Din istoria Echinox-ului

Marta Petreu

          După volumul de corespondenţă dintre Marian Papahagi şi Mircea Zaciu, iată că a ieşit la iveală schimbul de scrisori dintre Marian Papahagi şi Ion Pop, în volumul La Echinox, în atelier: Corespondenţă Marian Papahagi – Ion Pop, 1969-1981, ediţie îngrijită şi cuvînt-înainte de Lucia Papahagi, prefaţă de Ion Pop, Bucureşti: Editura Muzeul Literaturii Române, 2015. Poate că se va găsi cîndva cineva care să facă istoria Echinox-ului, cu o mînă mai norocoasă decît a fost făcut ciudatul, ca să nu întrebuinţez alt cuvînt, dicţionar literar de acum vreo zece ani al echinoxiştilor. Pentru acela şi pentru viitorii istorici ai literaturii române, cartea La Echinox, în atelier intră în baza documentară de neevitat. Pentru cei care i-au cunoscut şi-i cunosc pe protagonişti, cartea este ca madlena lui Proust. Echinox-ul a fost a doua mare „rodire“ a universităţii clujene, după aceea din anii războiului mondial, a Cercului Literar, promoţii întregi de oameni ai scrisului – de la ficţiune la istoriografie, de la filologie la filosofie, de la oameni de presă la sobri cercetători – s-au format în şcoala lui veselă: căci era vesel la Echinox. Volumul alcătuit de Lucia Papahagi şi prefaţat de Ion Pop aduce dovezi despre peripeţiile şi spiritul începuturilor, despre slalomul printre obstacole politice şi administrative pe care au fost constrînşi să-l facă „şefii“ de la Echinox pentru a menţine revista în viaţă; ei au fost obligaţi să navigheze nu numai printre piedici instituţionale, naţionale şi locale, ci şi printre intrigile, născute adesea din invidie, locale. Exact ca mai tîrziu Zaciu cu Dicţionarul... lui, aşa că prevăd că-n viitor istoricii literari vor fi constrînşi să dedice invidiei – un sentiment care pare a fi la noi, mai ales în epoca socialismului real bazat şi pe delaţiune, nu doar pe constrîngere, mult mai important decît bănuiam – capitole aparte. Mi s-a părut foarte interesantă scrisoarea lui Marian Papahagi, din 1 iunie 1973, despre întîlnirea cu cerchiştii, care, nu de multă vreme ieşiţi din închisori şi/ori penumbră, îşi căutau, e limpede, afini; întîlnirea a avut loc, spre nemulţumirea lui Mircea Zaciu, căruia, notează minuţios Papahagi, „cerchiştii nu-i sunt excesiv de simpatici, şi-l înţeleg“. Se verifică astfel tot felul de istorii despre cerchişti şi Echinox pe care mi le-a povestit Ion Vartic, acesta apropiat de ei prin relaţii de rudenie şi prin formaţie intelectuală. Oricum, în ciuda reticenţei de la începuturi, cerchiştii, cu ideologia lor literar-culturală de dublă origine, lovinesciană şi blagiană, au contat în atmosfera revistei şi-a grupării pe vremea cînd eram eu la Echinox. Epistolele ambilor corespondenţi, scrise fără nici o pretenţie literară şi fără bănuiala că va veni o zi cînd vor fi publicate, sînt, în spontaneitatea lor expresivă, foarte frumoase pentru mine, căci mi-i aduc în faţă şi pe Marian Papahagi, şi pe Ion Pop: exact ca pe vremea şedinţelor de redacţie la care am participat eu însămi.

P.S.
          Cineva de la Bucureşti, auzindu-mă vorbind despre Echinox, a replicat imediat că a fost o grupare infiltrată de Securitate. Este pentru a doua oară în ultimii ani cînd aud zvonul ăsta, de fiecare dată de la cineva din Bucureşti. Fireşte, nu cred că gruparea a scăpat nesupravegheată de Securitate, prea devenise o forţă literară subversivă. Fireşte, nu exclud posibilitatea ca Securitatea să-i fi şantajat pe cîţiva echinoxişti lipsiţi de îndemînarea de a se apăra şi să-i fi făcut informatori. Dacă e aşa, ne aflăm în faţa unei crime în plus, o crimă morală săvîrşită de Securitate asupra unor tineri fără prea multe posibilităţi de apărare, iar nu în faţa unei ticăloşii individuale sau de grup... Eu tot aştept momentul cînd coruperea oamenilor de către Securitate va fi socotită o crimă de natură morală a Securităţii, iar nu una a victimelor.
 

Marta Petreu

Din istoria Echinox-ului

» anul XXVI, 2015, nr. 8 (303)