Nicolae Bârna


1. Ultima carte românească de literatură pe care am citit-o este romanul Vioricăi Răduţă Vremea moroiului. Fără să fie, nu-i aşa, o capodoperă epocală, care să „mute din loc“ paradigmele literaturii române etc., etc., cartea chiar mi-a plăcut foarte mult, e cu totul originală în peisajul actual (o originalitate nu căutată şi construită din greu, ci seducător „firească“, prin modul cu totul special – şi rar, la noi – de „gestionare“ a limbajului, mai precis spus mi se pare că e o eclatantă ilustrare a unei modalităţi cumva „de frontieră“, între proză şi poezie, mai aproape de poezie, de fapt, aş zice: „un roman poetic“, dacă sintagma n-ar fi încărcată cu conotaţia „poeticităţii“ prozei aşa cum era înţeleasă altădată...), e fără nicio îndoială „de rang I“, ar merita o exegeză mai inspirată decât cea de care a avut parte până acum... O receptare „pedestră“, pe fâşia micşorător-vulgară a romanului tezist „cu cheie“ – inadecvată, dar, pare-se, tentată –, nu ar face decât să-i nesocotească brutal frumuseţea şi profunzimea, certe şi cu totul particulare.
2. Cât despre cea mai recentă lectură de literatură străină, ei bine, este vorba de romanul Un cal intră într-un bar, de David Grossman. O carte pur şi simplu minunată, în care scriitorul ne oferă o sărbătoare a lecturii la „nivelul“ copleşitor cu care, ca să zicem aşa, ne-a cam obişnuit. Câteva comentarii de contextualizare şi destăinuiri „private“ mi-aş permite, cu acest prilej. După o perioadă în care, din varii motive, lecturile din literatura română şi lecturile „de ştiinţă“ au covârşit şi cvasieliminat, în bugetul meu de timp alocabil cititului, literatura străină (o vreme nu prea m-am îngrijorat, mă bizuiam pe masivele acumulări mai vechi, impresionante, o’ş’cât!), mai încoace mi-am luat seama şi am dezlănţuit o adevărată „campanie“ de lecturi din beletristica universală şi am dat gata, aparent claie peste grămadă, de fapt cu „intenţie fină“ (şi, nu ascund, în majoritatea cazurilor cu imensă satisfacţie) volume peste volume, şi mai aşa, şi mai aşa, da’ mai degrabă bune, deh!, de tot felul de autori, mai vechi sau mai noi, cum ar fi Joseph Roth, Elif Şafak, Clarice Lispector, Thomas Pynchon, Kosztolányi Dezsø, Günter Grass, Roberto Bolaño, Amos Oz, Michael Ondaatje, Thomas Bernhardt, László Krásznahórkai, Iuri Dombrovski, Danilo Kiš, Bohumil Hrabal (pe care-l „devorasem“ eu integral, nu-i vorbă, de pe vremea în care-l edita cu metodică devoţiune regretatul Ondrej Štefanko, la Editura Ivan Krasko, dar… iată că a apărut şi volumul de scrisori către „Dubenka“, păi cum să ţi-l refuzi?), Karel Čapek, Orhan Pamuk, Enrique Vila-Matas, Ádám Bodor, Zeruya Shalev, Miloš Urban şi încă atâţia şi atâţia. Lectura asta, cea mai recentă, a romanului lui Grossman, e un episod (şi încă unul de preţ, ca şi cele ale celorlalte romane ale lui apărute la noi…) din această îmbătătoare „campanie“…
3. Cea mai recent citită carte „de ştiinţă“ este excepţionalul studiu critic Marin Sorescu: Singur printre canonici, de Cosmin Borza. Lectura mi-a produs o intensă bucurie, suscitată de excelenţa realizării. E fără nicio îndoială o lucrare exemplară, efectiv memorabilă, care tranşează net faţă de sumedenia de „monografii“ şi „doctorate“ care ies de sub tipar, şi e menită să rămână. Oferă, cu eleganţa cordială a ireproşabilităţii nonarogante, o „demonstraţie“ irefutabilă de reabilitare peremptorie a unui mare poet – unul din cei mai mari, he!, he!, parcă ne era şi frică s-o mai afirmăm…– în chip regretabil „asasinat“ în vremea din urmă, fie din partizanat cu temeiuri extraliterare, fie prin receptare chipurile „favorabilă“, dar ineptă. Aminteşte – nu prin „conţinutul“ sau prin metodologia pusă în lucrare, ci prin nivel şi capacitate de „seducţie“ – de cărţile unor Andrei Terian sau Alex Goldiş şi, împreună cu acelea, ne permite să privim viitorul (criticii noastre) cu optimism...
(Acum, dacă stau şi mă gândesc bine, şi dacă admitem că la „ştiinţă“ intră in extremis şi o operă mai degrabă compozită, fragmentară, alcătuită din secvenţe care fie sunt oarecum redevabile publicisticii, fie se desfăşoară pe tărâmul eseisticii (beletristică pură, aceea, după opinii influente, nicidecum „ştiinţă“), o carte în care gestul viguros şi combativ al polemicii intelectuale alternează cu fulguranţa lapidară a unor viziuni teoretizante şi totalizante impresionante prin amploare şi consistenţă, prin „bătaia“ lor de mare întindere, şi în care nu lipsesc demersurile aşa zicând portretistice şi micromemorialistice, dar în care totul cu impunătoare coerenţă, gravitează în jurul criticii şi teoriei literare (care, atenţie!, sunt admise la „ştiinţă“, acelea…) şi se alimentează din ele, probabil că s-ar cuveni să menţionez – dat fiind că l-am citit, cred, puţin după cartea lui Cosmin Borza – şi volumul Radicalitate şi nuanţă, de Mircea Martin, o nouă atestare a excelenţei forţei creatoare a acestei mari personalităţi.)