Meserie!

George Neagoe

          Felii de lămâie (Ed. Polirom, 2015) este prima carte semnată de Anca Vieru. Postări pe site-ul personal – http://ancadevieru.blogspot.ro – au anunţat debutul matur, dezinhibat, netributar. Cuvintele sunt dispuse în structuri cu dobândă. Naturaleţea livrescului recuperează trăsături de la Mircea Nedelciu şi de la Florin Manolescu. Tehnica de lucru o apropie de munca zeţarilor. Anca Vieru a intrat deja în categoria meseriaşilor literaturii. Prozele nu-şi trădează reţetele. Neîndoielnic, a contat şi formaţia realistă a autoarei. Stilul aşezat provine, printre altele, dintr-o dibăcie matematică (ars combinatoria). Volumul funcţionează ca un joc de strategie. Protagonist e cititorul, chemat să adune indicii. Dar nu va fi obligat să dea peste talisman. Se va descurca. Subtitluri potrivite pentru Felii de lămâie ar fi Ciurul lui Eratostene şi „cum să dai mat din trei mutări în cel puţin patru moduri“. Bunicul, din istorisirea Ca la şah, îi vorbeşte nepoţelei despre socotelile efectuate înainte de a încerca să nimerească iar numărul de telefon la care îi răspunsese prima oară prietena lui de scrabble. Numărătorile sunt pedepse aplicate de bătrân asupra minţii copleşite. Doar mirarea micuţei ascultătoare domoleşte panica:

M-am gândit că probabil în noaptea aia mi-a scăpat degetul pe-alături şi am greşit o cifră. Am calculat şi erau patruzeci şi patru de numere posibile. Dacă greşisem cumva două cifre se complica, erau peste şapte sute de numere posibile. Dacă greşisem trei cifre...
Cred că rămăsesem cu gura căscată. Deşteptăciunea bunicului mă lăsase fără glas
. (p. 73)

Fragmentul citat este elocvent pentru contrastul afectiv care domină cartea. Anca Vieru scrie despre nişte indivizi epuizaţi emoţional. Toţi reacţionează iute, alergând pe scări în timpul cutremurului. Limbajul şi imaginaţia amestecă registre îndepărtate. Personajele au poftă de stranietăţi. Le place să meargă pe covoare de ouă crude. O elevă aduce la şcoală, învelit în şervet, capul unui iepure lovit de tatăl ei cu maşina. Martora evenimentului, colegă de clasă, se întoarce acasă, se încuie în cameră şi e agresată de propria inteligenţă asociativă. Anticipează, din anxietate şi masochism, dramele familiale pe care nici Manualul lui Epictet nu le-ar potoli:

Canapeaua a scârţâit şi am fost sigură că s-au îmbrăţişat. Şi am zâmbit, uşurată că ai mei n-o să divorţeze ca părinţii Monei. Apoi am încercat să-mi închipui ce s-o fi întâmplat cu bila mamei şi, fără nicio legătură, mi-a venit în minte ochiul de iepure. Şi apoi m-am gândit la mama Carolinei: de când a murit, biopsie mi se pare un cuvânt tulbure. (Ochiul de iepure, p. 11)

Uneori, textele seamănă cu ecuaţii de gradul trei, având coeficienţi reali. Or, potrivit principiului algebric aferent, asemenea polinoame au cel puţin o soluţie reală. Proprietatea precedentă aminteşte de nevoia detectivistică. Nu e o coincidenţă că printre Feliile de lămâie stă una intitulată Dincolo de uşă (p. 174-181), închinată lui Jane Marple, personaj din romanele  Agathei Christie. Tot acolo dăm şi peste nepotul ei – o mistificare de altminteri – Edgar (A. Poe?).
          Anca Vieru apelează la tendinţa cititorului neatent sau condus de mici impulsuri paranoice de a se crede complicele ficţiunii. Se spun lucruri puţine şi se creează scenarii. Invitaţia de a face supoziţii se situează pe acelaşi plan cu întemeierea unei probleme de matematică prin recursul la imperativul genezei: „Fie!“. Ca atare, scriitoarea profită de pasiunea (ne)vinovată de a (ne) face şi de a rezolva probleme. Anca Vieru captează atenţia prin stimularea dorinţei de a fi empatici şi grijulii când contextul nu ar impune. Odată identificată slăbiciunea „adversarului“, i se oferă ocazia să-şi cultive inadecvarea la real. În consecinţă, omul din faţa paginii acceptă, prin glasul infantilizat al câte unui povestitor, voinţa auctorială.
          Cititorul se lasă absorbit în spaţiul imaginar, pentru că şi-a antrenat predispoziţia. Acest procedeu este insinuat, în filigran, de Paşaportul de pe pian. Carla, fiica lui Mihai Popescu, o caută pe prima iubită a tatălui prin intermediul Facebook, după ce dăduse peste nişte scrisori de dragoste din 1987. Eleva îşi asumă rolul de investigator. Dezgroapă, în numele tatălui, cadavrele de altădată. Ştie însă că va da peste comoara vie. Primeşte sfat să evite ispita. Îl ignoră. Se vede eroina zilei. Aleargă singură pe acea pistă:

„Nu te băga“, zicea Gabi, şi poate avea dreptate. „Dacă tatăl tău ar fi vrut să dea de ea, avea tot timpul după ’89. În fond, ai tăi s-au căsătorit mai târziu.“ Poate. Dar nu făcea nimic rău. Dorea doar s-o cunoască. Şi să afle: dacă tata îi trimisese scrisorile; dacă ea le primise; de ce nu-i răspunsese. Poveştile trebuie să aibă un final, nu pot rămâne agăţate în vid. Şi mai voia să afle dacă... dacă l-a iubit. (p. 104)

Valoarea de adevăr a ultimei fraze rămâne în suspensie, deoarece, deşi a efectuat cercetări serioase, Carla nu este pe lungimea de undă a naratoarei. Adolescenta ştie sigur că Alida Cocora a plecat din ţară în 1987, ca să-şi perfecţioneze interpretarea la pian. E ciudat că epistolele entuziaste şi deprimate reintraseră în posesia alcătuitorului după 1989, deşi fuseseră interceptate de Securitate. Nu e menţionată vreo vizită la CNSAS. Totodată, nu cunoaştem dacă scrisorile citite de Carla sunt singurele. Poate că pe altele Mihai Popescu nu le-a depus la poştă. Povestea responsabilizării poliţiei politice e mai degrabă un şiretlic. Aduce puţin cu justificarea postdecembristă a terorii şi a conformismului din comunism: „Când eşti tânăr faci multe lucruri penibile. Bine măcar că Alida n-a primit scrisorile alea lacrimogene, uite că a fost bună la ceva cenzura comunistă“ (p. 107).
          Numai că pasajul anterior nu este o autocritică, însoţită de un zâmbet trist. Tangenţe cu ale tinereţii valuri nu se întrezăresc. Nu-i aparţine lui Mihai Popescu meditaţia referitoare la maturitate şi la răul social transformat, peste ani, în bine personal (p. 106-107). Naratorul omniscient îşi exersează capacitatea ventrilocă. Recurge la stilul indirect liber, adunând, într-un bloc compact, materiale compozite. Sunt regrete comune pentru îndrăgostiţi (fatalităţi – „degeaba“ sau excese de maturitate – „ce prostie!“). Apar apoi formule cu decodare dublă, fără emiţător precis, care implică şi obiectivitea, şi subiectivitatea („El nu e un nostalgic“). Şi, ca totul să se lege, întâlnim şi reproducerea în citat a unei butade, pe care nu ştim dacă o asumase şi Mihai Popescu: „«Nimic nu-i mai rău decât ciorba reîncălzită», vorba favorită a unuia din băieţii de la firmă, un betonist năsos şi rău de gură, cu un succes teribil la fete“ (p. 107).
          Pentru aceste efecte, volumul Ancăi Vieru merită o analiză microscopică. Pe de o parte, personajul masculin este poziţionat în contrapunct cu subalternul. Şeful nu are nicio priză la sexul opus. Pe de altă parte, asistăm la una dintre numeroasele mostre în care un personaj este împiedicat să-şi audă gândurile de zgomotele din propria minte. Trebuie adăugat că, prin asemenea modalităţi, Anca Vieru construieşte polifonia, sugerată şi de melodiile trupei irlandeze U2 (Beautiful Day, Where The Streets Have No Name şi Stuck In A Moment, You Can’t Get Out Of). Naratorii se disting între ei. Preferaţii subsemnatului sunt ţaţele din Tanţa recită „Luceafărul“, respectiv din Felii de lămâie. Proza principală ilustrează un culoar optim pentru întrebuinţarea clişeelor. Feliile de lămâie (p. 58-69) ironizează sintagma realistă a „feliilor de viaţă“. Anca Vieru se poziţionează la mijlocul distanţei dintre receptivitate şi reticenţă. Citricele fac gura pungă, dar sucul lor declanşează reflexul salivar. Proza se derulează între dezinvoltură şi inhibare, fiindcă fructul şi textul propun suficiente prejudecăţi. O vădană lipsită de ascultători îi face capul calendar unei mame, cu copil de alăptat, dar fără verighetă. De aici pornesc bănuielile şi cârcotelile despre arătările cartierului. Bârfitoarea o blamează pe vânzătoarea de la alimentară că, la patruzeci de ani, a rămas gravidă cu un bărbat însurat, mustrând-o indirect şi pe interlocutoare. Bătrâna nu e numai verbioasă. E şi surdă, şi senilă. Întoarsă la domiciliu după ce îngrijise vila fiului, cineva o informează că, în parcul din preajma blocului, a trăncănit mereu înaintea altei femei.
          E o dragoste caragialiană în Felii de lămâie. Anca Vieru scrie despre orăşeni suciţi, corporatişti bezmetici, copii agitaţi de mediile virtuale şi babe impulsive. Prozatoarea transmite, mutatis mutandis, seninătatea emanată de Fănuş Neagu, Nicolae Velea şi D. R. Popescu, în jurul lui 1960, când scriau despre adevărata lume din jurul lor.

George Neagoe

Meserie! (Anca Vieru, Felii de lămâie. Ed. Polirom, 2015)

» anul XXVI, 2015, nr. 7 (302)