Radicalitatea ficţiunii

Iulian Boldea

          „Realismul psihologic“, formula prin care Dana Dumitriu caracterizează romanul Ambasadorii, de Henry James, poate fi aplicată multora dintre propriile sale construcţii narative, fundamentate pe pros­pecţiuni analitice, pe introspecţie, sau pe revelarea unor aspecte mai mult sau mai puţin ascunse ale prezentului. Migraţii (1971), Masa zarafului (1972), Duminica mironosiţelor (1977), Întoarcerea lui Pascal (1979), Sărbătorile răbdării (1980), Prinţul Ghica (I, 1982; II, 1984; III, 1986) sunt cărţi ce stabilesc reperele unei scriituri de o modernitate incontestabilă. Exerciţiile analitice, aplicate mai ales unor personaje feminine (Dora Iatan, Maria Stănescu, Petra, Ema şi Clara Danielescu, Ghighi Nestorescu) surprind sentimentul acut al solitudinii, presiunea trecutului asupra clipei prezente, supliciile incomunicabilităţii sau voluptăţile anonimatului. Prinse în capcanele unui destin derizoriu, personajele trăiesc sub presiunea unei ambiguităţi esenţiale, ce rezultă din antinomia între unu şi multiplu, între identitate şi alteritate, între autenticitate şi duplicitate. Aceasta deoarece, urmărind iregularităţile unor existenţe derizorii, struc­turate pe principiul monadei, prozatoarea relevă dramele dedublării eroilor, ale unui dialog perpetuu eşuat cu ceilalţi sau cu propriul sine.
          Există, în acelaşi timp, un neobosit antagonism între lumea reală şi cea fictivă; personajele îşi creează, mereu, o existenţă ficţională, valorificând potenţialul mistificator al măştilor ce le atribuie o postură din care nu absentează idealitatea, mitizarea, falsitatea. De aici şi orgoliul ce alimentează statutul ontic al eroilor, exacerbând diferenţă faţă de ceilalţi, dar şi starea de  neîmplinire ce le minează alcătuirea. Pe de altă parte, ipostazierile monadice, reveriile asupra propriilor deziluzii conferă personajelor feminine ale Danei Dumitriu o postură bovarică: „Nici o femeie nu scapă de visele doamnei Bovary!“, exclamă o eroină care îşi presimte condiţia nesigură, alienată, marcată de ambiguităţile iluziilor protectoare şi ale neliniştilor frustrante. Nevoia de confesiune se întâlneşte, în cazul acestor personaje, cu fatalitatea solitudinii, elanul verbal se consumă în irizările unor tăceri trucate, în timp ce dialogul exterior îşi are o contrapondere în iluzoriile avataruri ale introspecţiei. Spectacolul unei comunicări eşuate, al unui dialog neîmplinit este redat de prozatoare printr-o reiterare a nevoii de confesiune, pe care o resimt personajele, în forme şi modalităţi diverse, ca posibilităţi de reintegrare în esenţa unei dinamici a eului propriu, prin intermediul memoriei, dar şi prin ironie sau autoironie, sau prin apelul la convenţiile şi artificiile culturii („Câtă vreme mai ştiu versuri, nu-i cazul să mă înduioşez şi ţinând de elasticele pantofilor mei răniţi, să-mi trag un picior în piept, nu, nu-i cazul!“).
          Spaţiul şi timpul naraţiunilor este perimetrul de manifestare al unei reprezentări spectaculare în care se confruntă roluri, măşti, scene şi gesturi emblematice, percepute când dintr-o perspectivă raţionalizantă, când dintr-un unghi emoţional-afectiv. „Scenele esenţiale“ pe care le închipuie Ema Danielescu, percepţia eului propriu prin prisma statutului şi convenţiilor unui personaj, de către Matei Sârbu, formele discursului direct, evantaiul de expresii ale orali­tăţii – reprezintă suficiente mărturii ale dimensiunilor teatralităţii din proza Danei Dumitriu. Critica a subliniat, în egală măsură, între procedeele moderne valorificate de prozatoare, şi tehnica intercalării unor discursuri secunde în discursul narativ primar. Exemple elocvente sunt Însemnările lui Alexandru Iatan, din Duminica mironosiţelor, sau Scrisorile Emei, din Întoarcerea lui Pascal. Metabolismul naraţiunii este marcat, astfel, dintr-o relaţie paradoxală, ambiguă între discursul prim şi discursul secund, ce dictează diferenţe de ritm, de tonalitate sau de  percepţie a realului.
          Trecerea de la realismul psihologic din Migraţii, Masa zarafului, Duminica mironosiţelor, Întoarcerea lui Pascal sau Sărbătorile răbdării la naraţiunea istorică, documentară e marcată de romanul Prinţul Ghica, ce reconstituie modul, contextul, momentul în care „s-a deschis viaţa modernă e unei ţări. O ţară mică, «înghesuită între imperii»“, ce se află la intersecţia mai multor sisteme şi perioade istorice, într-un veac „jumătate feudal, jumătate capitalist“. Autoarea explorează caractere şi medii diverse, profiluri ale celor care au aşezat fundamentele României moderne, într-o perioadă adesea tulbure, contradictorie, ce defineşte „adolescenţă unei naţii“, surprinzând destinul, evoluţia şi conduita epică a unui personaj exponenţial, pentru epocă şi pentru cadrul ei social-istoric. Roman cu vocaţia totalităţii, Prinţul Ghica înglobează mai multe tipuri narative, într-o construcţie romanescă ferm condusă, echilibrată, cu arhitectură riguroasă (roman de dragoste, roman social, roman politic, roman-frescă). Fixarea personajelor în context se realizează printr-o reconstituire a ambianţei caracteristice, a sensurilor unei atmosfere specifice, din care fac parte nerăbdarea şi conservatorismul, scepticismul,  apatia şi exultanţa („Nerăbdarea generală poartă cuibărită în ea, ascunsă cu grijă şi superbie, apatia străveche, scepticismul bătrânesc şi impetuozitatea superficială a tinerilor“).
          Efervescenţa politică a epocii se resimte în toate mediile şi împrejurările, în care nerăbdarea tipică epocii se manifestă cu fervoare („politica ţine loc de cultură, de sensibilitate, de vanitate amoroasă, de competenţă profesională, de iubire, este surogatul care înlocuieşte orice valoare şi face din oricine un atoateştiutor“). Personajele însele sunt conştiente de paradoxurile epocii în care trăiesc cu frenezie, o epocă de la începutul parlamentarismului, în care politicianismul, sechelele feudalismului şi demagogia se întâlnesc cu elemente ale progresului, cu însemnele capitalismului („Trăim o epocă atât de contradictorie!“ sau „Totul este atât de confuz, atât de emfatic!“). Personaj exponenţial pentru o epocă de tumult şi de răscruce, Ghica e un politician marcat de sobrietate a conduitei şi de încredere în progres, cu dexteritate administrativă, abilităţi de constructor şi încredere lucidă în proiectele proprii. Între formula epică, realist-balzaciană, şi radicalismul interogării unei epoci în toate resorturile ei, romanul Prinţul Ghica relevă certe disponibilităţi epice, în măsura în care omniscienţa naratorului şi vocaţia autenticităţii se completează în mod paradoxal, într-un stil ce renunţă cu premeditare la ornamente, la retorism sau emfază în evocarea trecutului, îmbinând documentul şi ficţiunea, datele istorice şi prestanţa imaginarului.
          Pledoaria conceptuală pentru „realismul psihologic“, explorarea zonelor intimităţii fiinţei sau revelarea disponibilităţilor reconstituirii istorice din Prinţul Ghica exprimă cu asupra de măsură complexitatea demersului narativ al Danei Dumitriu, nu lipsit de un anume radicalism epic, prin circumscrierea unor teme de mare acuitate (tema ratării, a solitudinii, a inautenticităţii fiinţei insulare), dar şi prin valorificarea unor modalităţi şi strategii rafinate, ce reunesc observaţia comportamentelor şi analiza psi­hologică, introspecţia şi tenta descriptivă. Luciditatea, examenul atent al realităţii exterioare, sau imersiunea în adâncurile propriei fiinţe sunt modalităţi ce pun în mişcare personaje, roluri şi ambianţe pe scena teatralizată, carnavalescă a literaturii Danei Dumitriu. O literatură în care drumul spre sine, spaţiile falsităţii, negocierile identitare, transferul de imagine intimă sau publică, simulacrele evaziunii sau istoria, privită ca „realitate secundă“, reprezintă tot atâtea convergenţe, impecabil regizate, între excursul psihologic şi obiectivitate, într-o operă de exemplară actualitate. 

 

Iulian Boldea

Radicalitatea ficţiunii (Dana Dumitriu, Prinţul Ghica.I, 1982; II, 1984; III, 1986)

» anul XXVI, 2015, nr. 7 (302)