Cronica unei supravieţuiri izbutite

Ovidiu Pecican

Editarea corespondenţei dintre Marian Papahagi şi Ion Pop cuprinsă între anii 1969 şi 1981 s-a făcut sub semnul revistei studenţeşti de cultură Echinox. De aceea, editoarea florilegiului, Lucia Papahagi, a ales drept titlu unul care nu lasă îndoieli asupra scopului acestei ofrande, dincolo de readucerea în memorie a aceluia dintre interlocutorii epistolari care s-a săvârşit deja din viaţă: La Echinox, în atelier (Bucureşti: Ed. Muzeul Literaturii Române, 2015, 170 p.). Cum publicaţia a apărut începând cu decembrie 1968, ca o concesie făcută studenţimii într-un an în care Partidul Comunist Român nu avea nevoie de tensiuni din partea tineretului academic, şi cum corifeii perioadei de aur au fost înlăturaţi curând după 1981, nu este de mirare că selecţia scrisorilor cuprinde exact intervalul de timp semnalat.
Principala noutate pe care o aduce însă schimbul de scrisori dintre cei doi corifei este mutarea centrului de greutate dinspre revistă către adevăratul proiect din care s-a produs emergenţa publicaţiei: crearea unei grupări viabile, tinere, de formaţie academică, intelectuală, de creatori culturali într-o viziune umanistă, democrată, multiculturală, favorabilă unui liberalism de fond, cu atenţie pentru particularităţile individuale ale fiecărui discurs şi ale fiecărui membru al grupării. În această viziune accentul cădea pe întreg, ca şi pe fiecare dintre membrii lui, nu doar pe unii sau pe alţii, şi gruparea, înmulţită de la o promoţie la alta cu noi nume, era concepută permeabil şi flexibil, crescând, dospind şi dăruind culturii noastre ofrandele ei creatoare, în pofida climatului de control ideologic şi manipulare economic-administrativă.
De reţinut şi faptul că, pornind în finalul anului „Primăverii studenţeşti“ de la Praga şi al invaziei Cehoslovaciei, dintr-un elan care, în primăvară însă, se regăsise în opinia publică românească, de a arăta simpatie şi de a sprijini simbolic deschiderea operată de Dubček în ţara prietenă, Echinox-ul a putut apărea chiar atunci, neaşteptând alte circumstanţe, mai favorabile, care, oricum, nu aveau să mai vină. Adrian Popescu are dreptate să enunţe: „Comparabile pe alocuri cu Epistolarul de la Păltiniş, aceste scrisori ale lui Marian Papahagi şi ale lui Ion Pop ne descoperă modul cum o grupare de tineri intelectuali, dincolo de orice circumstanţe nefavorabile, îşi iau ca ideal cultura umanistă de vârf...“ („Epistolar echinoxist“, România literară, nr. 24, 12-18 iunie 2015). Tot acolo, acelaşi comiliton de odinioară observă pertinent:

mi se pare impresionant proiectul cultural-spiritual, urmărit cu precădere de cei doi, perseverenţa lor de veritabili transilvăneni, puterea de a edifica o publicaţie de valoare, de a o impune dincolo de orice localism. Practic, publică aici, din 1968, nu numai studenţii clujeni, ci şi colaboratori de prima mână, din Capitală, de la Paleologu la Doinaş. La aniversarea celor cinci ani de existenţă a revistei Echinox, Cercul literar de la Sibiu îşi declara afinitatea cu gruparea echinoxistă, prin gura lui I. Negoiţescu, prezent împreună cu alţi cerchişti, sau cu Nicolae Manolescu („generaţia ’47“ botezase criticul gruparea echinoxistă) la Cluj, cum reiese din scrisori. Corespondenţe culturale vin din Paris sau din Roma, pe lângă traduceri din marea poezie europeană, Murilo Mendes, Paul Celan, Ezra Pound, Enzesberger, lirica Trecento-ului italian, unele texte, inclusiv unul din Heidegger, le putem citi, aici, în premieră în limba română. Meritul şi şansa celor doi intelectuali devin implicit şi ale revistei clujene, cei doi au legături serioase cu mediile universitare şi scriitoriceşti din Italia şi respectiv Franţa. Aceste relaţii vor fi fructificate din plin în paginile Echinoxului...

Am citat in extenso din articolul recent apărut al poetului de la Steaua pentru că, în pofida faptului că între timp au apărut antologii şi eseuri monografice despre Echinox, ceea ce exprimă el sintetic aici nu a mai fost formulat la fel de concis şi de reliefat până acum. Într-adevăr, gruparea echinoxistă, „moşită“ de Ion Pop şi de Marian Papahagi, a marcat un nou spirit, o replică intelectualistă şi estetic fundamentată la cultura oficială şi la cea tolerată de regimul Ceauşescu, oferind primul exemplu al unui cerc de creatori literar-culturali viabili care nu a putut fi distrus de politruci şi de instrumentele lor, în pofida numeroaselor şicane şi, în cele din urmă, a represiunii la care nucleul generator al grupării a fost supus („concedierea“ din 1982-’83 şi menţinerea corifeilor în poziţii minore, marginale, din sistemul universitar până la prăbuşirea dictaturii).
Echinox-ul deţine o prioritate faţă de alte construcţii de gen, nu neapărat publicistice, precum cele bucureştene optzeciste – Cenaclul de Luni, iniţiat de Nicolae Manolescu în 1977, Cenaclul de proză Junimea al lui Ovid S. Crohmălniceanu, din anii ’80, ori Cenaclul Universitas al lui Mircea Martin, organizat de studenţii de la Facultatea de Istorie şi Filosofie, nu de filologi, precum în celelalte cazuri – ori cele din Iaşii universitari (Opinia studenţească, înfiinţată în aprilie 1974, Dialog). Nu avem încă reconstituită, din păcate, harta intelectuală a României acelor ani în care, destul de repede, pe măsură ce îşi consolida puterea, Ceauşescu renunţa la relativa liberalizare din vremea instalării la „domnie“, restrângând libertatea de expresie şi aşa bine controlată prin cenzura oficială şi prin celelalte vămi, mai puţin instituţionalizate (lectura fiecărui număr al revistei la Asociaţia Studenţilor Comunişti, uneori – sau mereu – şi la rectorat). Dar, de pildă, este limpede că, înainte ca micul cerc din jurul lui Constantin Noica să se articuleze, mai întâi la Bucureşti, apoi la Păltiniş, Echinox-ul exista deja şi îşi dobândea merite şi pe latura cultivării filosofiei. Căci este notoriu că primul obstacol major din existenţa revistei, cel care a şi dus la înlocuirea lui Eugen Uricaru de la conducerea iniţială a revistei, a fost publicarea traducerii unui text heideggerian, aşadar nu numai a unui text filosofic idealist, ci şi dintr-un autor contemporan socotit a fi în legături strânse cu nazismul. Mai apoi, dintre echinoxişti au fost şi unii care au corespondat cu Noica şi l-au frecventat mai mult sau mai puţin asiduu (Bréda Ferenc, subsemnatul), întreţinând un dialog fertil cu el, ca şi unii dintre tinerii cărturari ieşeni de atunci (Luca Piţu, Dan Petrescu, Liviu Antonesei), fără a-i deveni necesarmente discipoli.
Mai mult decât o revistă a studenţilor în tranziţie prin Clujul academic, Echinox pare deci să fi fost proiectul, realizat într-o măsură mai mare decât s-ar fi putut crede că ar fi posibil, al unei echipe culturale care să ducă mai departe tradiţiile estetice, valorice româneşti şi multiculturale (vezi paginile maghiară şi germană, mereu prezente în revistă) ale unei Transilvanii cărturăreşti dornice să depăşească regionalismul şi chiar spaţiul simbolic naţional pentru a se regăsi, cu drepturi egale la demnitate şi la admiraţie, în cultura universală.
În plan practic, lucrurile au fost urmărite cu o tenacitate şi o pricepere care stârneşte până astăzi admiraţia. Pe lângă revistă, un cenaclu activ; apoi propunerea unor nume de echinoxişti în lumea editorială, lansări de carte în librării, lecturi publice şi participări la pagini de grupaje în alte reviste, promovarea, pe mai departe, în paginile revistei, a celor deja plecaţi departe de Cluj, tentativa de a găsi posturi în cultură pentru membrii grupării chiar în oraşul de pe Someş, iar când acest lucru nu a mai fost posibil, susţinerea candidaturilor lor în alte redacţii. Aşa s-a ajuns ca, după 1989, o serie de redacţii din Transilvania – şi nu numai – să aibă în componenţa lor foşti redactori şi membri ai grupării Echinox.
Iată un fragment epistolar din 15 octombrie 1972, semnat Ion Pop:

Un număr de oameni au trecut peste acest prag al Echinox-ului, pe care, dacă vor avea sinceritatea s-o recunoască şi mai târziu, o vor face-o. Am, oricum, satisfacţia că un procent de Echinox a schimbat ceva din faţa culturală a Clujului de acum – o bună parte dintre băieţii noştri sunt în redacţiile întinerite prin ei. Ţine doar de puterea lor de a fi consecvenţi cu talentul ce îl posedă şi cu o presupusă conştiinţă de oameni adevăraţi pe care cred, sau sper, că ar avea-o. Căci m-am gândit nu o dată că numai talentul nu e suficient, că îţi trebuie şi un soi de încăpăţânare, pentru unii stupidă, de a te lupta şi pentru obiective în aparenţă absurde, cum este această foaie a noastră, aşa de puţin răspândită şi cunoscută în fond. (p. 76)

Indiscutabil, aceste rânduri condensează un program, completabil cu o formulare din epistola aceluiaşi, de astă dată din 12 noiembrie 1972, unde se vorbeşte, în legătură cu revista, despre „nişte eforturi altminteri încununate de cele mai mari satisfacţii spirituale (acele câteva începuturi de destine literare în care sunt nevoit să mă recunosc, fie şi în cea mai compactă umbră)“ (p. 80).
Marian Papahagi sublinia, şi el, în 29 noiembrie 1971, unul dintre rosturile fundamentale ale publicaţiei: „Publică cât mai repede pe noii descoperiţi din cenaclu pentru ca Echinoxul să aibă o anumită continuitate în menirea-i sacră pe acest glob de lut“ (p. 40).
Supravieţuirea rămânea cea mai importantă victorie, drept care Ion Pop scria, în 3 ianuarie 1972, menţionând „Echinoxul, încă viu, reorganizat redacţional...“ (p. 47). Temerile erau mari însă şi profunde. Acelaşi glosa, în 31 ianuarie 1972:

Ce se va alege din grupul nostru, până la urmă, şi cu el, din acele „foarte tinere zile“? [...] Te vei gândi, probabil, ce nemaipomenit ar fi de-am reuşi vreodată să refacem acea, fie şi relativă, comunicare spirituală, în jurul unei reviste mai mature, dar nu mai puţin generoase – aşa cum a fost întâiul Echinox şi cum încearcă acum, cu trudă, să se mai menţină. Eu mă mai lupt încă şi voi înfrunta slăbiciunile şi dificultăţile, pentru că sunt convins că nu e totuşi puţin lucru să faci să dureze o încredere şi o năzuinţă, chiar dacă nu întotdeauna judecate la dreapta lor dimensiune. (p. 53)

Programul revistei, nu lipsit de ambiţie, era de a păstra, aşadar, în jurul său şi pe foştii echinoxişti, acum plecaţi prin repartiţie la noile lor locuri de muncă, nu doar pe redactorii fiecărei promoţii. Se dorea o grupare literară puternică şi activă.
Apoi, subliniind limpede ceea ce alteori lăsa doar să se înţeleagă, în 21 martie 1972 preciza: „Aici noi ne batem în continuare pentru absolut...“ (p. 59). Şi lămurea una dintre temerile de esenţă care îl frământau: „Dacă ne vom risipi prea repede, cei din vechea echipă, teamă mi-e să nu se strice şi ideea de unitate. Vei înţelege de aceea monotonul meu apel la continuitatea colaborării, pe care-l lansez mereu către toţi cei «plecaţi» din redacţie“ (p. 60). Şi tot aşa, din nou, cu încredere: „Eu am cam început să obosesc de atâta câinească alergătură, dar sunt convins ca şi tine că Echinox-ul nu trebuie să moară. Talente se ivesc mereu...“ (p. 70). La fel ca în 25 august 1972: „Cred şi eu că revista nu trebuie să moară, de vreme ce a fost câştigată şi făcută cum e“ (p. 73).
De murit, nu a murit, nici revista, nici echinoxismul. Finalul, într-un anume sens, al proiectului echinoxist, aşa cum fusese el conceput şi promovat de corifei, a survenit însă prin 1982-1983. Unele dintre împrejurările generale, la nivel de politică a Partidului aşa cum o schiţa din mers, tot mai restrictiv şi mai opresiv, Partidul au fost evocate de Sorin Antohi, pe atunci redactor-şef al revistei estudiantine ieşene Dialog: „În vara lui 1982, [în tabăra studenţească a UASCR – n. O. P.] la Izvorul Mureşului, redactorii revistelor studenţeşti din toată ţara fuseseră somaţi să înceapă lucrul la numerele omagiale ocazionate de a 65-a aniversare a lui Ceauşescu. Nu încăpea tocmeală, dar unii juni redactori de modeste (cvasi)efemeride estudiantine se foiau pe scaune“ („Dialog: egoistorie, microistorie, istorie“, in Aurelia Stoica, coord., Literatură, artă, idei în „Alma mater“: Indice bibliografic, Iaşi: Ed. Universităţii „Al. Ioan Cuza“, 2005). Reconstituirea exactă a împrejurărilor urmează încă să fie făcută. Conform aceluiaşi autor, au urmat şi alte convocări ale conducerilor presei studenţeşti din ţară, în 1983. Ele au premers sau au însoţit, prin acordarea unor premii către cele două publicaţii, Dialog şi Echinox, debarcările şi, în cazul ieşenilor, anchetele iniţiate de poliţia politică a regimului; metodă bizantină, menită să dea aparenţa recunoştinţei faţă de redactorii-şefi a concedierilor lor de către Partid:

Întâlnirea cu presa studenţească de la Timişoara a fost urmată de alte două, ambele în prima jumătate a lunii mai 1983. Mai întâi la Craiova, la a XV-a ediţie a Festivalului Artei şi Creaţiei Studenţeşti [...] iar revista noastră a primit un premiu pentru promovarea creaţiei studenţeşti, ex aequo cu Echinox. Premiul a fost probabil inventat pe loc, fiind pentru noi un semn de sprijin şi solidaritate din partea unui juriu care includea şi critici literari foarte serioşi. A doua întâlnire s-a ţinut la Bucureşti, la decernarea premiilor Amfiteatru/Viaţa studenţească, cu participarea lui Nicu Ceauşescu

(citez din acelaşi text pomenit mai sus). La întoarcerea de la Timişoara, Securitatea operase însă pe la domiciliile redactorilor percheziţii şi confiscări, inclusiv cea a manuscrisului romanului colectiv Brazdă peste haturi revisited, „unul din motivele imediate ale campaniei Securităţii împotriva noastră, o campanie care a cuprins într-un fel şi revista Echinox“. În mod curios, Ion Pop şi Ion Vartic nu pomenesc nici acum nimic despre acţiunea Securităţii şi implicarea ei directă în suspendarea vechii conduceri a Echinox-ului. Va fi existat însă o implicare directă şi clară a Securităţii şi în decapitarea Echinox-ului?
Şi dacă da, şi dacă ba, Echinox a fost puternic avariat, contracarat, „destabilizat“ prin măsurile de destituire a lui Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic din acea perioadă. Numirea unei alte conduceri de către Partid şi de către Universitate, tot din rândul tinerilor universitari, nu a izbutit, graţie calităţii umane şi culturale a noii echipe, să anihileze gruparea echinoxistă, aducând-o la obedienţă faţă de Partid în detrimentul aplicării criteriului estetic în selectarea textelor publicate.
După editarea schimbului epistolar dintre Marian Papahagi şi Mircea Zaciu, culegerea de faţă completează istoricul revistei cu lucruri semnificative, permiţând alcătuirea unei adevărate cronici a facerii Echinox-ului. Sper că ea nu va întârzia să apară.
 

Ovidiu Pecican

Cronica unei supravieţuiri izbutite

» anul XXVI, 2015, nr. 8 (303)