Poeme
            de Nicolae Corlat

altfel de facere

am ars toate măruntaiele pămîntului
să nu vină păsările întunericului să prade ce-a mai rămas
dar niciodată nu poţi părăsi tot, niciodată îngerii nu vin cînd îichemi.
pe şei mari de oţel îşi făcură apariţia tot atîţia zei cîte speranţe năşteau oamenii
şi niciunul dintre ei nu scotea o vorbă
niciunul nu avea grai, nici ochi să înţeleagă rostul nostru aici
lăsau în urmă dîre de foc
în cer aprindeau foc negru, iar în ape turnau o licoare
de se uneau apele pămîntului cu cele ale cerului

am înţeles atunci că nu-i destul să aduni cenuşa
că istoria nu se scrie cu litere


o zi

dimineaţa îţi trezeşti oasele răsfirate 
cum ai desmierda o fată frumoasă întinsă pe plaja de la Monastir.
vînturile nopţii au împrăştiat clipele peste aşternutul moale
precum firele de nisip prin vegetaţia de la marginea deşertului
el se învecinează cu marea, tu cu pustiul în care îţi lepezi trupul pentru o noapte
duşul fierbinte, spălatul pe dinţi au devenit ritual 
încă un ceas de ispăşirea păcatelor, în gînd strecori un mic parastas pentru ziua de ieri
nimic din anotimpul prezent nu găseşte răspuns în trupul tău
preschimbat în ambarcaţiunea ce-ţi va duce sinele într-o zi oarecare
păşeşti peste cîmpul cu maci 
răcoarea iernii nu-i atinge nici măcar cu o boare
oraşul e-n ceaţă – pereţi invizibili coboară din cer 
om cu om nu se văd, singurătatea coboară tot mai adînc în tine.
aghiasma de ieri o duci mamei ce-şi scutură în fiecare zi existenţa pe un pat de spital
te tîrăşti aşa o zi întreagă pe sub ceaţa de plumb ca un titanic 
gata să eşuezi, să-ţi debarci pasagerul printre gheţuri fierbinţi
razele soarelui stau ascunse în mintea ta şi nu ştii cărei lumi aparţii

se fac înscrieri pentru plecarea pe Marte sau pentru-un sejur pe apropiata Lună
orizontul e tot mai departe, viaţa se cere trăită  
iar plopii de la marginea existenţei îţi par tot mai înalţi
cerni o întreagă mare mai veche decît deşertul din tine
o întorci în văzduh printre întinse cîmpuri de sare
ninsori aparente te învăluie precum albul Saharei după retragerea apelor

ce prăpăd a răstignit ziua, ce instinct te mai ţine treaz încă o zi
în care fluturii zăvorăsc în ei lumina

un om oarecare de pe planeta aceasta se va duce pe Marte
şi va căuta acolo tandreţea uitată pe o plajă cuminte la Monastir
şi va trezi dis-de-dimineaţă oasele răsfirate aiurea pentru încă-o zi pentru încă-o moarte.


pasărea Thot

e asemeni pădurilor în floare
fiecare aripă se-acoperă cu flori de lumină
de aceea nu lasă umbre în absenţa focului
numai piatra i se aşază în loc de inimă
ca un rîu adulmecat de peşti
pluteşte vag în realitatea imperceptibilă a fiarelor

stea de cenuşă din închipuita boltă o obîrşiilor
nu cerne cuvinte nici sunete
pînă la revărsarea zorilor
mută splendoare
mut orizontul ce-i va purta de-acum numele

Nicolae Corlat

altfel de facere; o zi; pasărea Thot

» anul XXVI, 2015, nr. 8 (303)