşte-te, te rog! Opreşte-te, măcar un pic! făceam semne cu mâinile.
          – Hai, mai rabdă puţin, să-ţi spun ce-a păţit Dorina! Prietenul ei n-a vrut să se însoare şi să lase copilul, oricât l-a implorat, acum, nu! i-a spus, poate, cine ştie, altădată!
          Nu mai vedeam tavanul, pentru că închisesem ochii. Îl vedeam pe Sorin, congestionat la faţă, grăbit, venind, plecând, parcă gonit de furii, ochii în lături ca să-mi evite privirea, astea erau misterioasele lui plecări?! Misterioasele lui nelinişti? El era prietenul care nu vrusese să lase copilul făcut cu Dorina, prietena mea?
          – Lasă-te moale, ţi-am spus! Ce te-ai strâns aşa? Încă puţin şi suntem gata! Să-ţi termin cu Dorina, sunteţi prietene, nu? Credeam că ţi-a povestit chiar ea! Fiindcă nu l-a putut convinge, biata Dorina a venit la mine să scape de sarcină, cum ai venit şi tu, a mers totul uşor.
          – Când a fost asta? am gemut.
          Ce povestea mă durea mai tare decât tot ce-mi făcea.
          – Să fie câteva luni, hai, gata, c-am terminat!
          M-am îmbrăcat, încet, ameţită, măcar scăpasem de durere şi de poziţia umilitoare, am verificat din nou banii în plicul de pe faţa de masă ţărănească de pânză groasă, cu 3000 de lei, şi am plecat, clătinându-mă.
          Am luat, fireşte, tramvaiul.

*

          DEPENDENŢA DE Sorin, momentele când îmi lipsise, căderile în tandreţe târzie, se evaporaseră, în fine. Nu mai simţeam faţă de el decât un vag dezgust, iar faţă de mine, ce? O furie rece, o milă-silă. Ce promiscuitate, ce ridicol! Acasă, în apartamentul devastat de cutremur, plin de o tăcere neliniştitoare, am încercat să fac un pic de ordine, să strâng măcar cărţile căzute din biblioteca lui Petru, dar mă dureau spatele, mijlocul. Şi, deodată, am simţit că s-a declanşat hemoragia! M-am instalat în pat, brusc, liniştită, cu o carte alături, dar n-aveam chef s-o deschid, şi nici să vorbesc cu nimeni. Telefonul a sunat de câteva ori, insistent, dar nu eram în stare să mă mişc, nici să spun o minciună.
          Ori poate să fi fost Dorina? Ce bine că n-am ridicat receptorul! Dorina, care mă ajutase să rezolv! Poate mă şi trimisese la aceeaşi asistentă medicală care o scăpase şi pe ea de sarcină, sătulă de orbirea mea, sătulă de incapacitatea lui Sorin de a alege între noi două! Ca să mă silească să-i aud povestea, să mă silească să văd cât de promiscue erau vieţile noastre paralele.Că eu fusesem singura femeie pe care o iubise Sorin şi că ea reuşise să se strecoare, pe nesimţite, în viaţa lui, ce mai conta acum?

*

          M-AM ÎNCOVOIAT de durerea unei crampe, sângele trecuse peste tamponul de vată şi inundase patul, până la saltea. M-am ridicat cu greu, în patru labe, am aruncat cearşaful pătat în baie, m-am spălat cu apă rece, nu mai aveam putere să aprind focul la cazan, am tapetat somiera cu prosoapte curate, mi-am vârât un pachet întreg de vată între picioare şi m-am întins la loc.
          Vedeam scenă după scenă, ca într-un remake, insistenţele Dorinei ca să lase copilul, refuzul disperat al lui Sorin, lacrimile coborând pe obrajii cenuşii de barba crescută, faţa congestionată, ochii fugindu-i în lături, evitând privirea disperată, furioasă a Dorinei, îi auzeam vocea gâtuită, nu acum, altădată, poate… Ani de zile fusesem obsedată de minciunile lui prin omisiune, de viaţa lui secretă, uite-o! Eram mulţumită? Povestea noastră, tot mai jenantă, cu cât mai aflam ceva! Credinţa mea în el, tot mai ridicolă!
          Mă sufoca furia care venea şi pleca, o furie care nu avea cum să-l atingă pe el, devenit dintr-odată un străin mincinos! O furie care se întorcea, veninoasă, asupra mea, de ce fusesem atât de oarbă? Dar fusesem oarbă, într-adevăr? Sau închisesem ochii cu îndârjire, ca să nu văd? De ce? De ce, de ce? Zăceam în pat, cu un pui de pernă presat peste pântecul scuturat de convulsii, din când în când mă ridicam, ameţită, să-mi schimb tampoanele, sângeram ca un animal tăiat, sau să-mi fac un ceai, nu-mi era foame.
          Bântuind prin apartamentul pustiu, îmi întâlneam, în oglindă, faţa tot mai încercănată, şi privirea, dintr-odată vie. Sângele, curgând violent, cu cheaguri tot mai mari, căra cu el dovada, încrustată până acum, în carne, a erorii mele: un copil, duplicitar şi mincinos, ca Sorin.
          Copil? Nu. Nicio secundă n-a existat în mintea mea o imagine umană, pentru ceea ce-mi cauzase atâta suferinţă. Trăieşti, ani de zile, într-o pivniţă întunecată din care ţi se pare imposibil să mai ieşi, aşa cum era dependenţa mea de Sorin: se lipise, cu binele şi răul, de pielea mea, îmi intrase în nervi, în viscere. Şi, deodată, un cutremur mă aruncase, pe neaşteptate, afară, şi descopeream, cu uimire, ce greutate cărasem în spate, ani de zile, pe un urcuş pieptiş. Îmi savuram uşurarea că scăpasem de spaima şi greaţa sarcinii nedorite. Că nu mai trebuie să ascund nimic. Că voi trăi iarăşi în lumină. Fără gustul metalic al fricii, fără gustul acru al umilinţei.
          Moţăiam. Începusem să fac febră. De câte ori întindeam mâna după termometru, linia de mercur era tot mai sus. Căldura urca din gât şi frisoanele fierbinţi urcau din pântec….
          Titina îmi dăduse un certificat medical, cu ştampile, în regulă şi puteam sta acasă câteva zile. Numai că, de la un timp, mi-am dat seama că lucrurile nu se desfăşurau aşa cum îmi promisese.

*

          DIN CÂND În când mă trezea zgomotul de fier al tramaiului. Dacă atunci m-aş fi ridicat, l-aş fi şi zărit, când lua cotul spre Operetă, prin spărtura făcută de cutremur în peretele de la stradă al imobilului unde locuisem cu Petru. În prima noastră viaţă.
          Dar mă simţeam atât de slăbită încât amînam să merg la telefon, să o sun pe Titina. Îmi promiteam s-o fac, însă, înainte să-mi încordez muşchii ca să mă ridic, aţipeam. Dormeam un timp care mi se părea lung, dar erau, probabil, doar câteva secunde şi, cum febra creştea continuu, mă trezeam iar. Cu inima tot mai strînsă, întindeam mâna după termometru şi întrezăream mercurul, de fiecare dată, tot mai sus.
          Când a trecut de 39 de grade, mi-am dat seama că se îngroaşă gluma. M-am ridicat cu greu din balta de sânge în care mi se scălda bazinul, înfăşurat în vată şi prosoape, şi m-am târât la telefon. Am sunat, am închis, am sunat din nou.
          Nu ştiam ce să-i spun Titinei ca să priceapă ce-i cu mine, fără ca acei care sigur ne ascultau să-şi dea seama despre ce vorbeam. Sunam, închideam, sunam iar. Îmi pierdusem speranţa că o să-mi mai răspundă. M-am gândit că mă lăsase baltă şi voi muri aici, singură, după ce se va scurge tot sângele din mine. Mi se muiaseră picioarele şi îmi auzeam în tâmple zvâcnetul inimii atunci când, în fine, vocea energică a Titinei a răsunat în receptor, alo! alo!
          – Sunt, eu, Lety, am îngăimat, dar nu m-a lăsat să continui, şi a strigat în receptor.
          – Îmi pare rău, crede-mă, dar n-am cum să mai ajung la tine! Vine al meu şi n-am făcut nimic de mâncare! Rămâne pe altădată! Încearcă şi tu să faci singură plăcinta, aminteşte-ţi că ţi-am pus reţeta în poşetă!
Şi a închis. Am stat un timp, năucită, încercând să pricep ce mi-a spus. Pe urmă m-am dus la poşetă, într-adevăr, înăuntru, am dat, cu degetele tremurânde, de un ghem de hârtie. L-am desfăcut şi am zărit, cu ochii înceţoşaţi de lacrimi, adresa spitalului şi un orar. Dacă înţelegeam bine mesajul cifrat, doctoriţa fără nume părea să fie de gardă chiar atunci. Sâmbătă.
          Un imens noroc.

*

          MIJLOC DE martie, răcoros, care făcea mai suportabile cozile de la 6 dimineaţa în faţa alimentarelor. Şiruri lungi de oameni cu sacoşe, cei din faţă, veniţi de acum câteva ore, aşezaţi, gospodăreşte, pe scăunele. Am mers pe jos până la spital, mirându-mă că totul arată atât de obişnuit: vitrinele goale, cozile, oamenii care mergeau cu treabă, fiecare încotro, eu, unde? Aerul a început să frigă şi, dintr-odată, am înţeles că ce se petrece în mine este grav, grav de tot. Şi am început să mă simt vinovată faţă de mama şi unchiul Ion care se chinuiseră să mă crească pentru o viaţă normală, şi eu, uite, ce făcusem din ea… Ce fusese atât de preţios în iubirea mea cu Sorin ca să ajung aici? Nu mă gândeam însă că aş putea să mor. Sau că aş putea intra la închisoare. Dar chiar asta mă aştepta.

*

          CÂND M-ADUSESERĂ În salon, de la Reanimare, eram încă ameţită de la anestezie, dar pântecul începuse deja să mă ardă, era tot o rană. Mă durea îngrozitor şi capul şi mi-era tare greaţă. Între timp se făcuse duminică. Se sfârşise ora de vizită, afară începea să se întunece. Curtea era încă plină cu vizitatorii care mergeau spre poartă, cu plasele cu mâncare golite şi sufletul împăcat că şi-au mai văzut, încă o dată, bolnavul. Colegele mele de cameră coborâseră la sala de mese, sprijinindu-se de pereţi, eram singură.
          Mă întorceam de pe o parte pe alta, nu puteam sta pe burtă, dar nici pe spate, aveam fesele ciuruite de injecţii şi umplusem de bale colţul pernei pe care îl muşcam, gemând. N-aveam în minte decât să chem infirmiera, să-mi aducă un algocalmin, două, zece, să facă ceva să scap de durere.
          Mă făcusem covrig de durere când am zărit-o pe patul de lângă uşă. Stătea aşa cum o lăsaseră părinţii, cuminte, doar îşi bălăngănea picioarele care nu atingeau podeaua. Fetiţa care n-avea să mai aibă niciun prieten-rival în familie, niciun frate şi nicio soră, pentru că mamei i se scosese, odată cu sarcina putrezită, şi uterul infectat. La fel ca şi mie. Eu şi mama fetiţei ne născuserăm sub aceeaşi stea ghinionistă şi norocoasă. Ajunseserăm aici după un avort provocat şi infectat.
          Pe mama fetiţei o adusese soţul cu maşina, cu zece zile înaintea mea. Eu venisem singură, cu tramvaiul, aveam bilet de tramvai dus-întors, dar abia peste trei săptămâni voi mai fi în stare să-l compostez.
          Mâinile inteligente ale doctoriţei tăiaseră în carne vie şi, în loc să ajungem în cel mai depărtat corp al spitalului, la morgă, ne treziseram amândouă, şi eu, şi mama fetiţei, atârnate de tuburi şi ţevi, la Reanimare. Şi, pe urmă, colege de salon. Mama fetiţei vorbea deja despre externare, pe culoar, cu soţul ei. După cât de tare mă durea, eu am presupus că mai aveam destul de stat în spital.
          Mă uitam la fetiţă. Una ca ea aveam să visez în nopţile următoare, când durerea se va atenua, şi voi adormi, de fiecare dată, plângând, pe ascuns, cu faţa în pernă, fără să vreau să ştiu de ce.
Nu mai ţin minte cum arăta fetiţa adevărată (nu cea din visul meu), ci doar că am tot întârziat, răbdând durerea, ca să n-o sperii. Dar când nu m-am mai putut abţine, i-am şoptit: Du-te, te rog, şi cheamă pe cineva! Cineva, oricine, să vină să-mi dea ceva să-mi treacă durerea, înţelegi? Să-mi dea ceva! Teva, teva, a repetat fetiţa. Privirea ei mă urmărea, derutată şi concentrată. Nu înţelesese ce i-am cerut, dar era mulţumită, ca toţi copiii mici când primesc responsabilităţi de adult.

*

          – SĂ NU te gândeşti decât că ai avut noroc! La nimic altceva! În toate privinţele ai avut noroc, înţelegi, nu, ce vreau să spun?! Bine că sunt vie şi că sunt liberă, doar aşa să te gândeşti! Când o să fii perfect vindecată, vii să văd cum îţi merge tratamentul, va trebui să-l ţii toată viaţa! Şi să faci exerciţiile de gimnastică şi respiraţie în fiecare dimineaţă!
          Înainte să înceapă să vorbească, îşi turnase vinul auriu în pahar, scăpărase bricheta şi-şi lăsase pe spătarul scaunului capul cu păr castaniu-roşcat, puţin ondulat, care îi ajungea, tăiat drept, mai jos de lobul urechii.
          A inspirat fumul cu ochii pe jumătate deschişi şi nările palpitând, avea o gesticulaţie de scenă şi chiar semăna cu o actriţă de cinema: Simone Signoret din Drumul spre înalta societate.
          Să fi avut o gardă mai dificilă? Să fi fost un pic alcoolică, ca Alice, personajul din film? Ori vrusese să-şi dea şi ei curaj înainte să-mi spună ce-mi făcuse şi cum va fi viaţa mea de atunci înainte? Uneori vorbea în şoaptă, alteori tare, probabil pentru microfoane. Avea un nume banal, pe care l-am aflat târziu, dar era cea mai neobişnuită făptură pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc în această viaţă.

*

          POATE ÎI plăcea să sfideze legile timpului, aşa cum făceau mai ales copiii de ştabi ori unii dintre foştii care căzuseră din funcţii înalte. Nu cei terorizaţi de mici, ca mine, pentru o vină pe care nu le-o explica nimeni, fiindcă era fără sens. După ce a terminat de vorbit, a deschis fereastra cabinetului de ginecologie ca să se ducă fumul şi mirosul de alcool, a scos din sertarul biroului cutia de nes, a pus o linguriţă cu vârf în ceaşcă, a frecat-o cu zahăr, până s-a făcut spumă şi mi-a întins-o. Şi-a pregătit la fel, pentru ea, o ceaşcă din preţiosul nes. Îmi încleştasem în poală, una de alta, palmele umede, le strângeam, ca să nu urlu, ca să nu plâng.
          – Ovarele ţi le-am păstrat, viaţa sexuală e normală, şi dacă vrei copii, poţi oricând să adopţi, a şoptit.
          – De ce nu adopţi tu? mi-a venit să-i strig.
          Nu era măritată, dar la uşă o aştepta răbdător un bărbat înalt, cu părul albit la tâmple, cu aerul binevoitor-distant, de doctor. Tăceam, furioasă. Dar furia s-a întors spre mine şi spre Sorin, atunci când mi-a şoptit, în timp ce mă sprijinea să înaintez spre uşă:
          – Sper să nu mai trebuiască niciodată să fac ce am făcut pentru tine. Era mai mare decât am crezut. Avea sexul format. Era fetiţă.

*

          ABIA PESTE două săptămâni, când Sultana, împreună cu Aurelian, va veni să mă ia cu Trabantul de la spital, aveau să înţeleagă exact ce s-a întâmplat cu mine. Au rămas amândoi convinşi că fusese copilul lui Petru şi, din prudenţă, la început, şi pe urmă din discreţie, n-au mai atins niciodată subiectul: rana noastră necicatrizată, cred ei. Probabil îşi spun că am fost pedepsiţi pentru lipsa noastră de înţelegere şi răbdare: pentru că Petru a plecat din ţară fără să mă pregătească înainte şi pentru că eu m-am precipitat să avortez.
          Ce sens ar avea să le spun adevărul şi să le stric povestea, care ne pune, şi pe mine, şi pe Petru, într-o lumină mai convenabilă decât merităm?
          Sunt sigură că nu le trece prin cap că Petru se gândise să mă lase ostateca lui, până se lămureşte dacă cere sau nu azil politic, dacă mă ia sau nu în noua lui viaţă occidentală. Iar eu nu-mi dorisem decât să scap de el şi de sarcina nedorită şi să fiu cu Sorin.
          Viaţa fiecăruia dintre noi nu este ceea ce ni se întâmplă, ci ceea ce îşi imaginează cei din jurul nostru că ni s-a întâmplat.

 

Gabriela Adameşteanu

Vinovăţie

» anul XXVI, 2015, nr. 9 (304)