Ion Cocora


1. Drumul egal al fiecărei zile de Gabriela Adameşteanu
Nu am la îndemână, acum, când sunt la ultimele file cu lectura Drumului egal al fiecărei zile, ediţie definitivă tipărită recent de Polirom, varianta iniţială, apărută în 1975, ca să fac o comparaţie între cele două versiuni. Ar fi fost interesant să văd ce a eliminat cenzura şi în ce măsură a intervenit autoarea asupra textului iniţial. Desigur, cum nu l-am citit în urmă cu patruzeci de ani, romanul Gabrielei Adameşteanu, deşi e anterior capodoperei sale Dimineaţa pierdută, l-am abordat cu o curiozitate cu care întâmpini o operă inedită, scrisă astăzi şi aici, chiar dacă nu ascund că pe parcursul lecturii am fost ispitit să-l raportez la contextul istoric în care a fost scris. Cu atât mai mare e meritul autoarei, presupunând că anumite metamorfoze s-au produs, cu cât ne oferă o carte defel marcată de limitele epocii totalitare, care se păstrează constant la un ridicat grad de autenticitate, de la tonul povestirii până la detaliile sociale şi biografice pe fondul cărora se configurează un personaj feminin viu, de o intensă vibraţie existenţială ce-i asigură individualitate, o consistenţă psihologică aparte.
2. Laur de Evgheni Vodolazkin
O carte fabuloasă, scrisă simplu, cu un demers firesc, aparent fără subtilităţi formale, fără ambiţii de a „sparge“ tipare, deşi subtilităţile şi ambiţiile de acest gen există, nu însă ca ţintă în sine, ci profund şi organic încorporate în arhitectura şi substanţa romanului. În Laur se depăşeşte, ca structură şi viziune, materia arhaică a subiectului, arătându-se a fi o scriere de o modernitate singulară. Acţiunea propriu-zisă, chiar dacă aduce în prim-plan viaţa unui sfânt din secolul al XV-lea, „nebunul întru Hristos“, iese din limitele impuse de un spaţiu exact datat, aşa cum nu se întâmplă, să zicem, în Numele trandafirului, şi se proiectează într-o convenţie epică dilatată temporal in extremis, cu mult, făcând iarăşi trimitere la o capodoperă, peste „veacul de singurătate“ al lui Márquez. E vorba de o lume în care credinţa, semnele prevestitoare, diavolii, ierburile tămăduitoare ori stihiile naturii acţionează miraculos asupra individului, uneori ca fenomene fără „nicio explicaţie raţională“, dând senzaţia că tot ce plăsmuieşte imaginaţia autorului şi apoi scrisul său relatează se află „în afara timpului“. Nu trebuie totuşi să ne lăsăm amăgiţi. Prezentul rămâne dimensiunea devastatoare, repet, a unei cărţi fabuloase, cu ceva ameţitor în ea!
3. Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie de Simona Popescu
Această ultimă nominalizare a mea stă sub semnul a două paradoxuri. Unul ar fi acela că lectura pentru care am optat e o re-lectură, iar cartea în cauză nu e o apariţie recentă, ci a fost publicată în 2006. Cel de al doilea ţine de faptul că, judecând formal lucrurile, mulţi vor fi surprinşi să constate că includ în rândul cărţilor de „ştiinţă“, fie ele şi „din domeniul sociouman“, un excelent volum de poeme. Am văzut în el atunci când l-am citit un „experiment“ derutant, cu „marcă“ de unicat în poezia românească, dar şi un reper poetic major, asupra căruia se cere serios meditat, întrucât îşi depăşeşte condiţia de „experiment“. Recunosc că am fost tentat o clipă să-l apropii de Levantul lui Cărtărescu, dacă nu şi să-l consider o replică la acesta, dar cu o „bătaie“ total diferită atât ca semnificaţie, cât şi ca mod de scriitură. Fără să-şi fi dorit să realizeze, ca şi confratele său, un „ospăţ“ de stiluri şi forme poetice, uneori condimentate cu efecte parodice de mare rafinament, Simona Popescu pare a fi fost atrasă de o zonă a poeticului mult mai gravă. Aceea în care poemele, în succesiunrea lor, alcătuiesc un „manual“ de iniţiere în poezie. Întâmpinarea critică nu a fost însă cea aşteptată. Sentimentul meu e că s-a trecut (prea) uşor, pendulându-se între aprecieri temperate şi negări greu de înţeles, peste o construcţie lirică amplă, structurată labirintic, în care imaginaţia şi creativitatea sunt într-o expansiune permanentă. Îmi păstrez de aceea convingerea şi la a doua lectură, întâmplată la distanţă de aproape un deceniu, că Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie e o carte de factură specială, de situat fără ezitări între cărţile importante, mereu incitantă şi provocatoare în ambele ei dimensiuni: cea de veritabil compendiu poetic (cu trimiteri bibliografice vaste, cu o abundenţă de citate, note de subsol, nume de poeţi) şi cea de poezie pur şi simplu (sensibilă, neliniştită, interogativă, exprimată în registre stilistice diverse, cu tensiune). Aşadar, o carte despre existenţa poeziei şi poezia existenţei. La care imperios e necesar să se revină!