Valentin Chifor


Cultura lecturii în vertijul mediatic contemporan (invazia digitalului, vizualului) este în suferinţă desigur, dar cititorii obsedaţi de arta acestui viciu nepedepsit nu vor dispărea niciodată. Dependenţa de literatură va supravieţui. N-am crezut nicicând în speţa ziselor lecturi uşoare, de vacanţă – policier, literatură mizerabilistă, minimalistă etc. Voi indica acum lecturile ultimei perioade, nu exclusiv „ultima“ carte citită (parcurg în paralel mai multe volume, practică curentă a atâtor cititori, profesionişti sau nu). De câteva bune luni de zile citesc/recitesc Shakespeare, Opere complete, ediţia Leon Leviţchi, cu notele lui Virgil Ştefănescu-Drăgăneşti. Am ajuns la volumul 9 (n-am suficient timp în aşteptarea ediţiei George Volceanov a integralei shakespeariene). Genialul brit, maestru al tragicomediei, este incontestabil în centrul canonului literar, punctul zero al acestuia, depăşindu-i pe toţi ceilalţi creatori (diferenţiaţi de marca originalităţii, asimilată cu stranietatea – acuitate cognitivă, forţă lingvistică, putere de invenţie). Prin splendoarea operei sale, englezul (indiferent că autorul ei este Sir Francis Bacon, contele de Oxford sau un oarecare actor, fiul unui meşteşugar) este mai important în cultura occidentală, implicit universală, decât Platon, Aristotel, Kant, Hegel sau Heidegger, cum remarca un critic. Demonstraţia splendidă privind primatul estetic al bardului din Stratford mi-a oferit-o recent lectura Canonului occidental, exegeza lui Harold Bloom, encomiu pentru valori, carte fermecătoare, strălucitoare, prilej de reîntâlnire, fie şi prin limbajul secund al criticii, cu marea literatură, de la Dante, Goethe, Cervantes, Tolstoi, Molière, Milton, Ibsen, Dickens, Whitman, J. Austen, G. Eliot, Woolf, Proust, Joyce, Kafka, Beckett etc. (douăzeci şi şase de scriitori, de fapt), grupaţi radial în jurul lui Shakespeare sub zodia conceptului numit „anxietatea influenţelor“, nelinişte de care unii, cei puternici, au reuşit să se elibereze în oarecare măsură (multora însă le-a provocat angoasă). Cartea lui H. Bloom îmi confirmă o intuiţie de valorizare doar bănuită cândva. Am citit concomitent, în acord cu vârsta-mi declinantă, pagini din literatura mărturisirilor – jurnale, corespondenţă, memorii, dar şi eseistică, mai puţin literatură de ficţiune: Ludovica Rebreanu, Adio până la a doua Venire: Epistolar matern, ediţie îngrijită de Liviu Maliţa; J. Parini, Ultima gară (fuga contelui L. N. Tolstoi, regele romancierilor, de la Iasnaia Poliana, sfârşitul său în gara Astapovo), dar şi memoriile medicului-scriitor Radu Iftimovici, Veşnica mea pomenire, panoptic copleşitor, satyricon al epocii dejisto-ceauşiste, impregnat de ironie devastatoare, umor contagios, aliaj de tragicomic, rectitudine morală şi reflexivitate. Am parcurs (lecturi restante, amânate) cu rare delicii două volume ale lui Ion Vartic, Cioran naiv şi sentimental şi Clanul Caragiale, cuceritoare prin graţie intelectuală, inteligenţă speculativă, comparativism subtil ale unuia dintre cei mai buni eseişti contemporani. Eseistul oferă piste hermeneutice neaşteptate, luminează coordonate ale structurii intime a personalitaţii lui E. Cioran, I. L. Caragiale şi Mateiu I. Caragiale. Nu mai puţin m-a sedus talentul evocativ al Martei Petreu din Biblioteci în aer liber, amintiri, eseuri, despre oameni, cărţi – generaţia ’27 (Cioran, Eliade), cerchiştii sibieni şi echinoxiştii, asezonate cu portretistică briantă dedicată lui N. Balotă, M. Zaciu, A. Marino, N. Manolescu, I. Mălăncioiu, Ion Vianu, Z. Ornea, H. R. Patapievici, N. Manea, M. Călinescu, Al. Vona până la Ion Pop, M. Papahagi, I. Vartic etc. Câteva bucurii intelectuale de simplu cititor devotat, bucurii capabile să fortifice spiritul, să îmbogăţească gândul…

Valentin Chifor

***

» anul XXVI, 2015, nr. 8 (303)