Laurenţiu Malomfălean


Cu permisiunea dumneavoastră, voi contopi ultimele două răspunsuri. Mai întâi, pentru că vara îmi fac timp să citesc volume ce stau de multă vreme în aşteptare, voi spune câte ceva despre un op de poezie românească pe care tocmai l-am citit pe nerăsuflate. Apoi, cum anotimpul estival se potriveşte de minune viselor sinucigaşe, ţintuiesc un volum situat la graniţa dintre ştiinţele socioumane şi câte altele, o carte „străină“ pe care, deşi se întâmplă s-o traduc, am răsfoit-o în prealabil, tocmai simţind-o aproape.
Aşadar, pentru început, aş profita de ocazie ca să scriu cu mare şi nepermisă întârziere asupra unor poeme, deşi, cum o spune fără înconjur autorul însuşi, mai degrabă e vorba despre o carte de vise. Îi aparţine lui Radu Vancu, unul dintre poeţii mei preferaţi, de foarte departe cel mai prolific şi consecvent cu sine al generaţiei sale. Apărută la Casa de Editură Max Blecher în 2012, Frânghia înflorită se dovedeşte da fine al capo „un promo la o lume veşnică/ a cărei veşnicie va dura o noapte“, repetată la infinit. Aşa cum au făcut-o şi alţii, poetul ne arată că spaţiul oniric poate fi o lume personală de apoi, unde morţii cei dragi îşi fac numaidecât culcuşul. Aceste vise bântuite ameninţă să închege o cruce, purtată sisific pe umeri până la sfârşitul vieţii. Volumul se constituie într-un adevărat nocturnal poetic înfăptuit la ora lupului, când au loc cele mai multe coşmaruri, decese, vorba lui Bergman, când are loc singurătatea – la fel de bine s-ar putea spune când draga de ea nu mai are loc, fiindcă e maximă şi poezia la fel. Numai că, pentru a se feri de iadul pe pământ, Vancu îşi contrapune figura tatălui dintr-un dincolo visat (purgatoriul sicrielor luminând cerul cu flăcările lui) soţiei şi băiatului din paradisul casnic, altercaţie tandră din care nu pot ţâşni decât efecte dintre cele mai crâncene. Motivele de-a rămâne captiv în oricare dintre lumi survin asociate mereu în cât de metaforice – cu sensul primar – moduri. Adică forţând corespondenţele după logica visului, pe nesimţite, ca el. Apoi vine logica poeziei. De fiecare dată, trezia pare să copieze visele, nu doar acestea pe ea, retroactiv. Poezia nu poate fi decât proactivă. Dacă visul e poezie involuntară, cum spunea frumos un romantic, atunci poezia nu poate fi decât vis voluntar. Cu metafore servite pe tavă, ca la pomana mortului („într-o lume/ în care melancolia e substanţă interzisă,/ inimile sunt uraniu îmbogăţit“). Nu credeam să pot citi poezie douămiienşpeistă cu asemenea forţă vizionară postexpresionistă, însă dacă treci de partea visului (o fi un truc doar, un mic pretext?), orice ţi-e permis. Acolo poţi fi autenticist chiar dacă nu eşti verosimil, pentru că realismul dispare în avalanşa de hiperrealităţi. Ce-mi spune unul dintre poeţii mei dragi, când mă lasă inima să-l citesc?! Îmi spune că, da, poţi folosi adjective, adverbe, comparaţii care mai de care mai revelatorii fără să-ţi pese de nişte criticalici pe pilot automat ce imediat vor sări să ţi-o spună de la obraz la obraz c-aşa nu se mai poate scrie de mult, că minimalisme de doi bani şi mizerii de patru. „Şansonete macabre“, ca să folosesc metafora unui alt poet-poet, aşa-i cu visele, n-ai ce le face. Radu Vancu e pentru o poezie maximalistă (chiar dacă de familie). Un adept al unei poezii adevărate. Şi neînfricoşate.
Lui Cioran cu siguranţă i-ar fi plăcut la nebunie cartea asta de vise. La fel cum, dacă tot veni vorba, mi-a plăcut mie inclasabilul volum aparţinând belgiencei Élisa Brune, La Mort dans l’âme: Tango avec Cioran, publicat în 2011 la Editura Odile Jacob din Paris, după un veac de la naşterea filosofului româno-francez-apatrid. Autoarea ne mărturiseşte că l-a întâlnit pe acesta la hotărâtoarea vârstă de optsprezece ani, lăsându-se bulversată de apetitul său pentru neant. Respectivul nu i-a dat pace timp de un deceniu, pentru a dispărea fără s-o prevină. Cartea s-a născut până la urmă dintr-o chestionare teribilă: un om ca el, tot numai o absenţă, zăcând mereu în picioare, putea să dispară?! Vidul său interior a zămislit vocea cutărei stupori ce mocnea deja în străfundurile unei alte fiinţe. De aici n-a putut rezulta decât un dans îndrăcit între Cioran, moartea şi semnatara rândurilor însăşi. „Un tango sălbatic în trei.“ Pe parcursul a peste 200 de pagini, avem astfel şansa de a-l cunoaşte altfel pe Emil Cioran, prin aprigul intermediu al unei părţi destul de furioase din vocabularul şi ochii unei străine. O lucrare situată cumva între jurnal şi evocare neromanţată. La nivel de scriitură, se remarcă preferinţa Élisei Brune pentru estetica fragmentului, toată suita de maxime, aforisme à la Cioran elles-mêmes, sentinţe implacabile şi, mai ales, poeme în proză mai mult sau mai puţin voluntare aducând bine cu stilul cioranian. Evident, suntem în plin existenţialism: aceste panseuri cotidiene prilejuite de moartea eseistului sinuciderii nepracticate se coagulează treptat într-o viziune tot mai închegată asupra vieţii, căreia tocmai lipsa cronică de sens, dar acută mereu de semnificaţie, îi conferă un rost fără pereche. Deşi exhibă cu orice ocazie un aer definitiv-apocaliptic, pe undeva similar cu al maestrului nihilist-moralist, avem de fapt un eseu despre şi pornind de la Emil Cioran, o călătorie în universul Cioran sau, tot în cuvintele autoarei, un ghiont dăruit gânditorului de către o congeneră. Dialogul devine monolog şi, paradoxal, invers. Încât volumul se adresează cu brio şi fără drept de apel tuturor împătimiţilor de Cioran.
Citind astea revine cheful de viaţă. Pentru că, nu-i aşa, numai sinucigându-te clipă de clipă o trăieşti pe fiecare la maxim.

 

Laurenţiu Malomfălean

***

» anul XXVI, 2015, nr. 8 (303)