Poeme
            de Alex Văsieş

Butoane de ieşire

Ne ştiam din clasa-ntîia, dar niciodată
ca în noaptea aia din munte, cînd o fată
a împlinit 18 ani. Se pregătea o baie
fierbinte în mijlocul curţii, o lebădă
plutea în bazin, toţi voiau să o atingă,
să vadă dacă e vie sau din metal alb cu roz.

Niciodată ca în noaptea aia, cînd plonja spre
memorie cu ochii închişi, transportat în clipuri.
Pe tavan, valuri de lumină, răutatea vocilor
excitate din curte. Taică-so înnebunea
de cîteva ori pe an, strica tot ce aduna
în timpul normal, pe care-l înţelegeau toţi la fel,

timp de care încercaseră să-l lege
ca să nu mai intre în vîrtej.
Dar fără rezultat, doctorii nu ştiau exact cum
se întîmplă sau poate îi era lui ruşine să-mi zică,
fusese internat de cîteva ori şi acum trăia
împărţit, între sat şi oraş. De la primul lua,

în al doilea spărgea fără să-şi dea seama,
un fel de a răscumpăra sălbăticia şi derapajul.
Mi-a vorbit pînă dimineaţă ca despre un caz pe care
l-a auzit şi el, cînd taică-so putea fi oriunde, folosind
la-ntîmplare un nume din limbile pe care le ştia,
cu cît se lumina, cu atît se temea mai puţin.

Am ieşit din curtea cabanei şi am pornit
către sat, eu încercînd să-l aduc în prezent,
el plutind alături de mine, ştiind că are un avantaj,
cu privirea în altă lume, mai plină de cuţite,
cu mai multe jocuri transformate în experienţă.
Două zile, cît am mai stat, am vorbit foarte puţin,

n-am mai dormit deloc. M-am distrat seara
cu băieţii care făceau zgomot la fiecare petrecere.
Mi s-a părut că i-am văzut pentru o clipă faţa,
transfigurată de fericire, ca în dimineaţa cînd
coboram spre sat, la geamul camerei în care
stătea o fată dorită de toată clasa.

L-am visat pe taică-so trei nopţi la rînd.
Se plimba la nesfîrşit printr-o pădure,
nimic înfricoşător, ci foarte trist, pentru că
eu ştiam că nimerind ieşirea ar fi ajuns
la o petrecere cu mulţi tineri, el fiind
foarte tînăr şi puternic şi cu multe răspunsuri.

Încercam să-l îndrum, mă auzea, dar nu înţelegea
indicaţiile. Un sistem complicat plasat
la el în cap, pe care nu ştia să-l traducă, deşi
era plin de dragoste. Păsări albe şi fine zburau
pe deasupra. Ajunse la liziera pădurii, se prăbuşeau
defecte la picioarele lui, în băltoace maronii, călduţe.


Instalaţia

Instalaţia cu lumini albastre, o văd seara înainte
să adorm, e mai puternică decît mine.
Îmi va rezista. O închid în beci o sută de ani şi ea
tot va lumina. Eu o văd seara cînd mă uit în sus.
Eu nu voi mai lumina din persoana mea.
Numai să apară cineva să mă răsfeţe,
să-mi facă plăcerile retorice, în scurt-
circuitul neînţeles şi de asta îngrozitor în creştet.
Scut energetic pentru un băiat supradotat care nu
iese în lume. Şi care nu sînt eu.

Pentru că eu mă uit la cablurile de curent
şi nu le ating, să nu cadă zăpada de pe ele.
Firişor de zăpadă care s-ar topi, dispărînd
fără urme, nu foarte departe. Aici, aproape,
într-o altă lume. În care puţin am intrat şi eu

cînd am dat la facultate şi facultatea a greşit.
Numele soră-mii pe lista de admişi în locul meu
mi-a arătat o fisură spre mine într-o altă variantă.
Uitat de oameni într-o localitate micuţă şi elegantă.
O fată inteligentă, dar cu probleme, îmi pregătea

micul-dejun şi viaţa, îmi răspundea la întrebări
cînd eram puternic agitat. Dup-amiaza plimbam
cîteva fetiţe spumoase, le făceam
să zboare, după ce le cîştigam încrederea.
Ea îmi trimitea săruturi prin aer, în timp ce eu

puneam mîna între picioare şi ziceam
„te fut te fut“, foarte încet, ca să-mi poată
citi pe buze. Dar m-au rezolvat la decanat, s-a-nchis
fermoarul de aur şi citesc acum pe Marlowe şi pe Kant.
Mă ocup de Liubova Andreevna. Care vin toţi tare

din spate şi mă depăşesc. Pentru că am obosit şi intru
la boxe. Şi ultima tură o fac singur, înainte de înserare,
după ce urmele lor s-au uscat. Linia de sosire cînd o trec e
topită, dar dau din mîini în semn de victorie şi disperare.
Că am fost atît de aproape şi am vrut să arunc bogăţie

asupra mulţimii, într-o scenă de care am tras
la maxim, pentru propria plăcere.
Cînd unora li se face urît şi greaţă, şi îi doare
în tot corpul că nu înţeleg; luminiţe albastre sub
pleoape, apăsîndu-i în saltele, pînă dau de arc.

Se sparge inteligenţa şi se sparge plăcerea
şi videoul cu fata într-un palton de astrahan cum levitează,
spre o paralelă mai primitoare, găsită în ultima fază.
Dar va veni natura să-mi pună surîsul pe faţă.
Surîs de copil rău, care e  ultima şansă.

Şi o să trec după ea şi o să ne plimbăm pe sub
copacii ăia de-acolo, în sus pe cărare, cînd se face lumina albastră.

 

Alex Văsieş

Butoane de ieşire; Instalaţia

» anul XXVI, 2015, nr. 7 (302)